VI. COPILUL UNIC.

Institutoarea: Copilul frecventează clasa a patra. Clasă mixtă. Este în clasa mea de doi ani. În primii doi ani a avut un alt institutor. E copil unic la părinţi. Tatăl şi mama lui lucrează, iar copilul stă la bunică-sa, pe care nu o ascultă. Face ce-i trece prin cap. Nu prea aude; are o bună memorie a cifrelor şi ceva spirit critic. Scrie îngrozitor.

De vreun an copilul este foarte vorbăreţ, foarte dezordonat şi îi incomodează pe toţi ceilalţi, băieţi şi fete. Atât poveţele binevoitoare, cât şi pedepsele îl lasă indiferent; în urma insistenţelor plânge, promite să se îndrepte, ca apoi s-o ia de la capăt.

Anul acesta, aceeaşi poveste. Îşi foloseşte călimara drept scuipătoare, sparge capacele călimărilor. L-am luat şi cu binele şi cu răul. M-am prefăcut că nu văd ce face şi că puţin îmi pasă de tururile lui de forţă. Fără rezultat. Încearcă mereu să se facă remarcat într-un fel oarecare. Copiii au adunat la şcoală bani pentru o mare excursie în comun. El a adus doar două coroane. În timpul recreaţiei, copiii mi-au adus la cunoştinţă că K. are 16 coroane. Îi cer să-mi dea banii, fiind neliniştită în ceea ce priveşte provenienţa lor. Răspunsul lui: „I-am câştigat la un joc de cărţi". I-am spus că mama sa ar putea lua banii de la direcţiunea şcolii, pentru că, el fiind dezordonat, era mai bine să nu rişte să-i piardă pe drumul spre casă. Mama nu s-a prezentat la şcoală. Ştiam prea bine că băiatul nu suflase nici o vorbă despre aceasta acasă, căci părinţii săi sunt oameni foarte cumsecade şi adesea vin să se informeze la şcoală în legătură cu situaţia fiului lor. În cele din urmă am convocat-o oficial pe mamă la şcoală. Ea a rămas stupefiată, amintin-du-şi că în mai multe rânduri îi dispăruseră de acasă mici sume de bani. De nenumărate ori am observat că dacă, la şcoală, i se dovedeşte că a minţit, îţi aruncă o privire atât de pustie încât ai impresia că te afli în faţa unui copil care prezintă o deficienţă mintală.

Copilul a avut prilejul să-şi vadă mama plângând la şcoală. A fost admonestat cu tact, ca după aceea să se întoarcă în clasă şi să facă năzbâtii care i-au amuzat pe toţi elevii. Mama a fost pur şi simplu îngrozită şi spunea că soţul ei îl va omorî în bătăi pe copil. Am povăţuit-o ca deocamdată să nu-i spună nimic soţului. A doua zi s-a prezentat tatăl; soţia îi povestise totul şi acesta nu-i aplicase nici o corecţie copilului. Băiatul aruncă responsabilitatea celor întâmplate pe unul mai în vârstă decât el, care l-ar fi îndemnat să fure. Era vorba de un băiat care nu frecventa şcoala publică, ci un curs privat.

Dr. A: Am mai auzit lucruri de acest gen şi trebuie să spun că peste tot şi întotdeauna e unul şi acelaşi cântec. Că băiatul este dezordonat: asta înseamnă, probabil, că există o persoană care umblă pe urmele lui şi face ordine. La şcoală lucrează şi nu lucrează. Este stilul de viaţă al unui copil răsfăţat, cum ni se arată şi din alte trăsături de caracter. Ar trebui ca cineva să se ocupe de el în mod special la şcoală, în ceea ce priveşte faptul că doreşte să se facă mereu remarcat, ar fi util să ştim îndeosebi în ce moment şi-a manifestat el năravul (furt). Aceasta, fără a se recurge la improvizaţii.

De doi ani mama a abandonat casa, iar copilul se găseşte la bunică şi pare extrem de nemulţumit. Se simte frustrat; îi lipsesc o mulţime din lucrurile pe care i le oferea mama. Identificăm la el trăsăturile de caracter ale cuiva care vrea să se îmbogăţească. Furtul este compensaţia pentru ceea ce a pierdut. Trebuie să ţinem seama de faptul – recunoscut chiar de băiat – că s-a aflat sub influenţa unui băiat mai în vârstă. Nu există delincvent sau criminal care să nu încerce să se scuze, pentru ca fărădelegea sa să apară într-o lumină mai bună. Faptul ne demonstrează că băiatul ştie prea bine că s-a îndepărtat de societate, de sentimentul comuniunii sociale. A furat pentru că voia să lase impresia că este matur. Nu a găsit, după mintea lui, altă cale. Era obişnuit cu mama sa şi se află într-o situaţie grea. Bunica sa nu are faţă de dânsul aceeaşi atitudine ca mama. E mai aspră. El luptă cu bătrâna. Între ei se manifestă o tensiune plină de ostilitate. Un astfel de copil, obişnuit să se bizuie pe alţii, se simte ca într-o capcană. Stilul său de viaţă este de-acum fixat şi el caută mereu o fiinţă care să-i dea sentimentul că se ocupă de dânsul. Este ceea ce îi lipseşte. Tocmai din momentul când a simţit această lipsă, cred eu, a început să fure.

Ce l-ar fi putut împiedica pe copil să se apuce de furat? Ocuparea unui loc onorabil la şcoală. Lucru foarte greu de realizat în cazul copiilor răsfăţaţi. Dacă un astfel de copil îşi propune să obţină totul, ca la mama acasă, atunci avem de-a face cu un mod inteligent de a proceda; băiatul nu este un prostănac.

În ochii institutoarei, el este dezonorat. S-a obişnuit să crească într-un climat de caldă simpatie. S-a reuşit liniştirea tatălui şi băiatul crede că prin aceasta totul a reintrat în ordine. Fiecărei privaţiuni şi fiecărei frustrări el le va răspunde prin noi tentative de a se îmbogăţi. Nu cred că băiatul a început să fure abia de doi ani, ci mult mai demult. Ce o fi făcut el cu bănuţii lui tăinuiţi? Pesemne că şi-a cumpărat niscaiva zaharicale. (Institutoarea: şi-a cumpărat un cârnăcior.) Cum de i-a venit ideea să susţină că un altul l-a îndemnat la rele? Cum am putea şti dacă, într-adevăr, unul mai mare l-a îndepărtat de calea cea bună? Ar trebui să o întrebăm pe mamă, dacă nu cumva ea l-a pus în gardă, zicându-i: „Nu te înhăita cu băiatul acela, că te-ar putea duce pe cărări greşite". Sau poate că există cu adevărat un băiat mai în vârstă, care a ştiut să-l atragă de partea sa. Dacă de câtva timp are bani asupră-i, este de crezut că are un alt scop. Poate că voia să-şi creeze un suport material, un fond. Despre lucrul acesta trebuie stat de vorbă cu mama. Se impune să cunoaştem şi alte manifestări ale băiatului, din acelea pe care le observăm îndeosebi la copiii răsfăţaţi. Poate că este fricos şi nu poate sta singur, aşa încât este de înţeles să se însoţească cu un băiat mai în vârstă. Lucrul acesta nu este absolut obligatoriu, dar putem trage concluziile noastre. Poate că noaptea ţipă în somn. Ceea ce mama ne-ar putea confirma sau infirma, după cum ne-ar putea spune dacă şi mai înainte copilul nu-şi manifestase tendinţa de a-şi însuşi ceea ce nu-i aparţine. Am avea nevoie, de asemenea, să ne spună că nu prea îl interesează ceilalţi şi că felul de a avea legături cu ei nu este lăudabil. Nu este în stare să-şi facă prieteni; dacă se joacă cu ceilalţi, vrea să aibă întotdeauna primul rol; are tendinţa de a frecventa fie copii mai mici, fie mai mari decât dânsul. La copiii unici se întâlneşte adesea predilecţia pentru persoane mai în vârstă, deoarece aceşti copii au trăit mereu în mijlocul unor oameni mai în etate.

Trebuie să ne punem în acord asupra modului de influenţare a mamei. De asemenea, trebuie să-l determinăm pe copil să facă progrese la învăţătură şi să-i stimulăm curajul. Este necesar ca el să aibă speranţa de a putea juca aici un rol şi de a se face remarcat. V-aş sfătui să vă exersaţi în ceea ce eu aş numi raza de acţiune1. La copiii-problemă aceasta este întotdeauna redusă. Un astfel de copil nu are o largă sferă de acţiune. Trebuie să încercăm să i-o lărgim, ceea ce nu este cu putinţă decât dacă îi dăm mai mult curaj şi dacă el însuşi este încredinţat că se poate face util. Tocmai aceasta îi va da posibilitatea să-şi modifice în întregime raza de acţiune, să o amplifice. În sfera atât de restrânsă în care se găseşte în prezent nu-i rămâne altceva de făcut decât să se îmbogăţească în secret şi să recurgă la minciună ca să nu scadă în propria sa stimă şi atitudine.

Institutoarea: Nu are note rele decât la scris şi la ortografie, însă nu totdeauna. La şcoală e iubit, nu este ostracizat. Cu siguranţă că colegii nu-l detestă. Nu a repetat niciodată clasa. Este un elev lent, dar învaţă destul de bine.

Dr. A: Trebuie ştiut de ce elevul nu este mulţumit de şcoală. Una din principalele cauze trebuie să fie faptul că vrea să constituie mereu centrul atracţiei. Un astfel de copil reuşeşte lucrul acesta fie făcând-o pe clovnul, fie tratându-i pe ceilalţi cu bunăvoinţă. În ambele cazuri în cauză se află propria-le persoană. Băiatul nostru încearcă cu şiretenie să obţină tot ceea ce vrea. Caută ca prin farmecul său să obţină tot ceea ce i se pare dezirabil şi s-a antrenat în acest sens din prima copilărie, favorizat de atitudinea mamei sale, care l-a răsfăţat întotdeauna.

Un diriginte: Am avut un elev care a ajuns să fure. L-am surprins pe când era pe cale să-i fure altuia 50 de creiţari. Mi-a declarat că ceilalţi copii aveau totul şi că el nu avea nimic. Tatăl său, sărac, nu-i dădea nici o leţcaie. El ar fi vrut să aibă de toate, ca şi ceilalţi copii. I-am dăruit vreo câteva zeci de creiţari, ca să-şi poată cumpăra şi el ceva. Am repetat de mai multe ori acest gest şi, de atunci, niciodată nu am mai auzit ca acest copil să fi furat ceva.

Dr. A: Nu dispunem de reguli spre a optimiza un copil. Măsurile pe care le luăm acţionează diferit asupra fiecărui copil. Nu se poate să aplicăm una şi aceeaşi măsură la cazuri diferite. În afară de posesia celor

— 30 de creiţari, copilul respectiv simte renăscând în el un sentiment de solidaritate, care îl fortifică moral. Nu m-aş mira ca cineva să-mi spună: l-am bătut şi din acel moment nu a mai furat. Lucrurile acestea sunt prea complexe ca să le putem judeca în mod simplist. Ceea ce încercăm să facem înainte de toate este să înţelegem copilul. Respectivul copil trăieşte cu ideea că el are un drept asupra a tot ceea ce există, iar asta i se cuvine imediat şi fără efort. Este o eroare pe care noi încercăm să o facem înţeleasă, iar prin această înţelegere o facem să dispară.

Institutoarea: Situaţia familială a copilului este bună.

Dr. A: Găsiţi, în general, la dumneavoastră în şcoală, copii săraci în clasele cu un ritm mai lent de învăţare şi copii cu o situaţie materială mai bună în clasele unde procesul de învăţământ este mai rapid?

Institutoarea dă un răspuns afirmativ.

Dr. A: Dacă priviţi lucrurile mai îndeaproape, nu veţi găsi nici un singur om care să nu fi furat ceva în viaţa lui: fructe, dulciuri, nişte bagatele etc. În cercetările mele am întâlnit faptul aproape întotdeauna.

(Către părinţi): Aş dori să stau de vorbă cu acest băiat. Este cu putinţă să-l dezbărăm de apucăturile lui. Dintr-un anumit punct de vedere, el mi se pare un copil deosebit. Nu v-a trecut prin minte că are nevoie de tandreţe? Vă dă mereu de furcă cu câte ceva, spre a putea fi împreună cu voi. El aude mereu că nu ştiu cine face nu ştiu ce pentru dânsul. Aveţi greutăţi cu el în ceea ce priveşte alimentaţia?

(Mama spune că mai de mult făcea nazuri, dar că acum mănâncă cum trebuie.)

Dr. A: A fost bolnav? A urinat noaptea în pat?

Mama: Are mereu o mină de om acrit, pentru că mereu suferă de stomac.

Dr. A: Este fricos? Îi este teamă să rămână singur? A frecventat grădiniţa de copii? Ce rol îi place să joace? Are prieteni?

Tatăl: Habar n-avem. Nu-i fricos. Pune, însă, întrebări prosteşti, întreabă: „Mamă, asta ce este? Dar aia ce este?" Ştie prea bine despre ce este vorba, dar pur şi simplu vrea s-o sâcâie pe maică-sa.

Dr. A: Cum îşi face temele? Le face singur, ori are nevoie de ajutor?

Tatăl: Dacă cineva îi stă în spate, totul merge de minune. Preferă societatea oamenilor care se poartă binevoitor cu dânsul.

Dr. A: Ştie să înoate? Are vise anxioase? Nu este superstiţios? Îi place gimnastica?

Tatăl: Are o enormă admiraţie pentru nataţie; o dată însă s-a speriat şi de atunci nu mai vrea să înoate. Îi place mult gimnastica şi în anul din urmă a făcut în mod regulat gimnastică. Nu are coşmaruri şi nu este anxios. Are întrucâtva frică de mine, pentru că sunt foarte nervos.

Dr. A: Fiţi amabil cu dânsul, plimbaţi-vă cu el, fără soţia dumneavoastră, pentru a putea lega prietenie şi a face cu ajutorul dragostei şi al prieteniei ceea ce vreţi să faceţi, nu cu ajutorul fricii. În ceea ce priveşte dificultăţile întâmpinate la scris şi ortografie, aţi cercetat dacă nu cumva este stângaci? S-a născut, poate, stângaci?

(Părinţii nu ştiu să fie stângaci. Se constată că mama este stângace.)

Mama: Se mai plânge de faptul că fiul ei a refuzat să-l trădeze pe acela care l-a îndemnat să fure şi că i-a dat un nume fictiv.

Dr. A: Nu se adună şi cu alţi copii? Cum se îmbracă? Cum îşi face toaleta? Cum se piaptănă?

Tatăl: A avut un prieten mai înainte, cu care se întâlnea, dar a murit.

Mama: Când se îmbracă, trebuie să-i tot dau ghes, până să fie gata.

Dr. A: Nu e nevoie să i se dea mereu ghes; problema este mai ales aceea de a-l face independent, treptat şi cu blândeţe. Dacă doriţi, aş fi bucuros să încerc să-l influenţez. Merge cu drag la şcoală? Spune el ce vrea să fie mai târziu? Este vanitos? În ce poziţie doarme? Îşi roade unghiile? Se scobeşte în nas?

(Părinţii relatează că e peste măsură de vani tos,. Că ar vrea să se facă tâmplar, că uneori îşi roade unghiile şi că, încolo, nu au mai remarcat nimic deosebit la el. La şcoală merge cu drag.)

Dr. A: Faceţi-l mai independent, ca să dovedească un mai mare interes pentru şcoală şi să-şi câştige acolo o anumită poziţie. Asta îl va feri de paşi greşiţi. Nu-l ameninţaţi şi nu-i mai vorbiţi de abaterea lui. Este curios să vedem că acest băiat, care suferă de stomac, şi-a cumpărat salam. Nu-i mai faceţi reproşuri şi încercaţi să îl faceţi independent. Avem aici imaginea pură a unui copil răsfăţat, puritatea imaginii acesteia fiind voalată de faptul că băiatul a fost instruit în vederea libertăţii. Există o mare deosebire între un copil în permanenţă supravegheat şi acela obişnuit să trăiască singur.

(între timp a intrat copilul şi doctorul i se adresează acestuia):

— Ce vrei tu să faci când vei fi mare?

Copilul: Vreau să mă fac tâmplar.

Dr. A: Şi ce vrei să faci când vei fi tâmplar?

Copilul: Să trag la rindea.

Dr. A: Câţi prieteni ai?

Copilul: Trei.

Dr. A: Şi cu ce se ocupă ei?

Copilul: Fură.

Dr. A: Eu le-aş spune: „Ce se va alege din voi, dacă vă ţineţi de rele?". Îţi place să-i urmezi în ceea ce fac?

Copilul: Nu.

Dr. A: De ce te laşi târât de aceşti băieţi? Mi se pare că tu credeai că nimeni nu va observa că ai furat şi că în felul acesta puteai să-ţi cumperi ceva. Ţi-e frică? Eşti curajos, aşa că trebuie să ai curaj şi la şcoală. Eşti de-acum băiat mare, trebuie să faci tu însuţi totul; ştii să te îmbraci singur, sau să te speli, ori trebuie să te ajute mama? Vrei să-i dai de lucru în plus. Întrucât ştii de-acum să faci tu însuţi totul, nu mai aştepta să te ajute mama. Cum merge la scris? Fă un efort în plus şi o să meargă mai bine. (Copilul este şi el stângaci, ca şi mama.) Să nu crezi că au putut alţii să te facă să furi; asta-i o prostie. Nu trebuie să te iei după alţii. După o lună te rog să-mi spui dacă faci totul singur, dacă ai progresat la scris şi dacă te mai laşi târât de alţii. (Copilul iese.) Copiii stângaci au impresia că nu sunt capabili să rezolve problemele aşa cum le rezolvă ceilalţi. Ei se străduiesc să lucreze cu mâna dreaptă şi când văd că nu prea merge îşi închipuie că la ei lucrurile vor ieşi totdeauna pe de-a-ndoaselea. Copilul stângaci poate fi identificat după o mulţime de semne. Când un copil are dificultăţi la citit, scris etc, trebuie să ne gândim că avem probabil de-a face cu un stângaci. În majoritatea cazurilor jumătatea stângă a feţei este mai bine dezvoltată decât dreapta. Numeroşi stângaci prezintă dificultăţi la scris şi mulţi dintre dânşii renunţă să mai progreseze, scriind toată viaţa ilizibil. Alţii, dimpotrivă, îşi dau toată silinţa şi reuşesc să aibă o caligrafie ca de dreptaci. Sunt cei care şi-au biruit inferioritatea şi care, în genere, au dobândit marea aptitudine de a triumfa asupra greutăţilor; aceştia devin artişti etc. Dacă vedeţi o scriere foarte frumoasă la unul care scrie cu mâna dreaptă, trebuie să vă gândiţi că poate el a fost stângaci. Avem în oraş2 un număr de aproximativ 35-50 la sută stângaci. Poate că ei nu o ştiu, dar consecinţele le suferă. Veţi găsi un foarte mare număr de copii stângaci atât printre cei mai buni, cât şi printre cei mai răi oameni, la naturile problematice, începând cu artiştii şi terminând cu copiii-problemă.

În cazul nostru, copilul este bolnăvicios, răsfăţat de mama sa, bruscat de tată, ceea ce îl face să se refugieze şi mai mult lângă mamă. Tatăl ar trebui să se pună de acord cu ea în ceea ce priveşte educaţia copilului. Recent a apărut o situaţie pentru care el nu era pregătit. E dus la bunica sa, cu care nu se poate înţelege. Ea este dornică de linişte. La şcoală băiatul merge bine, dar, cu toate acestea, evadează. Progresează la învăţătură, pentru că poate s-o facă. Caută o compensaţie: stinghereşte procesul de învăţământ şi îi amuză pe copii. Aceasta nu-i este de ajuns şi are chef să fure. Să admitem că s-a lăsat antrenat; dar de ce nu s-a lăsat antrenat să-şi îmbunătăţească de pildă caligrafia? Are impresia că nu este tratat cu aceeaşi căldură sufletească cu care fusese obişnuit odinioară. Poate că în prezent se găseşte într-o situaţie mai bună, dar şi-a pierdut curajul. Poate că anterior nu a fost primit la şcoală atât de amabil ca astăzi. Trebuie să ne întrebăm dacă nu are nevoie de încurajare. Nu trebuie să îl zorim, ci să aşteptăm, să-i dăm răgazul necesar. Poate că ar trebui să-i spunem: „Văd că totul va merge bine! Constat că tu vei fi din nou printre cei mai buni elevi". El a dorit dintotdeauna ca institutoarea să se ocupe de dânsul. Dacă s-ar mai purta încă o dată aşa cum nu se cuvine, i-aş spune: „Nu merită să te osteneşti, noi toţi ne vom ocupa de tine". Asemenea afirmaţie ar putea să-l impresioneze. Modul în care urmează să fie pronunţată, depinde de individualitatea fiecăruia. În ceea ce mă priveşte, poate că aş face-o cu o nuanţă de umor.

NOTE

1 Sublinierea traducătorului.

2 Referire la Viena. (Nota trad.)