XIX.Enurezia – mijloc de comunicare

„F., în vârstă de 12 ani, s-a prezentat la consultaţie pe motiv de enurezie".

Este, pesemne, un copil bătăios, desigur răsfăţat mai înainte şi pe care anumite evenimente l-au făcut să piardă privilegiul acestui tratament. De atunci nu se mai simte în apele lui şi începe să-şi atace mama în aşa fel încât să o oblige să se ocupe de dânsul chiar şi în timpul nopţii. Este necesar să identificăm semnele care să ne permită să susţinem că avem de-a face cu un copil răsfăţat, anume: descurajarea, invidia din partea unui copil mai mic, mofturile în ceea ce priveşte alimentaţia, încercarea de a se situa în centrul atenţiei, căutarea simpatiei altora.

„Enurezie pe care adesea o manifestă şi în timpul zilei."

Când descoperiţi că un copil manifestă enurezie diurnă, este semn al unei lupte de o extremă violenţă. Nu se mulţumeşte să-i deranjeze pe cei din juru-i noaptea, ci o face şi în timpul zilei. Trebuie neapărat să stabilim dacă nu cumva prezintă deficienţe psihice. Bolile organice care provoacă asemenea enurezii sunt foarte rare.

„Din când în când şi noaptea".

Lupta violentă o duce ziua, probabil pentru că în timpul nopţii se găseşte într-o situaţie mai favorabilă, calmându-se. Nu ne-ar mira să auzim că lupta aceasta o duce într-un mod conştient şi că trăsătura dominantă a caracterului său este aroganţa. Pentru că aroganţa este o formă de luptă cvasiconştientă.

„Dacă lângă dânsul se găseşte mama, ori când băiatul este la şcoală, niciodată nu urinează pe el".

Este semnul că enurezia lui este motivată de elemente psihice. Dacă mama copilului se află în preajmă-i, nu are nevoie să caute să şi-o apropie. Iar la şcoală probabil că se simte bine. Poate că e un elev bun sau poate că vrea să evite o exmatriculare.

„Mama este divorţată".

Neînţelegerile din familie au o influenţă cât se poate de rea asupra copiilor. Soţii care se ceartă se ocupă, în general, puţin de copiii lor şi îşi manifestă indispoziţia faţă de ei. Este de subliniat faptul că printre copiii-problemă, delincvenţi, nevrotici, perverşi sexual, beţivi se găsesc adesea copii din căsniciile nefericite, dezorganizate. Vom căuta să vedem dacă nu cumva băiatul de care ne ocupăm a fost supraîncărcat, supraîncărcarea fiind totdeauna motiv de agravare a stării copiilor.

„El locuieşte la bunici".

Se cuvine să ne amintim că bunicii se poartă adesea foarte afectuos cu nepoţii. Nu întotdeauna, pentru că în cazul în care mama răsfaţă copilul, bunica îi face fiicei sale reproşuri pe această temă, iar dacă mama nu răsfaţă pe copil, atunci bunica este aceea care face lucrul acesta.

„Mai înainte copilul dormea în aceeaşi încăpere cu părinţii".

Aceasta dovedeşte că băiatul este răsfăţat, fie pentru că, datorită propriilor eforturi, s-a putut ataşa de mamă, fie pentru că părinţii ţineau ca băiatul să le stea aproape.

„Acum copilul doarme singur".

Circumstanţa aceasta nu ne este indiferentă şi joacă un anumit rol în etiologia enureziei. Dacă copilul ar dormi în patul mamei sale, el nu ar uda aşternutul.

„Copilul este puternic ataşat de mama sa".

Se confirmă ideea că băiatul este puternic legat de mama sa. El încearcă să-şi recâştige mama şi s-o folosească spre binele său.

„Este foarte răsfăţat de către bunici".

Supoziţiile noastre şi-au găsit, deci, confirmarea.

„în urmă cu patru ani, a zăcut pe un pat de spital timp de şapte luni, din cauza unei osteomielite la şold şi femur".

Este vorba de o maladie cronică, caz în care copiii sunt nespus de răsfăţaţi. Astfel de împrejurări provoacă, de obicei, după însănătoşirea acestor copii, o teribilă senzaţie de carenţă afectivă în comparaţie cu modul în care erau trataţi pe parcursul bolii. Niciodată un copil nu va fi atât de răsfăţat ca în cazul spitalizării pentru o maladie de felul osteomielitei.

„într-un timp se propusese o amputare, dar copilul s-a vindecat, rămânând totuşi cu o anchiloză importantă".

Are, prin urmare şi o deficienţă organică. Aceasta contribuie la trezirea şi la menţinerea la aceşti copii a unui puternic sentiment de inferioritate. Copiii răsfăţaţi au din start un asemenea sentiment, îndoindu-se de propriile lor aptitudini. Cum băiatul prezintă o anchiloză, sentimentul său de inferioritate se amplifică, el încercând să se sprijine şi mai mult pe alţii. Din cauza bolii, a întrerupt şcolarizarea timp de trei ani, între vârsta de 7 şi 10 ani. Evident, anii aceştia i-a petrecut lângă mama sa.

Clasele auxiliare au accentuat şi mai mult sentimentul de inferioritate, ceea ce se întâmplă de regulă, cu excepţia cazurilor de imbecilitate sau de debilitate mintală. În asemenea cazuri copilul nu-şi dă seama că se află printre copiii arieraţi. La Viena, de exemplu, se vorbeşte în mod curent de „clase de imbecili" în aceste cazuri. Un copil normal are impresia unei degradări dacă, din nefericire, nimereşte într-o clasă auxiliară. Copilul nostru are, deci, destule motive să se simtă inferior şi dezavantajat.

„Activitatea lui la şcoală este bună".

Nu ne miră să aflăm că face progrese la învăţătură, din moment ce este normal din punct de vedere psihic. Nu-i mare lucru să fii chior printre orbi1.

„întâmpină greutăţi la aritmetică".

Dacă într-o bună zi va descoperi metoda potrivită lucrului cu numerele, va face progrese şi la aritmetică, situându-se la înălţimea celorlalţi.

„Când li se pun întrebări altor elevi, tocmai el se găseşte să intervină cu voce tare, anticipând răspunsurile".

De aici putem deduce că avem de-a face cu un copil inteligent. Acest copil răsfăţat ar voi să le-o ia înainte celorlalţi. Enurezia lui este un mijloc de atingere a acestui scop. La şcoală ocupă o poziţie satisfăcătoare; poate fi mulţumit de el însuşi; dar şi aici ar vrea să-i întreacă pe alţii şi tocmai de aceea răspunde mereu neîntrebat.

„Chiar când este vorba de amuzamente, îşi impune să joace primul rol".

Are propriu-i stil, ceea ce nu veţi găsi la prostănaci şi putem face afirmaţia că locul său nu este la şcoala ajutătoare. Ştim că, din cauza bolii sale, nu a putut fi suficient de pregătit pentru o clasă normală şi că i-ar fi greu să urmeze o astfel de clasă. Ar fi necesar să se deschidă o şcoală pregătitoare specială pentru astfel de elevi.

„Are un frate, cu patru ani şi jumătate mai mare decât el, care altădată fusese foarte răsfăţat de către tatăl său".

Tragem concluzia că nu are nici un frate sau o soră care să-i urmeze. Probabil că el trăieşte cu ideea că fratele mai mare îl întrece. Cel mare este răsfăţat de către tatăl său şi nu frecventează o şcoală ajutătoare.

„Fratele mâi mare este tare chipeş. A fost nevoit să repete clasa întâi primară, dar acum e fruntaş la învăţătură, fiind foarte serios şi cumpătat în ce face".

Ori de câte ori auzim vorbindu-se de doi fraţi, din care cel mare se dezvoltă bine şi este imbatabil, secundul, în general, este un copil-problemă. Dacă secundul este acela care progresează, calcă pe urmele celui mare şi chiar îl întrece, atunci primul-născut va deveni un copil-problemă. Această concepţie se confirmă, o dată în plus, în cazul de faţă. Probabil că primul-născut nu se jenează să sublinieze faptul că i fratele său urmează şcoala ajutătoare.

„Copilului nostru îi place mult să o facă pe măscăriciul".

Manifestare frecventă la copiii care au un puternic sentiment de inferioritate, care nu se prea ostenesc, dar vor să se situeze în centrul atenţiei. Adesea la aceşti copii găsim trei manifestări paralele: enurezie, nevoia de a-i întrerupe pe alţii şi bufonerie. Toate acestea sunt forme de exteriorizare a unei fiinţe slabe şi ambiţioase. Acela care are încredere în sine nu se va manifesta în acest fel.

„Noaptea, adesea, scoate ţipete".

Caută şi în cazul acesta un contact. Să strigi, să o faci pe măscăriciul sunt dovezi ale inteligenţei lui; el procedează judiciîs, face ceea ce, fără îndoială şi noi am fi făcut dacă —fie-mi permis să mă exprim aşa – ne-am fi găsit în aceeaşi situaţie şi dacă am fi înţeleşi greşit această situaţie, care cere curaj.

„La masă nu face greutăţi, nu este mofturos la mâncare".

Semn că în această familie nu s-au făcut erori de educaţie pe acest plan, nepunându-se un prea mare accent pe importanţa hranei. Dar copilul a făcut în această privinţă o eroare: trebuia şi aici să creeze dificultăţi. Nu trebuie să ne mire dacă, în structura unui stil de viaţă, constatăm absenţa anumitor simptome care, dată fiind experienţa noastră, ar fi trebuit să se manifeste.

„îşi face toaleta şi se îmbracă singur".

În această privinţă s-a procedat, probabil, în mod satisfăcător.

„Părinţii şi bunicii dinspre tată sunt consangvini".

Nu are, în fond, importanţă, deoarece acelaşi fapt se semnalează la mulţi copii. Meteahna copilului nu poate fi imputată factorilor ereditari. Aş dori, însă, să subliniez că descopăr întotdeauna căsătorii între consangvini în cazul unor oameni lipsiţi de curaj. Ei caută un fel de securitate în alegerea partenerului de viaţă. Şi o găsesc mai curând la persoanele pe care le cunosc din copilărie. Este indiciul unui slab sentiment de comuniune socială, familia lor reprezentând pentru dânşii întreaga societate. Nu vreau să neg că aceste căsătorii între consangvini dau copii care prezintă inferiorităţi organice (inferioritatea văzului sau auzului). Dar, după cum am putut constata până în prezent, aceasta se întâmplă numai în cazul în care la ambii parteneri se găsesc inferiorităţi identice. Iar, pe de altă parte, găsim copii perfect sănătoşi acolo unde nu există astfel de inferiorităţi paralele. Ne opunem mariajului între consangvini pur şi simplu pentru că sentimentul de comuniune socială cere un vast amestec de sânge. Indivizii care fac o deosebire atât de mare între persoanele din propria lor familie şi alte familii nu au un sentiment de comuniune socială prea dezvoltat.

„Copilul a suferit de varicelă şi de tuse convulsivă".

Părinţii îi răsfaţă mult pe copii atunci când aceştia sunt bolnavi. Veţi observa că există o serie de boli ale copilăriei care îi fac în mod automat pe părinţi să-şi răsfeţe copiii. Astfel sunt, de exemplu, scarlatina, tuşea măgărească, urmate adesea de unele dificultăţi caracteriale, pe care tindem să le imputăm bolii. Invers, veţi putea constata uneori că un copil-problemă îşi îmbunătăţeşte comportamentul după ce a trecut printr-o boală gravă. Nu vom merge totuşi până la a susţine că scarlatina ar putea să exercite o influenţă favorabilă asupra caracterului copilului.

„A învăţat să meargă la vârsta de 16 luni".

Dacă mama nu se înşală, atunci poate că băiatul a fost rahitic. Evident că, în asemenea împrejurări, copilul a beneficiat de o supraveghere specială din partea mamei, supraveghere de care acesta nu ar fi avut parte în împrejurări normale.

„Abia la vârsta de trei ani a învăţat să pronunţe corect unele cuvinte".

Aceasta dovedeşte că nu a avut în mod deosebit nevoie de limbaj, deoarece dacă limbajul i s-ar fi părut necesar, ar fi învăţat să vorbească mai repede. Trebuie să i se fi satisfăcut toate dorinţele fără ca el să fi avut nevoie să vorbească. La fel se întâmplă cu muţii care au auzul intact. Astfel de copii sunt, în general, foarte răsfăţaţi şi nu au nevoie să vorbească. Adesea vedem mame care se mândresc cu faptul că ele prevăd întotdeauna dorinţele copiilor lor; aceştia vor să fie înţeleşi fără a se obosi să scoată vreo vorbă, după cum vor ca cineva să le stea mereu la dispoziţie. Dat fiind însă faptul că aceşti copii nu vorbesc şi că, pe de altă parte, persoana aleasă execută totdeauna munca suplimentară cu care ei o însărcinează, devine inteligibil modul în care se constituie structura psihică a acestor muţi care aud şi înţeleg. Mai ştim ca ei pot să-şi structureze şi să-şi regleze funcţiile potrivit cu anturajul.

Cunosc cazul unui copil născut într-un menaj de surdomuţi, el fiind însă perfect normal; el auzea şi vorbea ca toţi copiii. Dar dacă se lovea, plângea fără să scoată nici un sunet; lacrimile îi curgeau pe obraji, faţa îi era tristă, dar de auzit nu se auzea nimic, el ştiind că zgomotul era inutil. Aşadar, funcţiile se dezvoltă într-un mod diferit. Puteţi apela în cazul acestor consideraţii la psihologia instinctelor, deoarece instinctele se dezvoltă exclusiv în conformitate cu anturajul. Acest copil a fost scutit de necesitatea de a vorbi şi astfel limbajul său nu s-a putut dezvolta la timpul potrivit.

— U^^i^ „o™ pe nas ş_a proceciat la ablaţia ide, cu patru ani în urmă, dar poate tatea nazală va trebui repetată. Tip

— A a ceea ce?

Ci | exprim aşif greşit această s „La masă ne să aflăm că este vorba de un tip m ca nu cumva, în Cele din urmă, Iilor mintal. Eu nu l-aş clasa cu atâta e tip mongoloid. Până acum nu s-a iă nu fi fost debil mintal; să nu uităm, însă, că unii copii seamănă cu mongoloizii, fără ca din cauza aceasta să fie debili mintal.

„Are o rădăcină a nasului lată, urechi clăpăuge, buza inferioară proeminentă. Examenul sistemului nervos nu prezintă nimic aparte, iar inteligenţa este normală. Piciorul drept este rigid. Băiatului îi place să facă gimnastică şi a putut obţine autorizaţia de a lua parte la exerciţii în măsura în care piciorul i-o permite, pe când la început orice gimnastică îi era interzisă".

Am constatat deseori că acei copii care prezintă deficienţe ale membrelor superioare sau inferioare se consacră cu mult zel gimnasticii. Astfel se confirmă, o dată mai mult, una din tezele fundamentale ale psihologiei individuale, potrivit căreia cele mai bune randamente se obţin atunci când se manifestă un interes special, provocat de existenţa la individ a unui organ care prezintă o anumită inferioritate anatomo-funcţională2. Acum câţiva ani, în oraşul nostru3, dansa în faţa publicului un individ care nu avea decât un singur picior.

După cum vă puteţi închipui, în puţinul timp care ne stă la dispoziţie, nu putem pune în valoare toate potentele copilului despre care discutăm. Dacă cineva s-ar oferi să-i ajute pe mamă şi pe copil, atunci munca noastră psihopedagogică ar fi mult înlesnită. Trebuie să încercăm să facem copilul mai independent şi mai curajos şi, prin lecţii suplimentare, să-l facem în stare să frecventeze şcoala destinată celor normali. S-ar impune să-i propunem un scop, spre a-i deschide ochii asupra modalităţilor de a ajunge la realizări mai strălucite pe latura utilă a vieţii. În măsura în care el va înregistra succese, obişnuinţele sale negative nu vor mai avea raţiunea de a exista; ultimul său refugiu este enurezia. Dacă, însă, îi propunem un scop util, fără a o avea de partea noastră pe mamă, copilul nu va ieşi din impasul dificultăţilor sale. Vreau să-i demonstrez mamei care este adevărata structură a personalităţii copilului şi să încerc să o influenţez.

Dr. A (adresându-se mamei): Spuneţi-mi, copilul dumneavoastră este unul dintre cei mai buni elevi ai clasei?

Mama: Nu aş putea-o spune.

Dr. A: Este el unul dintre cei mai buni elevi din clasa ajutătoare?

Mama: Aici merge destul de bine, în afară de aritmetică. Sunt în clasă copii mai buni decât el. Institutoarea spune că dacă nu s-ar grăbi la citit ar fi bine.

Dr. A: Ce meserie ar vrea să îmbrăţişeze?

Mama: Tâmplar.

Dr. A: Tatăl său ce este?

Mama (cu mândrie): Tehnician dentar. Bunicul său ţine un magazin de mobilă. Tatăl meu spunea că ar dori ca băiatul să se facă tâmplar, ca să poată confecţiona mobile.

Dr. A: Deci vrea să se facă tâmplar. Are prieteni?

Mama: Desigur, dar mereu copii mai mici decât dânsul.

Dr. A: Are tendinţa de a se afla împreună cu alţi copii?

Mama: Nu vrea să se joace decât cu copii mai mici ca el.

Dr. A: Frecventează vreo instituţie de binefacere?

Mama: A frecventat „Amicii copiilor". Acolo, într-o zi, copiii s-au luat la ceartă, iar institutoarea i-a tras de urechi şi i-a pus la colţ.

Dr. A: Spune el totdeauna adevărul?

Mama: Uneori mai înşiră verzi şi uscate, dar de minţit nu minte.

Dr. A: Ştie să-şi chibzuiască banii?

Mama: Da, e foarte serios. Poate să lucreze în comerţ – are capul pe umeri. Răspunde la telefon şi i se pot încredinţa mici sarcini. Dar este foarte naiv.

Dr. A: Cum se simte la şcoală?

Mama: Se simte foarte bine la şcoală. Mai înainte a frecventat un curs privat. Credeam că acolo va progresa cu adevărat, dar nu s-a ocupat nimeni serios de dânsul. Un neurolog a stabilit că băiatul e normal şi ne-a sfătuit să-l dăm la şcoala ajutătoare.

Dr. A: Cum îi găsiţi pe copiii de la şcoala ajutătoare?

Mama: Sunt înspăimântători, dar nu preocupă pe nimeni. Am văzut acolo copii foarte întârziaţi la învăţătură. Dacă aş fi fost sigură că băiatul este capabil să se descurce singur.

Dr. A: V-aţi îndoit uneori?

Mama: Institutorii m-au asigurat întotdeauna că el va deveni un bun comerciant. Se interesează de toate, ştie să discute despre o mulţime de lucruri şi lasă impresia că este independent. Dar e cât se poate de naiv.

Dr. A: Urinează des pe el?

Mama: Da. Am fost la institutoare şi m-am interesat cum se comportă la şcoală. Ea s-a plâns doar de faptul că vorbeşte cu voce tare în timpul lecţiilor, fără a fi întrebat, că ar trebui să se dezbare de acest obicei. Şi la şcoală urinează pe el. Institutoarea spune că ar fi vorba de o slăbiciune (organică). În ultima vreme acest defect s-a agravat.

Dr. A: Situaţia şcolară i s-a înrăutăţit?

Mama: Face progrese. Mai înainte nu-şi făcea singur temele, pe când acum şi le face.

Dr. A: Nu a fost depreciat pe nedrept în ceea ce priveşte aritmetica?

Mama: La aritmetică sunt alţii mai buni ca dânsul.

Dr. A: Ar fi bine dacă ar putea să progreseze la această materie. Nu aţi vrea să vă trimiteţi copilul la un cămin de zi? (dr. A dă adresa). Poate ajunge acolo singur?

Mama: Da, ştie să ia tramvaiul. La şcoală merge singur, nu-l conduce nimeni.

Dr. A: în acel cămin de zi vor reuşi să-l convingă că poate face mult mai mult şi că are putinţa să frecventeze şcoala pentru copiii normali.

Mama: Şi la „Amicii copiilor" a obţinut rezultate frumoase. A confecţionat scena unui frumos teatru. Are ceva ce lipseşte multor copii, cum spune institutoarea: conştiinciozitatea.

Dr. A: Ar fi mult mai profitabil pentru copil să frecventeze şcoala pentru copii normali. Celălalt băial cum este?

Mama: E nemaipomenit.

Dr. A: Cum se poartă.cu fratele mai mic?

Mama: în prezent ţin unul la altul. Nu se văd decât rareori. Eu locuiesc la părinţii mei. Băiatul cel mare stă la bunică-sa. Fraţii nu se văd prea des.

Dr. A: Fratele mai mare îl tachinează pe cel mic?

Mama: Se arată interesat de el, chiar tremură pentru el, să nu i se-ntâmple ceva rău.

Dr. A: Se comportă ca un tată. Această trăsătură de caracter se întâlneşte adesea la primii-născuţi care ies învingători din lupta cu secunzii lor.

Mama: Cel mare e bine dezvoltat.

Dr. A: Pare să fie şi foarte popular.

Mama: Mai popular e cel mic. Băiatul cel mare este orgolios.

Dr. A: Nu-l tachinează pe cel mic pe tema şcolii ajutătoare?

Mama: Pe tema asta nu, dar îşi râde de dânsul în ceea ce priveşte piciorul, iar asta e îngrozitor!

Dr. A: Asta se va rezolva şi, de asemenea, faptul că urinează pe el. V-aş sfătui să-i daţi curaj copilului, sănu-l supuneţi criticilor, sănu-l răniţi şi să-l exersaţi să facă totul prin el însuşi.

Mama: Familia mea este aceea care îl sâcâie, îl critică, îl răneşte în permanenţă în amorul său propriu.

Dr, A: Transmiteţi-le celor din familie bunele mele sentimente şi spuneţi-le că ar trebui să-şi mai frâneze pornirea spre critică, reproşuri şi jigniri. În ceea ce ne priveşte, vom încerca, cu metoda noastră, să-i ameliorăm comportamentul.

(Mama îşi ia rămas bun, mulţumind.)

Dr. A: Este foarte important să se ştie dacă un copil este, în familie, ţinta permanentă a atacurilor. Nu ştiu dacă aţi văzut, la grădina zoologică, vreun tapir. Acest animal are particularitatea ca, atunci când cineva îl sâcâie, să-i întoarcă sâcâitorului dosul şi să urineze. Este uneori foarte jenant să-l muştruluieşti pe cineva când nu este vinovat.

Dr. A: (adresându-se copilului): Cum o duci cu şcoala?

Copilul: Bine.

Dr. A: Tu eşti un băiat bun şi ai putea să fii şi un elev bun. Cred că nu prea ai încredere în tine, ţi-a intrat în cap că nu poţi reuşi la aritmetică. Este un fleac. O să vezi că vei reuşi cu uşurinţă. Te voi ajuta eu să devii bun la aritmetică! Atunci vom reuşi să urmezi altă şcoală, unde iar aş vrea să te ajut. Vom porni-o cum se cuvine, te vei bucura şi, deodată, vei vedea, o să se spună despre tine:„Ia uite ce progrese face!" Aş dori să frecventezi căminul de zi pentru copii, pe care îl conduc eu; te poţi juca acolo, îţi poţi face temele, vei fi fericit între copiii din cămin. Şi eu o duceam rău cu aritmetica, cineva mi-a arătat cum să procedez şi aşa am ajuns cel mai bun la această materie. Ce-ar spune institutoarea să vadă că ai ajuns cel mai bun la aritmetică?

Copilul: Ar fi fericită.

Dr. A: Vrei să-i faci plăcerea aceasta?

Copilul: Da.

Dr. A: Revin-o în câteva zile şi nu te mai mâhni dacă vreun băiat îţi spune ceva răutăcios, pentru că o face din prostie. Dacă acasă eşti criticat, nu trebuie să te superi şi să faci pipi pe tine. Trebuie să-mi dai o mână de ajutor. Se poate conta pe tine?

(Băiatul iese.)

NOTE

1 „Printre orbi, chiorul este împărat", sună o cunoscută zicală. (Nota trad.)

2 Ceea ce Adler numeşte „Minderwertigkeit von Organen", adică inferioritatea organelor. (Nota trad.)

3 Referire la oraşul Viena. (Nota trad.)