V. AŞA-NUMITELE CRIZE ALE PUBERTĂŢII.

Au fost formulate plângeri în legătură cu o fetiţă de 14 ani, care ar fi început o serie de experienţe sexuale, ar fi dispărut de acasă timp de zece zile, ca apoi să fie regăsită nu departe de casa părintească.

Antecedente: familie săracă, cu trei copii. Băiatul cel mare, mulţi ani bolnav, îşi câştigă acum existenţa şi banii îi dă mamei sale, care are pentru dânsul toată consideraţia. Tatăl şi fiul cel mare, mereu bolnavi, au avut adesea nevoie de îngrijirile mamei. Tatăl nu poate lucra decât din când în când. Ne putem imagina că, într-o situaţie atât de apăsătoare, fetiţa nu se putea bucura de nici o atenţie deosebită. Şi s-a mai născut şi un al treilea copil, tot fată, în circumstanţe nefericite: tatăl şi fiul erau atunci în convalescenţă, ceea ce nu i-a permis mamei să se ocupe mai mult de mezina sa. Ceea ce reprezenta pentru fetiţa noastră o situaţie nespus de defavorabilă. Mama nu se putea ocupa de dânsa, aşa încât avea impresia că este lăsată în părăsire. A crescut ca un copil detestat, lipsit de căldura dragostei materne. De fapt, într-o anumită măsură echilibrul s-a restabilit, dar fetiţa trăia cu ideea că era dezavantajată în comparaţie cu fratele şi sora ei. Tatăl reprezenta în casă autoritatea necontestată şi copiii îl ascultau bucuroşi, cu toate că era sever. Putem prevedea că fetiţa aceasta se va dezvolta ca un copil de nesuferit, fără speranţă. Ea a băgat de seamă că nu era la fel de răzgâiată ca ceilalţi. Un astfel de copil simte în orice moment ceea ce descriem noi aici, iar stilul său de viaţă se impregnează de aceste trăiri. Apare o circumstanţă fericită: are acum un diriginte pe care îl iubeşte mult; înfloreşte, devine una din cele mai bune eleve şi i se prezice că va ajunge departe. La vârsta de 14 ani este nevoită să treacă la altă şcoală. Începe nenorocirea: noul diriginte nu înţelege nimic din sufletul copiilor şi o abordează cu asprime. Aceasta în timp ce singurul ei suport moral era stima de care se bucura la şcoală.

Datorită singurului fapt că dirigintele o trata fără afecţiune, ea a început să se îndoiască de ea însăşi, nu răspundea la întrebări şi primea note proaste. A căzut în capcana care îi fusese pregătită. Putem să prezicem că într-o zi acest start nefericit va fi resimţit. Ea nu va progresa decât dacă va avea parte de afecţiune şi va fi elogiată. Absentează de la şcoală. Dirigintele face o anchetă şi află că frecventează bărbaţi tineri; se decide exmatricularea ei din şcoală. Adică lucrul cel mai rău din câte se puteau face. Reuşita la şcoală este ratată, acasă se simte frustrată.

— Ce îi rămâne de făcut? Arta psihologului constă în a se identifica cu situaţia în care se află această fată. Ne putem pune problema în felul următor: ce am face noi dacă, fiind o fată în vârstă de 14 ani, care se doreşte apreciată, am trăi într-o familie care ne refuză acea apreciere? Nu există decât o cale: să cauţi aprecierea la cei de sex opus. Ea a făcut-o într-un mod inteligent, deşi în contradicţie cu simţul comun.

Ştiind că fata este inteligentă, putem da un pronostic în legătură cu ce se va petrece mai departe, anume că nu va găsi, pe calea pe care a apucat-o, aprecierea la care jinduieşte. Amorezări de felul acesta nu reprezintă decât o reuşită aparentă. Acela care are o anumită experienţă în observarea relaţiilor amoroase ştie că astfel de raporturi, facile, duc în mod necesar la eşec. Ea se priveşte ca pe un obiect, ca pe o jucărie a bărbatului. Dacă continuăm să ne transpunem în situaţia fetei, cum ar trebui să procedăm? Nu ne rămâne decât sinuciderea? Recunoştinţa îi este refuzată din toate părţile. De altfel, în mai multe scrisori ea anunţă că îşi va lua viaţa, iar faptul s-ar fi produs, dacă nu ar fi reţinut-o o împrejurare fericită. Nu avem voie să considerăm ca act de laşitate faptul că nu şi-a realizat proiectul; mai degrabă sinuciderea ar fi fost un act de laşitate. Acest act are loc într-o situaţie de criză, de furie, de descurajare. Factorul care o împiedică să se sinucidă este situaţia relativ favorabilă a familiei. Părinţii sunt oameni săraci, ea ştia asta, după cum mai ştia şi că, oricum, ei o vor ierta. Drumul acasă îi rămânea deschis şi în aceasta ea găsea un fel de apreciere pentru propria-i persoană. Aşadar, i-am fi putut spune mamei: Plimbaţi-vă puţin prin jurul casei şi va veţi regăsi fiica". Pentru că ea nu avea de urmat alt drum. Mama o va întâlni, într-adevăr, într-o zi şi o va readuce acasă. Ea recurse atunci la o consultaţie psihopedagogică. Acestei fete însetată de a se pune în valoare trebuie să i se dea prilejul de a fi apreciată. Trebuie ştiut care este cea mai bună aptitudine a ei, în vederea unei orientări spre o activitate utilă; fără îndoială că, în ce o priveşte, este aptitudinea de a urma cursurile unei şcoli. Psihologia individuală ne învaţă că dacă un astfel de copil are impresia unui deficit de afecţiune faţă de el, atunci într-însul se dezvoltă un puternic sentiment de inferioritate, cu toate consecinţele care decurg de aici în direcţia insuficientei pregătiri pentru viaţa socială. Îşi pierde orice interes pentru familia sa şi se constată lesne lipsa sa de curaj. Dacă nu ar trăi un împovărător sentiment de inferioritate, fata ar gândi: dirigintele nu mă înţelege şi poate că trebuie să fac eforturi mai mari. Dar ea, dimpotrivă, se menţine pe terenul ideii de a se face apreciată cu orice preţ. Aceasta pare să-i fi reuşit prin aventurile galante.

Aş vrea să stărui aici asupra problemei pubertăţii, considerată de unii drept o psihologie a posedaţilor de către diavol. Toate nenorocirile sunt atribuite glandelor genitale. Argumentul este ridicol. Aceste glande funcţionează din ziua naşterii şi chiar de mai înainte. Pubertatea se caracterizează prin alţi factori: mai multă libertate, mai multe posibilităţi şi mai multă atracţie din partea tinerelor fete pentru sexul opus. Copiii sunt puternic stimulaţi de voinţa de a demonstra că nu mai sunt copii. La temperatura acestei stări de fapt ei îşi depăşesc de cele mai multe ori scopul. Fata doreşte să fie apreciată ca atare şi crede că nu poate găsi apreciere decât pe planul acesta.

Pubertatea nu este o stare morbidă, ea nefăcând decât să exteriorizeze conţinutul stilului de viaţă. Nimic nu se schimbă, fata cu pricina rămâne cum a fost. Nu am putea pronostica nici o schimbare. Ea pur şi simplu a renunţat la un drum care i s-a părut blocat; atâta tot. Important este să semnalăm că elementele care îi induc pe oameni în eroare nu sunt fapte reale, ci rezultă din felul eronat în care ei înţeleg aceste fapte. Toţi cei care cred că viaţa psihică a omului este bazată pe cauzalitate se înşală. Fata de care ne ocupăm dă valoare de cauzalitate unui factor care, în mod obiectiv, este neutru. Afecţiunea care i se refuză devine deodată cauză; dacă fata se vindecă, acel deficit de afecţiune nu mai este cauză. Ea nu se mulţumeşte însă să ridice afecţiunea refuzată la rang de cauză, ci îi prescrie urmări pe care ea însăşi le provoacă. Nu este absolut necesar ca, negăsind afecţiune la diriginte, să o caute aiurea. Aceasta este o greşeală. Avem dreptate când refuzăm să credem în efectul unei tendinţe native. Noi ţinem cont de rătăcirile vieţii psihice a omului. Nu faptele intră aici în joc, ci opinia pe care ne-o facem despre ele. Psihologia individuală a făcut acel pas decisiv care constă în cercetarea posibilităţilor de eroare şi în reducerea lor la minimum, cu ajutorul tratamentului. Concluziile trase de două fiinţe diferite pot fi fundamental diferite. Nu trebuie să uităm că aceste realităţi psihice sunt greşit înţelese şi greşit interpretate de către majoritatea oamenilor.

Trebuie să-i dăm fetei posibilitatea de a dovedi că este capabilă să ajungă ceea ce ei i se pare că îi este interzis, adică să devină o buna elevă. Pe acest plan apar, iarăşi, alte dificultăţi: cu astfel de antecedente, să se vadă exclusă din şcoală! Aceasta pare să însemne că dirigintele nu este el însuşi capabil să rezolve asemenea probleme. Consultaţiile psihopedagogice îi vin în ajutor. În şcolile care dispun de un serviciu de consultaţii psihopedagogice elevii nu sunt exmatriculaţi şi, mai mult decât atât, nu există repetenţi. Dacă ni se prezintă un caz ca acesta şi nu suntem capabili să-l rezolvăm în cadrul şcolii, atunci se pune problema ce este de făcut. Nu văd motivul pentru care copila ar constitui o ameninţare pentru o altă şcoală. Să nu uităm ce greu stigmat reprezintă exmatricularea pentru dânsa. Poate că mai simplu ar fi să apelăm la experienţa cuiva competent în materie. Poate că am putea-o încredinţa pe fată unui diriginte care să ştie cum se procedează în asemenea cazuri. Trebuie făcut totul spre a-i reda reuşita pe care nu de mult o înregistra la şcoală: din acel moment „răul pubertăţii" va dispărea.