4. FUGA DE ROLUL DE FEMEIE.

Importanţa capitală a bărbatului a provocat o gravă perturbaţie în dezvoltarea psihică a If femeii, având drept consecinţă o insatisfacţie aproape generală faţă de rolul de femeie. Viaţa psihică se mişcă pe aceleaşi coordonate şi în aceleaşi condiţii în care evoluează şi aceea a tuturor bărbaţilor, poziţia sa inspirându-i un puternic sentiment de inferioritate. Se adaugă, ca un element agravant, prejudecata pretinsei sale inferiorităţi naturale. Dacă, cu toate acestea, multe fete găsesc oarecum o compensare, faptul se datorează educării caracterului, inteligenţei lor şi, eventual, anumitor privilegii, ceea ce demonstrează clar că o greşeală atrage imediat după ea o altă greşeală. Privilegiile cu pricina sunt libertinajul, luxul, aventurile galante, care cel puţin au aparenţa unor avantaje, prin faptul că dau iluzia înaltei consideraţii de care s-ar bucura femeia şi, în definitiv, a unei anumite idealizări care, la urma urmei, tot acolo duce, adică la formarea unui ideal de femeie care, propriu-zis, este în profitul bărbatului. O femeie a făcut o dată această observaţie exactă: virtutea femeii este o frumoasă născocire a bărbatului.

În opoziţia faţă de rolul de femeie se pot distinge, în general, două tipuri de femei. Primul tip a şi fost schiţat. Sunt acele fete care în dezvoltarea lor adoptă o orientare activă, „masculină”. Ele sunt foarte energice, ambiţioase şi tind să culeagă lauri. Încearcă să-şi depăşească fraţii şi colegii de sex masculin, preferă ocupaţiile rezervate bărbaţilor, practică tot felul de sporturi etc. Adesea manifestă opoziţie faţă de relaţiile erotice şi faţă de căsătorie. Dacă intră totuşi în asemenea relaţii, le perturbă prin străduinţa de a-şi impune dominaţia, de a fi superioare partenerului. Faţă de orice îndeletnicire gospodărească îşi manifestă totala aversiune, fie că o declară tăţiş, fie contestându-şi orice talent în materie şi încercând uneori să aducă şi dovezi privind incapacitatea lor într-ale menajului.

Acesta este tipul de femeie care, cu un fel de bărbăţie, caută să îndrepte răul. Una din trăsăturile ei principale este atitudinea de respingere a rolului de femeie. Câteodată i se aplică expresia „femeie bărbătoasă” (Mannweiber). Aceasta se bazează pe o teorie greşită, potrivit căreia se admite că la asemenea femei există un factor ereditar, o substanţă masculină care le constrânge la o atitudine de acest fel. Întreaga istorie a civilizaţiei ne arată însă că asuprirea femeii şi restricţiile la care încă şi astăzi este supusă sunt de nesuportat pentru om şi îl împing la revoltă. Dacă femeia adoptă o orientare percepută ca fiind „bărbătească”, opţiunea se bazează pe faptul că există doar două posibilităţi de a se orienta în lumea aceasta; fie în maniera femeii, fie în aceea a bărbatului, luate ca ideal. Fiecare deviere de la rolul de femeie trebuie, prin urmare, să apară ca masculină, şi invers.

Nu pentru că ar interveni aici nu ştiu ce substanţă misterioasă, ci pentru că în spaţiu şi pe plan psihic nu există altă posibilitate. De aceea trebuie avute în vedere dificultăţile inerente dezvoltării psihice a fetelor, aşa încât să nu ne aşteptăm la o deplină reconciliere a femeii cu viaţa, cu realităţile societăţii noastre şi cu formele vieţii noastre obşteşti, atâta timp cât nu i se acordă egalitatea cu bărbatul.

Celuilalt tip îi aparţin femeile care îşi trăiesc viaţa cu un fel de resemnare şi pun în evidenţă un incredibil grad de acomodare, de supunere şi smerenie. După cât se pare, ele se adaptează pretutindeni şi, de asemenea, prind rădăcini pretutindeni, dar vădind o atare inap-titudine şi mărginire încât nimic nu le mai face să progreseze, aşa încât trebuie să intrăm la bănuială. Pe de altă parte, pot să prezinte simptome de patologie nervoasă, determinate chiar de slăbiciunile lor şi de nevoia de a fi luate în seamă, simptome prin care, în acelaşi timp, vor dovedi cum un asemenea dresaj şi siluire se pedepsesc, de regulă, cu suferinţe nervoase şi cu incapacitatea de a trăi în societate.

Ele ar fi, chipurile, cele mai bune fiinţe omeneşti din lume, dar, din păcate, sunt bolnave şi în neputinţă de a răspunde pretenţiilor care se manifestă faţă de persoana lor. Ele nu sunt în stare să aducă celor apropiaţi vreo mulţumire de durată. La baza supunerii, umilinţei şi a autorestricţiilor stă aceeaşi revoltă ca şi la semenele lor din prima categorie, revoltă care pare să spună răspicat: asta nu-i o viaţă plină de bucurie.

Un al treilea tip pare să includă acele femei care de fapt nu refuză rolul lor feminin, dar care, în consecinţă, sunt chinuite de conştiinţa faptului că sunt nişte fiinţe inferioare, osândite să joace un rol secundar. Ele sunt pe deplin convinse de inferioritatea femeii, socotind că numai bărbatul ar fi chemat să realizeze lucruri de ispravă. De aceea ele avizează favorabil poziţia privilegiată a bărbatului. Deci ele întăresc corul acelor voci care atribuie doar bărbatului capacitatea de a obţine performanţe, reclamând pentru el o poziţie excepţională. Ele îşi arată atât de deschis sentimentul debilităţii, ca şi cum ar căuta în acest fel o certificare şi o protecţie.

Această atitudine nu este însă decât expresia unei revolte mocnite şi care, la femeia măritată, se manifestă în încărcarea bărbatului cu acele treburi pe care ea însăşi ar trebui să le ducă la îndeplinire, manieră însoţită de declaraţia măgulitoare că numai un bărbat poate face treaba cum se cuvine.

Ţinând seama de faptul că una din cele mai importante şi mai dificile îndatoriri ale vieţii, educaţia, în pofida prejudecăţii predomi-nante cu privire la inferioritatea femeii, îi revine în cea mai mare parte tocmai femeii, să vedem acum cum se comportă ca educatori tipurile pe care le-am descris. În aceste împrejurări deosebirile se reliefează şi mai mult. Femeile aparţinând primului tip, cu atitudinea lor masculină în faţa vieţii, vor proceda uranic, făcând totul după bunul lor plac, aplicând mereu pedepse cu mare tărăboi şi exercitând, astfel, o puternică presiune asupra copiilor care, fireşte, vor căuta să scape de acest tratament. Ceea ce se va obţine, în cel mai bun caz, va fi doar o dresură fără nici o valoare. Impresia produsă de obicei asupra copiilor este aceea că asemenea mame nu se simt de fapt capabile să facă educaţie. Zarva, scandalul şi agitaţia produc un efect cu totul negativ şi există pericolul ca fetele să fie incitate să copieze acest stil, pe când băieţii vor fi marcaţi pentru totdeauna de groaza de a avea de-a face cu femeile. Dintre bărbaţii care au stat sub dominaţia unor asemenea mame, foarte mulţi vor ocoli cât de colo femeile, ca şi cum, cunoscând de-acum amărăciunea traiului cu ele, ei nu ar mai putea acorda nici o încredere unei fiinţe feminine.

Aşa se ajunge la o dezbinare continuă între cele două sexe, căreia îi sesizăm clar tenta patologică, deşi şi în această privinţă se găsesc dintre cei care vorbesc despre o „proastă distribuire a substanţei masculine şi feminine”.

Celelalte două tipuri sunt şi ele la fel de infructuoase în materie de educaţie. Pe de o parte, ele manifestă atâta scepticism încât copiii, care sesizează numaidecât lipsa de încredere în sine a mamei, îi scapă de sub control. Aceasta îşi reînnoieşte tentativele de a trece la cârmă, dă avertismente şi, din când în când, ameninţă că va spune totul tatălui. Îndreptându-şi însă privirea spre autoritatea pedagogică a bărbatului, ea îşi trădează din nou lipsa de încredere în succesul activităţii sale educaţionale. Astfel, are în vedere o linie defensivă în educaţie, ca şi cum de datoria ei ar fi să justifice punctul de vedere potrivit căruia bărbatul este singurul capabil în toate şi, de asemenea, indispensabil în educaţie. Pe de altă parte, sentimentul de neputinţă le va face pe aceste femei să respingă activitatea pedagogică şi s-o treacă în responsabilitatea bărbatului, a guvernantelor etc.

Şi mai izbitor se manifestă insatisfacţia faţă de rolul de femeie la fetele care, din motive deosebite, „superioare”, se retrag din viaţa de familie, intrând de pildă într-o mănăstire sau adoptând o profesiune legată de celibat. Ele aparţin acelui tip de femeie care, în neîm-păcarea lor cu rolul de femeie, ajung de fapt să abandoneze orice pregătire în sensul propriei lor vocaţii profesionale. Tot aşa, se poate întâmpla ca multe fete să se grăbească să ocupe o slujbă, spre a-şi apăra astfel independenţa şi spre a nu ajunge prea uşor la căsătorie.

Şi în cazul acestei atitudini intervine, ca factor propulsor, aceeaşi aversiune faţă de rolul tradiţional al femeii.

Chiar şi în cazul în care s-a ajuns la căsătorie, caz în care ne-am putea gândi că acest rol a fost acceptat benevol, adesea se dovedeşte că încheierea căsătoriei nu este în realitate o probă de reconciliere cu rostul tradiţional al femeii. Iată exemplul tipic al unei femei în vârstă de vreo 36 de ani. Ea a venit să se plângă de diferite tulburări nervoase. Era fiica cea mai mare, rezultată din căsătoria unui bărbat mai în vârstă cu o femeie extrem de dornică de a domina. Chiar şi faptul că mama, care fusese o fată foarte frumoasă, acceptase să se căsătorească cu un bărbat mai în vârstă, duce la presupunerea că avea oroare de rolul de femeie şi că aceasta a influenţat alegerea soţului. Căsnicia părinţilor nu mergea bine. Femeia conducea casa într-un mod strigător la cer, impunându-şi cu brutalitate voinţa.

Soţul bătrân a fost repede pus la locul său. Fiica povestea că adesea mama sa nu-i permitea tatălui să se întindă din când în când pe o bancă, spre a se odihni. Ea se silea să-şi conducă gospodăria după un principiu pe care ea însăşi îl instituise şi care trebuia socotit invio-labil de către toţi ceilalţi.

Copil foarte dotat, pacienta noastră a crescut în condiţiile unui răsfăţ exagerat din partea tatălui. Dimpotrivă, mama nu era mulţu mită de ea şi îi era în permanenţă opozantă. Cum mai târziu ea a adus pe lume şi un băiat, pe care îl trata cu mult mai multă grijă, relaţiile dintre mamă şi fiică au devenit complet insuportabile. Fata era conştientă de faptul că are un sprijin în tatăl ei, care, oricât de moale şi împăciuitor, putea să opună o rezistenţă îndârjită când la mijloc era fiica lui. Aceasta, în conflictele ei înverşunate cu mama, ajunsese s-o urască. Una din ţintele preferate ale agresivităţii fetei era ripofo-bia10 mamei, a cărei pedanterie mergea până într-acolo încât, de exemplu, nu-i îngăduia servitoarei să atingă clanţa uşii, fără ca apoi să o şteargă cu o cârpă curată. Devenise un amuzament pentru fată să umble încolo şi-ncoace totdeauna jegoasă şi şleampătă, murdărind totul. În general, ea îşi dezvolta doar însuşirile care erau tocmai contrariul a ceea ce aştepta de la dânsa mama sa. Acest fapt pledează foarte clar împotriva ipotezei trăsăturilor de caracter înnăscute. Dacă copilul nu-şi cultivă decât însuşiri menite s-o scoată din sărite pe mama sa, la baza acestui mod de a proceda nu poate sta decât un plan, conştient sau inconştient. Ostilităţile între cele două continuă şi astăzi şi cu greu se poate concepe o mai mare duşmănie.

Pe când fata era în vârstă de 8 ani, situaţia se prezenta, în linii mari, în felul următor: tatăl se situa invariabil de partea fiicei, mama, cu o faţă severă şi încruntată, făcea observaţii necruţătoare, formula reproşuri, pe când fata, obraznică, promptă în riposte şi cu un nemaipomenit umor, paraliza toate ostenelile mamei. Situaţia a devenit şi mai grea din momentul în care fratele mai mic, preferatul şi răsfăţatul mamei, a fost lovit de o afecţiune a valvulelor cardiace, ceea ce a intensificat şi mai mult grija maternă pentru dânsul. Să se remarce continua interferenţă a strădaniilor părinţilor pentru copiii lor preferaţi, în asemenea condiţii a crescut fata.

În acest context a apărut grava tulburare nervoasă a fetei, pe care nimeni nu şi-o putea explica. Suferinţa consta în aceea că ea se simţea mereu torturată de gânduri rele îndreptate împotriva mamei, gânduri care, credea ea, o acaparau total. În cele din urmă, pe neaşteptate, s-a cufundat în religie, fără nici un rezultat. După câtva timp aceste gânduri au regresat, efect care a fost atribuit unui medica-ment; probabil însă că mama bătuse puţin în retragere. Nu rămăsese, ca sechelă a tulburării nervoase, decât o bizară teamă de furtună.

Fata îşi închipuia că furtuna nu putea veni decât din pricina cuge-tului ei încărcat şi că într-o zi avea să se întâmple o nenorocire din cauza aceasta. Vedem cum copilul însuşi făcea eforturi să se elibe-reze de ura împotriva mamei sale. Fata a continuat să se dezvolte şi la un moment dat a părut să-i surâdă un viitor frumos. O impresie deosebită a făcut asupra ei vorba unei învăţătoare care spusese: fata asta va putea să reuşească în toate, numai să vrea. Asemenea cuvinte sunt în ele însele lipsite de importanţă, dar pentru dânsa însemnau: dacă vrei să-fi asumi ceva, e imposibil să nu ai succes. Această interpretare a avut drept urmare dorinţa de a continua lupta împotriva mamei sale.

A venit vârsta pubertăţii şi ea s-a făcut o fată frumoasă, bună de măritat şi a avut mulţi pretendenţi. Dar limba ei ascuţită tăia mereu orice posibilitate de relaţie. Numai un bărbat mai în vârstă a izbutit să se apropie de dânsa şi ea se simţea atât de atrasă de el, încât a existat temerea că s-ar fi putut căsători cu dânsul. Dar până şi acest bărbat s-a retras după câtva timp şi fata a rămas fără pretendent până la 26 de ani. În cercul de care aparţinea ea faptul trecea drept surprinzător şi nimeni nu şi-i putea explica, deoarece nu se cunoştea trecutul fetei. Lupta dură pe care o dusese încă din copilărie împotriva mamei sale făcuse din ea o fiinţă gâlcevitoare, insuportabilă. Lupta era comportarea ei de predilecţie, poziţia care o avantaja: Purtările mamei o aţâţaseră şi o orientaseră spre vânarea de noi şi noi triumfuri. Cearta la cuţite era domeniul ei preferat. Se reflecta aici vanitatea fetei. Atitudinea ei „masculină” se trăda în preferinţa pentru acele jocuri în care avea posibilitatea să înfrângă un adversar.

La 26 de ani a făcut cunoştinţă cu un bărbat foarte onorabil, care nu s-a arătat deranjat de firea ei arţăgoasă şi care i-a cerut în mod serios mâna. El s-a dat drept foarte modest şi supus. La presiunile rudelor ei de a-i lua de bărbat, ea a explicat în repetate rânduri că simte o mare aversiune împotriva lui şi că o căsătorie cu dânsul nu ar putea ieşi bine. Dată fiind firea ei, o asemenea prezicere nu era, desigur, greu de făcut. După ce s-a opus timp de doi ani, a sfârşit prin a spune da, ferm convinsă că în acest om dobândise un sclav, cu care va putea face ce doreşte. În taină ea sperase să găsească în el o a doua ediţie a tatălui ei, care îi făcea concesii totdeauna şi în toate privinţele.

În scurt timp a fost limpede că se înşelase. La numai câteva zile după nuntă soţul putea fi văzut şezând în camera lui, cu pipa în gură şi citindu-şi confortabil ziarul. Dimineaţa dispărea în biroul său, venind punctual la masă şi bombănind dacă nu era totul gata. Pretindea curăţenie, duioşie, punctualitate – lucruri exagerate, după cum gândea ea, lucruri care nu-i stăteau în obicei. Relaţiile nu erau nici pe departe comparabile cu acelea care existaseră între ea şi tatăl ei. Visurile i se spulberaseră. Cu cât i-o cerea mai mult, cu atât mai puţin îi îndeplinea el dorinţele şi, invers, cu cât mai mult îi atrăgea el atenţia asupra rolului ei de gospodină, cu atât mai puţin o vedea îndeplinindu-şi-1. De altfel nu pierdea ocazia să-i amintească în permanenţă că de fapt el nu are nici un drept la asemenea revendicări, din moment ce ea îi spusese categoric că nu-i este drag. Aceasta însă nu-i impresiona. El îşi etala mai departe pretenţiile, cu o neîndu-plecare care ei îi deschidea o perspectivă foarte tulbure pentru viitor.

Cinstit, pătruns de sentimentul datoriei, bărbatul îi ceruse mâna într-un acces de uitare de sine, uitare de sine care s-a risipit repede, de îndată ce s-a considerat stăpân pe o poziţie sigură.

Discordia existentă între ei nu s-a atenuat când femeia a devenit mamă. Ea a trebuit să ia asupra-şi noi îndatoriri. Pe de altă parte, raporturile ei cu propria-i mamă, care trecuse energic de partea gine-relui, se înrăutăţeau continuu. Neîntreruptul război domestic se ducea cu arme de asemenea calibru încât nu este de mirare că bărbatul se purta uneori urât şi fără menajamente, iar femeia avea în acest caz dreptatea de partea ei. Comportarea bărbatului era o consecinţă a propriei ei inaccesibilităţi şi neîmpăcări cu rolul de femeie. Iniţial ea îşi imaginase că nu va fi greu să ocupe o poziţie de suverană şi că va parcurge viaţa alături de un sclav care să-i îndeplinească toate dorinţele. Probabil că în acest caz acordul ar fi fost posibil.

Dar ce era acum de făcut? Trebuia să divorţeze, să se întoarcă la mama sa şi să se declare învinsă. Să trăiască singură şi independentă, nu se putea, pentru că nu era pregătită în acest sens. Divorţul i-ar fi rănit mândria, vanitatea. Viaţa îi era un chin. De-o parte soţul care o boscorodea într-una, de alta mama cu artileria ei grea, predicând fără încetare curăţenia şi spiritul de ordine.

Iat-o şi pe ea, dintr-o dată, adepta curăţeniei şi ordinii. S-a apucat să spele şi să cureţe, cât era ziua de lungă. Se pare că înţelesese, în sfârşit, lecţiile cu care mama îi împuiase urechile. La început ma-ma desigur că a putut surâde binevoitor, iar bărbatul s-a bucurat întrucâtva văzându-şi soţia devenită deodată atât de iubitoare de ordine, aranjând dulapurile, golind şi rânduind sertarele. Dar se poate şi exagera; ceea ce s-a şi întâmplat în cazul nostru. Ea spăla, freca, curăţa şi lustruia atât de stăruitor, până ce în întreaga casă n-a rămas fir de praf, şi depunea atâta zel încât fiecare era stânjenit de dereti-cările ei şi, de asemenea, ceilalţi o stânjeneau pe dânsa. Dacă spălase ceva şi cineva se şi atinsese de acel lucru trebuia să se apuce să-i spele din nou şi numai ca o putea face.

Această aşa-numită manie a spălatului (Waschkrankheit) este un fenomen extrem de frecvent. Toate aceste femei, care încearcă în felul acesta să afişeze un soi de perfecţiune şi să le privească de sus pe altele, care nu spală atât de des ca dânsele, în fiecare zi, sunt în război împotriva rolului lor de femeie. La urma urmelor însă rar se vede.la un om atâta murdărie ca la o asemenea femeie. Ceea ce o interesează nu este curăţenia, ci perturbarea pe care o poate determina pe această cale.

Am putea demonstra, cu ajutorul a numeroase cazuri, că o reconciliere reală cu rolul de femeie este cel mai adesea o simplă aparenţă. Dacă auzim că o asemenea femeie nu are în general prietene, că nu se înţelege cu nimeni şi nu are vreo consideraţie pentru careva, toate acestea decurg din firea ei. Ceea ce trebuie să ne dea viitorul apropiat este o cale de educare a fetelor care să le conducă la o mai bună reconciliere cu viaţa. Căci astăzi nu constatăm decât că, până şi în condiţiile cele mai favorabile, această reconciliere de multe ori nu este obţinută. În societatea noastră inferioritatea femeii, deşi nu are o existenţă reală şi toţi oamenii cu judecată o tăgăduiesc, este sistematic stabilită prin lege şi prin tradiţie. Motiv pentru care trebuie să fim mereu cu ochii deschişi şi să identificăm întreaga tehnică a acestor conduite greşite ale orânduirii noastre sociale, spre a o combate. Totul nu pentru o exagerată venerare maladivă a femeii, ci pentru că o atare situaţie distruge viaţa noastră socială.

În această ordine de idei se cuvine menţionat încă un fenomen, întrucât prilejuieşte adesea o critică înjositoare a femeii, anume vârsta periculoasă, care se manifestă cam pe la 50 de ani, aducând cu sine modificări ale psihicului, în sensul exacerbării anumitor trăsături de caracter. Sub influenţa decăderii fizice, femeia este persecutată de gândul că a venit timpul când ea va pierde şi ultimele res-turi de valoare, trudnic păstrate, care şi aşa sunt neînsemnate. Cu mare cheltuială de energie, ea încearcă tot ce i-ar putea fi de folos în menţinerea poziţiei sale, în condiţii care de-acum se înăspresc. Dacă în societatea noastră de azi principiul dominant al retribuirii după muncă lucrează în general în defavoarea oamenilor în vârstă, faptul este însă şi mai alarmant în privinţa femeilor în vârstă. Deteriorarea care survine la femeile în vârstă şi care le subminează cu totul valoarea, într-o altă formă atinge universalitatea, în aşa fel încât valoarea vieţii noastre nu este de apreciat după numărul zilelor trăite. Ceea ce cineva a realizat în deplinătatea forţelor sale, va trebui trecut în contul său, pentru timpul în care forţele şi influenţa îi vor fi mult scăzute. Nu este admisibil ca un om, pentru că a îmbătrânit, să fie de acum încolo pur şi simplu exclus de la beneficiile spirituale şi materiale, într-o manieră care în cazul femeii bătrâne degenerează de-a dreptul în batjocură. Se cuvine să ne reprezentăm cu ce anxietate se poate gândi o adolescentă la o asemenea perioadă a vieţii, care şi pe ea o aşteaptă. Faptul de a fi femeie (das Weib-Sein) nu este mai puţin valabil la vârsta de 50 de ani, demnitatea umană persistă în toată deplinătatea ei şi dincolo de acest moment şi ea trebuie păzită.