XX. În umbra fraţilor şi surorilor cu o dotare superioară

Să continuăm seria de explicaţii prin care aş dori să vă demonstrez cum procedez în tratarea unor cazuri de copii greu educabili. Am sub ochi o serie de referate asupra unor copii-problemă, referate pe care nu le-am examinat de mai multă vreme. Aş dori să supun analizei, împreună cu dumneavoastră, un anumit subiect, spre a vă arăta cum, beneficiind de experienţa pe care am acumulat-o, luăm în considerare amănunţit fiecare aspect, spre a descoperi relaţiile şi a îngloba toate manifestările într-un ansamblu armonios. Veţi vedea ce înţelegem noi prin „a explora", ca şi prin „a interpreta", noţiuni despre care au discutat mulţi autori, însă care – susţin eu – nu au fost suficient de bine înţelese. Dacă, eventual, citim expuneri privitoare la psihologia individuală, constatăm că unii cred că au înţeles această psihologie dacă vorbesc despre „tendinţa de a se pune în valoare" sau folosesc expresii ca „sentimentul de inferioritate" şi „tendinţa de dominare". Nu se uită deloc că aceste noţiuni au fost folosite de Nietzsche. Toţi cred că sunt stăpâni pe psihologia individuală. În ultimii ani s-a afirmat un curent psihologic numit curentul caracterologic, curent care practică într-un mod dezmăţat caracterologia. Şi în cazul acesta este invocat, fără excepţie, Nietzsche. Nu trebuie să ne lăsăm păcăliţi, deoarece nu suntem obligaţi să atribuim fineţe psihologică acelora care îi citează numele. Oricine citează din vanitate numele lui Nietzsche, imediat este etichetat drept suspect.

„Copilul despre care discutăm a suferit de multe boli ale copilăriei".

Înainte de a face menţiunea că un copil care a suferit de multe boli ale copilăriei înseamnă că a fost răsfăţat, aş dori să subliniez faptul că psihologia individuală şi-a trasat ca sarcină principală explorarea şi interpretarea felului în care un individ se comportă faţă de semenii săi, dat fiind că nici nu există pentru dânsul alt mijloc de exteriorizare. Ştim numai că este necesar ca el să stabilească raporturi cu semenii săi şi trebuie să vedem cum o face. Pornind de la această regulă, suntem în stare să identificăm date perceptibile. Când spun că cutare copil a suferit mult de pe urma bolilor copilăriei, văd conturându-se tabloul unei corelaţii sociale. În ce mod a intrat acest copil în relaţie cu anturajul său?

„A avut difterie şi i s-au făcut injecţii".

Dacă referatul din care cităm a fost redactat de către părinţi, atunci putem spune că injecţiile i-au impresionat puternic, ei văzând în acest tratament medical ceva înspăimântător. Fără îndoială că nu este un fleac să ai difterie şi să ţi se facă injecţii, dar având în vedere felul în care este redactat referatul, tragem concluzia că autorii sunt părinţii copilului, care vor să ne inculce impresia că odrasla lor a suferit nespus de mult.

„în perioada de convalescenţă au survenit tulburări nervoase: copilul îşi scutura umerii, îşi freca coapsele şi vorbea foarte precipitat".

Putem considera aceste manifestări drept tulburări nervoase, dar complicaţiile nervoase pe care le identifică medicul, ca urmări ale difteriei, sunt altele. Acestea constau în paralizii ale vălului palatin, ale anumitor grupuri musculare, în unele leziuni cerebrale, despre care în cazul pe care îl prezentăm nu se spune nimic. Credem că aici este vorba fie de un tic, fie de o mişcare voluntară care urmăreşte un anumit scop. Scopul acesta îl putem întrevedea şi în cazul unui tic, însă nu la fel de evident. În cazul în care vedem că un copil îşi freacă cu mâinile coapsele avem confirmarea concepţiei noastre, potrivit căreia nu avem de-a face cu un substrat organic. Comportamentul copilului este suspect şi trebuie să ne amintim că astfel de manifestări apar în faza de debut a demenţei precoce1. Dar din referat se pare că aceste manifestări şi-au făcut apariţia la o vârstă la care ne este imposibil să admitem apariţia unei asemenea maladii psihice. Trebuie să ne gândim la altceva, luând în considerare tema noastră principală: ce efect are asupra celor din jurul copilului manifestarea respectivă. Avem de-a face cu o modalitate de exteriorizare, dar într-un mod nesatisfăcător. Frecarea coapselor, scuturarea umerilor.

— Iată gesturi care, în mod sigur, au atras atenţia părinţilor şi, în general, a anturajului copilului. Este de presupus că există o stare conflictuală între copil şi părinţi, întrucât în mod obişnuit nimeni nu se comportă astfel. Ştim, din propria experienţă – şi oricine, de altfel, nu se poate să nu ajungă la aceeaşi concluzie – că asemenea comportamente sunt menite să atragă atenţia. După ce am stabilit că acest copil trebuie să fi fost răsfăţat, vom presupune că, ulterior, el şi-a amplificat eforturile de a-şi asigura afecţiunea din partea anturajului. Modalitatea de a se situa în centrul atenţiei nu este din cele mai curajoase, copilul pare a nu fi sigur pe dânsul, pentru că altfel ar fi recurs la mijloace mai curente: ar fi învăţat cu mai multă seriozitate, s-ar fi purtat politicos, s-ar fi prezentat sub un aspect amiabil, plăcut. Ar fi progresat pe latura utila a vieţii. Se pare că o asemenea idee nu i-a venit, probabil pentru că nu are încredere în el însuşi. Dacă băiatul vorbeşte precipitat, el de asemenea încearcă să atragă atenţia anturajului printr-o manieră specială de a se exprima, aşa cum se întâmplă atunci când este vorba de un accentuat sentiment de inferioritate. Ni se cere să înţelegem de ce copilul a recurs la modalităţi atât de spectaculare. Dat fiind faptul că s-a găsit într-o situaţie psihică foarte agreabilă – a fost bolnav, i s-au făcut injecţii şi, din această cauză, a fost peste măsură de răsfăţat – este de aşteptat ca el să nu renunţe la privilegiile de care se bucură. Dar desfăşurarea vieţii şi destinul acestor copii fac ca la un moment dat situaţia lor să se schimbe, caz în care au impresia că au fost detronaţi. Dată fiind tendinţa de a se pune în valoare, tendinţă care animă toată lumea, este firesc ca ei să încerce prin toate mijloacele să reintre în centrul atenţiei anturajului. În prezent, deşi însănătoşit, subiectul nostru încearcă mereu calea care ar putea să-l ducă din nou la tandreţea cu care a fost înconjurat în perioada în care a fost bolnav. Încă nu am temeiuri să afirm că aceasta ar constitui singurul motiv care îl îmboldeşte pe copil să reînvie situaţia agreabilă de altădată. Poate că există şi alte cauze. Să nu ne lăsăm induşi în eroare constatând că alţi copii prezintă aceleaşi manifestări fără să fi suferit de boli grave, deoarece aproape toţi copiii traversează o fază în care doresc să fie răsfăţaţi. În primii doi sau trei ani orice copil va putea contracta obinuinţa de a se lăsa răsfăţat, dacă părinţii nu adoptă metoda care constă în orientarea interesului copilului asupra altor lucruri şi asupra altor persoane. Tocmai de aceea este necesar să căutăm alte motive care ar fi putut să întărească acest sentiment de inferioritate.

„Medicul care a fost consultat afirmă că aceste manifestări vor dispărea în perioada pubertăţii".

Din această informaţie cred că putem deduce în mod sigur că băiatul nu ajunsese încă la vârsta pubertăţii. De altfel, această explicaţie a medicului nu este mai exactă, în general, decât toate acele concepţii fantastice, aş spune neliniştitoare, pe care unii psihologi le formulează cu privire la importanţa pubertăţii. Credinţa lor este că pubertatea reprezintă o fază înspăimântătoare, că sexualitatea îi degradează pe copii şi că în această fază de dezvoltare se produce în organism o transformare fundamentală. În realitate nu avem de-a face decât cu faptul că puberul obţine mai multă libertate, mai multă energie, mai multe posibilităţi, în această perioadă în cugetul său răsunând un fel de apel de a se comporta ca şi cum nu ar mai fi copil. Acestui apel copilul îi dă un răspuns întotdeauna excesiv. În epoca noastră se face puternic simţită tendinţa de a înţelege actele individului prin prisma dezvoltării glandelor sale genitale. În curând nu ne va mai fi îngăduit să ne îndoim de faptul că sediul inteligenţei noastre se află în glandele genitale. Pubertatea este prezentată potrivit cu scopul urmărit: dacă se constată o agravare în conduita copilului, vina este a pubertăţii şi, tot aşa, dacă se constată o ameliorare pe plan comportamental, cauza este pubertatea. Actualmente pubertatea este mai degrabă un Asylum ignorantiae1 decât un teren de cercetare.

„Tatăl băiatului a suferit şi el de timiditate în copilărie, dar într-o măsură mai mică".

Înţelegem, printre rânduri, că şi copilul suferă de timiditate. Nu ştiu ce înţeles dau timidităţii caracterologii care fac referiri la Nietzsche. Dacă aplicăm aici modul nostru social de a vedea lucrurile, timiditatea dovedeşte o subestimare a propriei persoane sau, ceea ce înseamnă acelaşi lucru, o supraestimare a celorlalţi; altfel spus, băiatul se simte slab. Slăbiciunea lui se exprimă prin gesturi frapante, prin aroganţă faţă de părinţi. Nu suntem uimiţi constatând că, dat fiind sentimentul său de inferioritate, atunci când se loveşte de forţe mai puternice, la indivizi străini de anturajul său, apare cu claritate adevăratul conţinut al mentalităţii sale. Timiditatea semnifică „ţine-te deoparte", lipsa voinţei de a te asocia cu semenii. Având în vedere gesturile lui, putem stabili despre ce este vorba: copilul nu se crede în stare de nimic. Dacă timiditatea este fapt sigur, nimic nu ne va putea surprinde, totul se va desfăşura cum este de aşteptat să se desfăşoare. Avem posibilitatea să stabilim cum se va comporta în cutare sau cutare fenomen social; în ceea ce priveşte prietenia, de exemplu.

„Ceilalţi copii nu suferă de timiditate".

Aşadar, în familie sunt şi alţi copii. Dacă auzim că ceilalţi copii nu sunt timizi, putem stabili că ei nu au un atât de marcat sentiment de inferioritate. Împovărătorul sentiment de inferioritate poate proveni din faptul că băiatul a fost extrem de răzgâiat şi că timp prea îndelungat s-a bazat pe alte persoane, situaţie care la un moment dat a încetat. Aflând de existenţa altor copii în familie, suntem îndreptăţiţi să gândim că băiatul acesta a putut trăi şi un alt moment tragic pentru dânsul. Poate că pentru un anumit timp a deţinut situaţia de mezin. Nu îndrăznesc să spun că a fost copil unic. Mezinul se află mai mult decât toţi în centrul atenţiei, iar dacă, mai târziu, un altul îi ia locul, se înţelege că trăieşte o agravare a întregii lui situaţii. Dacă ni se certifică faptul că există un Prâslea care se află acum în favorurile anturajului, vom pricepe numaidecât de ce acest băiat este înclinat să se facă remarcat.

„Primul-născut este aproape de încheierea studiilor universitare".

Dacă, într-o familie, unul termină studiile universitare şi altul nu, această deosebire declanşează întotdeauna la „muritorii de rând" o furie turbată. Altminteri, poate că nu fără motiv, întrucât secundul ar fi îndreptăţit să spună: „De ce nu m-aţi stimulat să devin un om remarcabil?" Vom cerceta, în cele ce urmează, dacă aceasta nu semnifică îndoiala că băiatul ar putea să ajungă şi el atât de departe. Dacă, într-adevăr, acestea sunt simţămintele băiatului, vom dispune atunci de materialele necesare stabilirii, în final, a cauzei sentimentului său de inferioritate.

„Mezinul era un copil deosebit de dotat".

Este o observaţie care întăreşte foarte mult supoziţiile noastre.

„Acum doi ani el a murit, pe neaşteptate, la vârsta de 15 ani, din; cauza unei meningite".

Acum suntem informaţi asupra vârstei pacientului nostru: el are] peste 17 ani. Putem, aşadar, să elucidăm chestiunea studiilor] universitare. Am văzut că mezinul era un copil foarte dotat, lmagi-naţi-vă situaţia în care băiatul nostru ar fi trebuit să obţină succese:] primul-născut era student, mezinul era dotat, iar el se afla la mijloc. Nu ştim nimic despre aptitudinile lui; ştim numai că el recurge la mijloace de o mică valoare. Este limpede că băiatul nu s-a dovedit capabil să facă studii universitare, căci în caz contrar nu ar fi scuturat din umeri, nu şi-ar fi frecat coapsele cu palmele şi nu ar fi fost timid. Nu vrem ca prin aceasta să susţinem că timizii nu ar fi apţi să urmeze studii universitare, dar pe acest plan referatul urmăreşte să ne facă să înţelegem că băiatul se află în întârziere, că nu poate suporta comparaţia cu ceilalţi. Dispunem de elemente cu adevărat minime în motivarea simptomelor arătate, dar dacă l-am avea pe băiat în faţa noastră am găsi altele o sută.

„Băiatul nu se prea omora cu învăţătura la şcoală".

Pot spune de pe acum că nu vom afla nimic nou despre acest băiat. Experienţa pe care o avem ne permite să spunem ca nu avem de-a face cu un debil mintal. Totul se desfăşoară în funcţie de stilul lui de viaţă, cum am şi prevăzut; nu este lipsit de inteligenţă şi de motivaţie raţională în ceea ce întreprinde.

„A rămas repetent de două ori".

Eşec care nu a fost de natură să-l încurajeze. Există copii care dacă repetă clasa se pun pe treabă, ajung elevi buni şi fac progrese rapide la învăţătură. În general, însă, un astfel de eşec apasă timp îndelungat asupra copilului. Cred că trebuie să chibzuim bine înainte de a lăsa repetent un copil şi să ne întrebăm dacă nu am putea folosi alte mijloace.

„Obţinându-se o autorizaţie specială, el a putut frecventa şcoala până la vârsta de 16 ani, ceea ce i-a permis să absolve gimnaziul".

Vedem, prin urmare, în ce măsură este el rămas în urmă faţă de fratele său mai mare. Trebuie să subliniez că avem de-a face cu un secund, adică cu unul care prin toate mijloacele caută să dobândească drepturi de prim-născut (a se vedea istoria lui Iacob şi Essau). Nu există pentru dânsul decât o singură cale de a-l detrona pe un frate mai mare atât de capabil: să se ataşeze mai strâns de părinţi, încercând să-i atragă de parte-i prin mijloace, în fond, lipsite de valoare. Aşa se manifestă cele arătate de noi şi rămase fără explicaţie din partea altor autori, în pofida cercetărilor lor. În cazul în care secundul reuşeşte să ţină pasul cu primul-născut şi nu-şi pierde speranţa că într-o bună zi îl va egala, dezvoltarea are loc fără conflict şi secundul va avea particularităţile sale caracteristice. Se va afla mereu sub presiune, va avea un dinamism arzător, va alerga. Dacă va izbuti să-şi menţină intacte speranţa şi curajul, dezvoltarea îi va fi asigurată. Dacă nu reuşeşte, dacă îşi pierde speranţa, devine un „copil-problemă". Trebuie să reţinem faptul că secundul prezintă trăsătura de caracter de a avansa ca într-o competiţie perpetuă. Pe parcursul cercetărilor mele am constatat mereu acest aspect în cazul unei prăbuşiri totale.

Putem identifica, în cazul pe care îl studiem, semnele unei asemenea competiţii? Copilul vorbeşte extrem de precipitat. Cel puţin în acest simptom puteţi să constataţi un dinamism care ne dezvăluie o stare de certă presiune; vrea să-i depăşească pe ceilalţi prin ritmul vorbirii.

„După terminarea şcolii, a intrat ucenic la o patiserie".

După cum vedeţi, o nouă deosebire de situaţie. Trebuie să pricepi ce înseamnă să ai un frate student, iar tu să fii ucenic la o patiserie. Nu este o situaţie uşor de suportat şi trebuie multă măreţie sufletească spre a o face, de a auzi că eşti „mediocru" şi totuşi să-ţi păstrezi calmul. Dar dacă nu am avea să-i oferim decât această consolare, mai degrabă am renunţa la munca noastră. Iar el ar avea tot dreptul sa abandoneze totul.

„Potrivit informaţiilor date de patronul său, băiatul trece prin teribile stări de anxietate atunci când este confruntat cu probleme dificile".

Vedeţi cât de accentuat este sentimentul său de inferioritate, cât de mare îi este descurajarea; ce mare distanţă îl desparte de problema socială a muncii. Nu-l vom descifra decât dacă îl vom aborda pe dimensiunea socială. Dacă credeţi cumva că aceste fapte sunt în raport cu secreţiile sale endocrine, atunci putem dezarma; va trebui să apelăm din nou la injecţii.

„începe să tremure şi te vezi obligat să-l laşi în plata Domnului".

Ce înseamnă aceasta decât că întreaga lui viaţă socială şi-a clădit-o pe ideea că altul trebuie să lucreze pentru dânsul. Este stilul de viaţă al copilului răsfăţat, care nu concepe să facă nimic singur şi care este mereu în căutarea cuiva care să-l ajute.

„S-a arătat foarte dotat la aritmetică".

Nu ştiu ce vor să spună cu aceasta părinţii, dar deoarece putem stabili că acest băiat a urmat şcoala cu mult zel, putem presupune că are suficiente cunoştinţe de aritmetică, cel puţin cele cerute de nivelul şcolii primare.

„I se puteau încredinţa sume mari de bani, nu a pierdut niciodată nici un creiţar şi niciodată n-a dat prilej de critici".

Aceasta înseamnă că niciodată nu a furat, nu a trişat, nu a rătăcit nici un bănuţ. Îi lipseşte doar încrederea în sine, spre a realiza ceva prin el însuşi. Trăieşte ca un parazit. Este, trebuie să o recunoaştem, o critică necruţătoare; felul său de a fi nu este decât o tragică eroare. Pentru că în felul acesta este imposibil să stabileşti un raport social.

„Băiatul are o inimă de aur".

Freudienii ar aduce aici următoarea obiecţie: fără îndoială că subconştientul său este plin de ură, ură pe care a refulat-o; iată, prin urmare, mecanismul bunătăţii lui. Dacă ar fi fost plin de ură împotriva semenilor – resentiment care se pare că este negat în caz de descurajare —, atunci ar fi clar că ura ar proveni din subconştient (complexul lui Oedip) şi că nu ar fi posibil să-l ajutăm; va rămâne un băiat încărcat de pofte criminale, de dorinţa de a ucide. În ceea ce ne priveşte, credem că avem de-a face cu un băiat docil, cu siguranţă un copil bun, căruia i-ar fi fost plăcut să se ataşeze de semenii săi. Prin timiditatea lui, prin slăbiciunea lui ostentativă el a încercat să extorcheze un sentiment de bunăvoinţă faţă de propria-i persoană. Aţi auzit că îl apucă tremuratul în aşa hal încât trebuie să-l scuteşti de o treabă în care l-ai angajat. Noi credem că trăsătura sa de caracter dominantă, atât în conştientul, cât şi în inconştientul lui, este docilitatea.

„Este bun de tot în ceea ce priveşte socotitul în minte şi învăţarea pe de rost".

Această ultimă observaţie ne dă de gândit. Îi place să citească, să viziteze muzeele şi, totodată, aflăm despre el că asistă la conferinţe, pe care le poate relata în mod corect, ceea ce înseamnă că el încearcă să-şi imite fratele, despre care ştie că citeşte mult şi că asistă la conferinţe. Vedem că nu se lasă învins şi că, chiar dacă este numai ucenic la o patiserie, nu se dă bătut şi prezintă o mişcare ascendentă; este punctul care ne-ar permite să intrăm în acţiune şi să-l aducem la un nivel mai înalt. Înţelegem că tremurul său anxios exprimă tendinţa de a căuta o ocupaţie într-un alt domeniu, nefiind mulţumit cu meseria de patiser. Nu are decât o singură dorinţă.

— Altul să o facă pentru dânsul; el preferă ocupaţiile intelectuale. La muzeu nu tremură, ci se arată capabil. Probabil că această cale i se pare barată, dat fiind că nimeni nu-l înţelege şi poate pentru că a trebuit să repete de două ori clasa.

„Vorbeşte atât de precipitat că te sperii de el".

Am mai discutat despre acest lucru; ar vrea să fie primul.

„Are privirea fugară şi ochii lui caută în jos".

Este căutătura care ne dezvăluie timiditatea, repulsia de a stabili un raport cu ajutorul privirii. Până şi organele noastre de simţ – cu atât mai rău pentru psihologii de alte orientări – au funcţii sociale; ele caută o relaţie, ca şi organele limbajului. Limbajul reprezintă tentativa de a stabili un contact cu vecinul nostru. În al său „jargon al privirii", băiatul îşi exprimă sentimentul slăbiciunii sale, cum ar face-o prin tehnica limbajului propriu-zis. Slăbiciunea şi-o arată şi prin vorbirea precipitată, ca şi cum s-ar teme să nu-l atace cineva dacă nu vorbeşte atât de repede.

„Sportul nu-l interesează".

Evident.

„A fost scutit de gimnastică în perioada şcolarizării, din cauza unei adenopatii inghinale".

În aceasta se reflectă, o dată în plus, tandreţea deosebită cu care a fost înconjurat în copilărie. Pentru că mi se pare exagerat ca din cauza unei adenopatii cineva să fie definitiv scutit de exerciţiile de gimnastică. Acea adenopatie s-a datorat pesemne unei mici plăgi pe care o va fi contractat între degetele de la picioare. Asemenea accidente se vindecă, în general, foarte repede.

„Cu ocazia unui examen general, la care se supun toţi elevii şcolilor profesionale, medicii au constatat o boală nervoasă şi băiatul a trebuit să fie supus unui tratament special. Tratamentul nu a putut avea loc, deoarece patronul nu se putea lipsi de el din cauza lipsei de personal şi din cauza creşterii momentane a comenzilor".

Trebuie, aşadar, să presupunem că, în pofida tuturor aparenţelor, el a reuşit să se facă util.

„Actualmente băiatul şi-a trecut cu mult succes examenul de ucenic; totuşi, părinţii privesc cu nelinişte viitorul său. Ei sunt convinşi că băiatul nu este la înălţimea cerinţelor meseriei, a muncii pe care aceasta o cere".

Aceasta în pofida reuşitei la examenul de ucenic, reuşită însoţită de o menţiune! Desigur, nu se vor găsi mulţi părinţi care să-şi facă griji în asemenea cazuri. Copilul pare să fi fost dintotdeauna obiectul solicitudinii părinţilor. Probabil că şi această atitudine a contribuit la descurajarea băiatului. Niciodată nu a fost crezut capabil de ceva; viitorul său a fost mereu privit cu nelinişte; atitudine care nu mi se pare justificată. Băiatului i-a lipsit încurajarea. Cel mai important mijloc de remediere a acestei erori pedagogice este să-l lămurim pe copil cu privire la această greşeală. Nu ştiu dacă putem numi aceasta o teorie, deoarece nu poate fi pusă pe acelaşi plan cu alte teorii psihologice. Nu am fi deloc stingheriţi dacă un profan care s-ar ocupa de acest copil ar ajunge la aceleaşi concluzii ca acelea la care am ajuns noi. Pe de altă parte, nu ar trebui să ni se reproşeze dacă descoperim mai bine decât alţii, datorită experienţei noastre, asemenea fenomene. Se cuvine să arătăm că o aprofundare a psihologiei şi filosofiei i-a făcut pe veci miopi pe toţi cei care şi-au făcut din psihologie şi filosofie meseria lor. Este un fapt cu totul regretabil, dar greşeala nu este a noastră. Ultimele noastre consideraţii ne vor arăta în ce măsură este supraestimată sexualitatea în zilele noastre.

„Trebuie notat că nu s-a observat nici cea mai mică tendinţă sexuală la acest băiat".

Are vârsta de 17 sau 18 ani. S-ar putea obiecta că părinţii, poate, nu ştiu nimic în legătură cu viaţa sexuală a băiatului lor. Dacă avem dreptate, am putea susţine că părinţii şi-au caracterizat bine copilul. Dacă, într-adevăr, era curajos în raporturile sale sociale – iar tendinţa sexuală reprezintă şi ea un raport social —, atunci ne-am găsi pe terenul unei inexplicabile contradicţii. Organizarea vieţii lui instinctive prezintă, însă, aceleaşi modificări ca întreaga lui viaţă. S-ar putea ca acest băiat să fi moştenit un instinct care să depăşească toate închipuirile, s-ar putea ca în mod congenital să aibă instinctele cele mai perverse, instincte de o putere ieşită din comun, sau, dimpotrivă, instinctele cele mai slabe. Dar acest fascicul de instincte va trebui să asculte de scopul major al acestui copil, adică ţinerea la distanţă şi eschivarea de la soluţionarea problemelor sale, determinând pe alţii să acţioneze pentru dânsul. Aruncând o privire în viitor, nu suntem îndreptăţiţi să nu le dăm dreptate părinţilor, căci dificultăţile se vor accentua şi copilul nu-şi va schimba stilul de viaţă. Putem prevedea care vor fi dinamica şi distanţa care îi vor interzice mereu soluţionarea problemelor sale. Când va găsi sprijin, la şcoală, nu se va face remarcat, iar când va trebui să se comporte ca un bărbat, cum bine ne dăm seama, nu-şi va lua în serios propriul său rol de bărbat.

Atitudinea educatorului faţă de acest băiat se deduce din cele spuse mai sus. Modul de educare decurge în chip automat din explorarea stilului de viaţă al copilului şi din erorile pe care le-am identificat în acesta. Băiatul trebuie încurajat. Nu putem face lucrul acesta decât atrăgându-i atenţia că trebuie să-şi înţeleagă bine punctele slabe. Trebuie să priceapă că, deoarece a fost răsfăţat, nu face progrese în viaţă. Aceasta lasă să se subînţeleagă că va înfrunta toate evenimentele cu întrebarea: ce profit voi avea din aceasta? Pentru că el caută căldura afectivă şi aprecierea semenilor, precum şi ajutorul lor; nu există, de altfel, lucru mai dificil decât să izbuteşti să faci pe cineva să înţeleagă astfel de noţiuni. Dacă abordăm problema cu tact psihologic şi o sesizăm cu intuiţia proprie artiştilor, vom izbuti. Va trebui să renunţăm la ideea că băiatul are mai puţin talent decât fratele său. Este necesar să-i arătăm că totul îi poate reuşi, cu condiţia de a se mobiliza în suficientă măsură. De asemenea, se impune să-i netezim drumul. Tatăl şi mama băiatului nu trebuie să-i mai spună acestuia că nu se va alege nimic de capul lui. Folositor ar fi ca băiatul să nu creadă o iotă din asemenea aserţiuni şi ca, deşi a cunoscut eşecuri, să priceapă că acestea au fost posibile numai pentru că a abordat viaţa pe o cale greşită, cu ideea nefericită că altcineva ar putea face totul pentru eh Toate acestea trebuie să i le facem inteligibile şi să-l lămurim asupra faptului că încă nu a atins limita posibilităţilor pe care le are. Trebuie să-i spunem că se interesează de conferinţe şi le audiază pentru că a fost un elev bun, având avantajul că şi-a exersat creierul în sensul acesta. Putem reuşi să-l încurajăm în aşa măsură încât el să ajungă să-şi „bată" fratele. Sub acest drapel trebuie să înaintăm: superioritatea aparţine aceluia care triumfă.

Tactul pedagogic şi interpretarea printr-o intuiţie de tip artistic, cu care trebuie să cuprindem problemele, sunt funcţii sociale. Tactul pedagogic se aplică atitudinii unei fiinţe umane faţă de semenul său. Tactul este determinat de dorinţa de a ameliora starea psihică a semenului nostru prin prisma bunăvoinţei. Cum se explică o atare atitudine? Nu este greu de arătat: trebuie să producem în noi înşine acea stare psihică şi s-o punem în raport cu semenul. Trebuie să putem vedea cu ochii altuia, să auzim cu urechile sale, să simţim cu inima sa, într-un cuvânt, să ne identificăm cu dânsul. Este un cu totul alt proces decât acela care corespunde concepţiei lui Freud. Este vorba mai degrabă de acela desemnat în psihologie cu termenul de identificare. Nu poate fi învăţat decât în societate, atunci când ne-am dezvoltat într-un mod util raportul Eului cu anturajul şi când am urmărit idealul unei dezvoltări în sensul fiinţei sociale. Integrarea nu se realizează în vid, ci pe terenul raporturilor Eului nostru cu semenii. Trebuie să gustăm din toate formele de raporturi sociale, din camaraderie, din interesul faţă de ceilalţi. Ar trebui să ne cultivăm tendinţa de a deveni ceea ce dorim să fie copiii noştri; nici mai mult, nici mai puţin.

Stau pe un vulcan când abordez problema artistului şi a muncii artistice. Mulţi psihologi de mâna a doua îşi fac iluzia că sunt foarte avansaţi, estimând cu atâta orgoliu arta ca artă şi susţinând că noi „nu am înţelege nimic din aceasta". În ceea ce ne priveşte, am putut observa că ori de câte ori ne-am apropiat de un artist cu modul nostru de înţelegere, i-am ridicat demnitatea. Ori de câte ori supunem observaţiei pe artişti, nu-i considerăm fiinţe incomprehensibile, imposibil de cunoscut, ci le atribuim cea mai mare demnitate: aceea de a fi prietenii şi călăuzele umanităţii! Ei sunt aceia care ne-au învăţat cum să vedem, cum să gândim şi să simţim. Lor le datorăm bunurile cele mai de preţ ale umanităţii. Subliniem, încă o dată, că, dacă recurgem la dimensiunea socială, luăm aminte că artistul îndeplineşte în cea mai largă măsură o funcţie socială. Altădată oamenii şi-au dat seama de lucrul acesta, pe când azi l-au uitat. Îmi vin în minte cuvintele introductive adresate de Lessing lui Schiller, cu prilejul deschiderii teatrului din Hamburg: „Scena socotită ca o instituţie morală". Artistul nu ar trebui să tindă la altceva decât la îmbogăţirea umanităţii, la deschiderea de drumuri noi, pentru o mai bună înţelegere şi o sensibilitate mai profundă. Iar acolo ne vom găsi din nou pe un teren ferm, pe temelia însăşi a psihologiei individuale.

NOTE

1 Termen dat iniţial schizofreniei de către Morel. (Nota trad.)

2 în limba latină, în original = „loc de scăpare al neştiinţei". (Nota trad.)