XIV. EROISMUL PE PLAN IMAGINAR ÎNLOCUIEŞTE REALIZĂRILE UTILE ÎN REALITATE.

Institutorul ne relatează că l-a urmărit pe copilul de care ne vom ocupa aici începând cu clasa a doua. Băiatul, în vârstă de nouă ani, dă dovadă de brutalitate în comportamentul său.

Din informaţiile de care dispunem nu reiese dacă avea vârsta de nouă ani când era în clasa a doua; sperăm că în prezent urmează cursurile clasei a treia.

„La venirea sa în şcoală el încă mâzgălea; numai încetul cu încetul a învăţat să scrie".

Ne amintim că comportamentul lui este grosolan; are, fără îndoială, un temperament de luptător. Aparţine probabil acelei categorii de oameni care jură pe un ideal de erou, pe „codul onoarei".

De ce a învăţat atât de târziu să scrie? Credem că este stângaci, însă faptul nu este verificat.

„Punctul lui slab este îndeosebi aritmetica".

Nici aici nu ne găsim pe un teren ferm. Poate că avem de-a face cu unul dintre acei copii răsfăţaţi care numai cu mare greutate învaţă aritmetica, materia aceasta neoferind nici un punct de sprijin concret, în alte materii de studiu există reguli1, se poate învăţa câte ceva pe derost; în ceea ce priveşte aritmetica, e inutil să te apuci să înveţi ceva pe derost, în afară de tabla înmulţirii. Dat fiind faptul că copiii răsfăţaţi nu vor niciodată să facă ceva din proprie iniţiativă, nu ne miră faptul că în rândurile lor se găsesc elevi slabi la aritmetică. Dacă am putea să o dovedim statistic, superstiţia „dotării" ar fi zdruncinată.

„La această materie de studiu el primeşte ore de meditaţie".

Astfel, copilul reuşeşte să obţină ceea ce a vrut: persoana lui să fie o preocupare pentru ceilalţi, ceea ce, într-un fel, se reduce la a fi răsfăţat.

„Frecventează cu plăcere aceste ore suplimentare".

Nu ştim de ce. Poate că institutorul este amabil, ori poate că elevul găseşte aici realizate condiţiile pe care el le cere învăţământului, adică prilej de a fi răsfăţat.

„îi place să te ocupi în mod special de dânsul".

Avem aici cea dintâi confirmare: este vorba, într-adevăr, de un copil care doreşte să fie răsfăţat. Urmează alte confirmări: „Cere ajutor la îmbrăcat; este dus şi adus de la şcoală, încât nu face niciodată drumul singur. Cu toate acestea, este înalt şi bine dezvoltat pentru vârsta sa. Are părul roşcat."

Cât priveşte părul roşcat, se ştie că această particularitate îi expune pe copii la zeflemele care îi fac să sufere. Băieţii, mai mult decât fetele; la acestea părul roşcat adesea este găsit frumos. Dimpotrivă, băieţii cu păr roşcat nu prea sunt iubiţi. Avem de-a face cu superstiţii arhaice, cu nişte grosolane greşeli; de fapt printre copiii-problemă găsim adesea roşcovani. Este o constatare care mi s-a confirmat în multe privinţe, dar nu este vorba de defecte care prezintă un caracter definitiv. Avem impresia că, în cele din urmă, oricum, izbutesc să-şi depăşească dificultăţile. Chiar dacă nu este prea plăcut să fii în afara familiei obiect de luare în râs, în sânul familiei lucrurile stau altfel, iar sentimentul de inferioritate cântăreşte aici destul de puţin.

„Dacă face rău o lucrare şi mama lui îl critică, se înfurie".

Ceea ce înseamnă că a putut stabili între dânsul şi mama sa un raport de dependenţă care este în favoarea lui. A reuşit aceasta cu ajutorul furiei, uneori poate prin loviturile pe care le primeşte de la dânsa. Întâlnim adesea astfel de situaţii, pentru că în cazul copiilor răsfăţaţi se ajunge la un punct în care nu-i mai putem răsfăţa în acelaşi fel. De exemplu, ei sunt ameninţaţi să-şi agraveze situaţia prin simplul fapt că cresc.

„Dacă îl lauzi, el se încurajează pe sine, spunându-şi că lucrurile se vor rezolva".

Avem aici dovada că băiatul nu este cu totul descurajat.

„A învăţat în mod normal să vorbească, să citească şi să scrie".

Putem deduce de aici că nu a întâmpinat dificultăţi în dezvoltarea sa organică.

„începând cu vârsta de un an şi jumătate la el se manifestă semne de furie".

Dacă această observaţie este judicioasă, ar trebui să o reţinem. Personal am putut constata asemenea semne chiar şi la un copil în vârstă de şase luni: era vorba de un copil alimentat cu biberonul, în mod regulat, copil care se dezvolta foarte bine şi nu punea nici o problemă. La vârsta de şase luni s-a constatat următoarea particularitate: de îndată ce se trezea, începea să geamă încet; dacă te apropiai de el cu biberonul şi i-l puneai în gură, se comporta într-un mod ireproşabil; dar dacă te prezentai fără biberon, începea să urle, manifestând în mod vizibil semne de furie. Devenise obicei în familie să te apropii de copil aducându-i totdeauna bi beronul.

„La şcoală, la început avea o conduită ştearsă".

Nu ne este greu să-l înţelegem: este în căutarea situaţiei în care ar putea fi răsfăţat. Vrea să se situeze în centrul atenţiei, să conducă. Negăsind la şcoală o situaţie potrivită din acest punct de vedere, copiii de felul acesta au o atitudine ştearsă; este semnul după care putem recunoaşte copilul răsfăţat. Apelând la ajutorul psihologiei individuale, institutorii pot obţine foarte uşor portretul moral al copilului. Ei pot apoi să opereze pe această bază, evident că nu fără să caute confirmări şi nu fără a proceda la eventuale corectări.

„Are o imaginaţie bogată".

Putem deduce de aici că nu este în termeni prea buni cu realitatea, realitate care îl jenează. Îşi construieşte o lume imaginară, în care trăieşte după placul inimii. Acolo el găseşte linişte, este puternic, poate comanda cum doreşte. Sunt imaginate cuceriri, lupte victorioase, dobândirea unei averi imense cu ajutorul căreia îi recompensează şi îi salvează pe ceilalţi. Uneori astfel de copii se socot şi salvatori ai unor înalte personalităţi. În imaginaţia lor ei călăresc cai focoşi, îl scot din situaţii grele pe rege sau pe fiica acestuia, se aruncă în valuri spre a salva prinţese, care, se înţelege, se arată foarte recunoscătoare. Când revin pe terenul realităţii, ei se arată foarte şterşi.

„Gândurile lui sunt pline de istorii cu pieile roşii şi cu tâlhari".

Este un erou pe planul imaginaţiei. Puteţi fi sigur că băiatul este laş; avem în acest caz o încercare de compensaţie din parte-i.

„Are mereu tendinţa de a se lupta cu un inamic imaginar".

Imaginaţia lui am putea-o utiliza, iar băiatul şi-ar putea educa psihicul în aşa fel încât să termine cu laşitatea. Oricum ar fi, prin acest mijloc copiii aceştia izbutesc în mod cert să se elibereze, cel puţin în parte, de defectul lor.

„Imaginaţia lui o ia uneori razna şi el îi povesteşte mamei sale evenimente închipuite petrecute la şcoală, terminând cu cuvintele: «Ştii, mamă, din toate cele spuse nimic nu e adevărat, sunt închipuiri de-ale mele» ".

Identificăm aici „un căpeţel" de sentiment de comuniune socială. El nu ar vrea să treacă drept mincinos, rezervându-şi controlul asupra realităţii. Dacă nu l-ar avea, ar fi vorba de o minciună nevrotică. Chiar dacă copiii se încălzesc în joaca lor, ei ştiu ceea ce datorează realităţii. Istorisirile imaginare ale acestui copil ne arată că el vrea să se înalţe pe vârful picioarelor, spre a părea mai mare decât este. Putem trage concluzia că este măcinat de un puternic sentiment al inferiorităţii, ceea ce se corelează cu calificativul de copil răsfăţat, pe care i l-am dat.

„Mama sa relatează că a fost foarte bolnav în prima copilărie: colici intestinali la vârsta de patru luni, iar mai târziu scrofuloză şi pneumopatie".

Nu ne putem permite să judecăm cele afirmate mai sus şi să spunem în ce măsură are dreptate mama copilului când îl consideră „foarte bolnav". Ceea ce ne interesează mai mult este faptul că, socotindu-l bolnăvicios, ea trebuie să-l fi crescut cu o grijă şi o dragoste deosebite. Îl va fi făcut pe copil exagerat de dependent de dânsa.

, Dacă un copil e bolnav, trebuie să-l menajezi", spune ea, ca apoi să exprime prin alte cuvinte ceea ce noi am arătat ceva mai sus: „îi este frică de întuneric".

Sunt semne ale copilului răsfăţat. Frica de întuneric înseamnă: „Trebuie ca cineva să rămână lângă mine".

„Este extrem de neîndemânatic".

Ipoteza noastră, potrivit căreia ne-am putea afla în faţa unui copil răsfăţat, este astfel întărită.

„în ceea ce priveşte neîndemânarea, el este influenţat de sora sa, mai în vârstă decât dânsul cu opt ani".

Auzind vorbindu-se despre o soră cu opt ani mai în vârstă, putem presupune că ea nu se comportă faţă de el ca o soră, ci ca o mamă sau ca o mătuşă. Fiindu-i aproape imposibil să o considere ca pe o rivală, băiatul creşte ca şi cum ar fi copil unic.

„Ea intervine în strădaniile lui, criticându-l şi certându-l".

Este ca o mamă pisăloagă, ba chiar ca o soacră, am putea spune.

„Băiatul este foarte agresiv."

El ştie că în spatele lui se află mama, ca să-l apere. Mai ştie că sora sa nu va putea depăşi o anumită măsură, dacă ar fi ca el să o provoace la luptă.

„. Mai ales faţă de cei mai puternici decât el".

Această informaţie pare îndoielnică. Nu sunt dispus să cred că ar fi în întregime exactă. Dar dacă măcar în parte este aşa, înseamnă că băiatul nu este cu totul descurajat, că se mai crede capabil de ceva. Dar nu este încă eroism aici, pentru că mai puternici decât sora sa sunt ceilalţi membri ai familiei. Poate că şi pe institutor îl atacă, dat fiind că este unul dintre cei puternici; s-ar putea, însă, ca băiatul să nu-l privească din acelaşi unghi de vedere. Este cu putinţă ca el să aibă sentimentul că institutorul nu există decât pentru dânsul.

„E luat adesea în batjocură din cauza culorii părului său, ceea ce îl înfurie".

Este, cum am spus-o, un copil răsfăţat care, atât din pricina surorii lui, cât şi din pricina culorii părului său, se găseşte sistematic într-o stare de iritare. Putem înfuria un animal dacă îl zădărâm; la acelaşi rezultat ajungem în cazul acestui băiat, dacă procedăm la fel.

„Are un somn agitat, rostind cu voce tare replici din visele lui".

Am remarcat mereu aceste semne la copiii răsfăţaţi.

„Când îşi face temele este într-o stare de extremă agitaţie".

Dacă este să interpretăm această nervozitate, vom spune că temele îi provoacă o stare de tensiune şi că această tensiune se traduce prin agitaţie.

„E sălbatic şi cu greu ajunge să se înţeleagă cu ceilalţi".

Este un fapt uşor de înţeles, deoarece se află într-o stare de nervozitate cronică.

„Este, însă, milos".

Nu este aici o contradicţie. Nu văd de ce, intransigent în faţa inamicului, nu ar da dovadă de caritate în faţa unui suferind. Vede aici o contradicţie doar acela care crede în teoria ambivalenţei. În ceea ce ne priveşte, susţinem că unul şi acelaşi stil de viaţă se exteriorizează diferit în situaţii diferite.

„Şi-a manifestat mila într-o zi când sora sa s-a rănit la cap".

Ea se găsea atunci în situaţia de duşman învins. Am spune că el a păstrat o doză de sentiment de comuniune socială şi că este capabil să se arate uman într-o situaţie care îi este favorabilă.

, JE1 respectă cu scrupulozitate ora când trebuie să fie la şcoală".

Nu mă încumet să interpretez acest fapt cu toată rigurozitatea. Dacă îl raportez la cele pe care le-am şi spus, aş adăuga că el tinde să progreseze, că vrea să demonstreze importanţa şcolii, ceea ce corespunde şi zelului cu care frecventează orele de meditaţie. Nu este prea descurajat şi ar vrea ca într-o zi să iasă biruitor.

„Chiar şi mama copilului este foarte nervoasă şi îşi pierde uşor cumpătul".

Iată o altă dificultate pentru un băiat care se află într-o stare de nervozitate cronică; acum înţelegem mai bine de ce adesea devine furios.

„în timpul zilei tatăl se află la teatrul unde este electrician. Familia este sub diriguirea mamei".

Şi în acest caz el se înverşunează împotriva celui mai puternic.

„Mama este o femeie zdravănă, scandalagioaică, dându-şi mare importanţă, ca şi sora mai mare a băiatului. Copilul este crescut într-o atmosferă de critică continuă".

Mama, cu felul ei de a fi, accentuează şi mai mult nervozitatea băiatului.

„Bun, pentru copil, este tatăl".

Ni s-ar părea firesc ca băiatul să se ataşeze mai mult de tatăl său; aceasta ar fi o a doua fază. În prima parte a vieţii el a fost cu siguranţă mai apropiat de mama sa, dată fiind starea sănătăţii lui. Ea trebuie să se fi ocupat mult de dânsul, răsfăţându-l. Probabil că mai târziu nu a mai putut menţine acest raport între ea şi el.

„Dacă băiatul doreşte ceva şi nu obţine, plânge până când dorinţa îi este îndeplinită".

Este încăpăţânat şi ştie că lacrimile pe care le varsă fac impresie. Regăsim această trăsătură nu numai la mulţi copii, ci şi la destui adulţi. Ei cred că lacrimile lor constituie o armă de nebiruit. Adăugaţi la aceasta faptul că există oameni care nu suportă să vadă pe cineva plângând. Ei sunt atunci obligaţi să-i împlinească dorinţa sau riscă să manifeste semnele unei agitaţii extreme. Şi una şi alta îl satisfac pe cel care plânge.

Mama: „Eu sunt severă cu dânsul, dar soţul meu îi cedează în toate privinţele".

Ştim că acest mod de a proceda nu este bun, dat fiind faptul că băiatul, ataşat de tatăl său, va avea şi mai mult tendinţa de a o exclude pe mamă. Ar fi mai bine ca părinţii să se înţeleagă spre a găsi o cale de mijloc, care să-i satisfacă pe amândoi. Este necesar ca ei să se ajute reciproc în educarea copilului.

„Eu nu cedez totdeauna".

Este confirmarea a ceea ce deja cunoaştem.

„Frate şi soră se ceartă adesea. Sora are şi ea defectele ei: ea este mereu aceea care îl aţâţă. Dar el vrea să aibă totdeauna dreptate şi ţine foarte mult la autoritatea lui".

În plus, el este mezinul şi, ca atare, cheltuieşte mult efort şi perseverenţă ca să-i depăşească pe ceilalţi. Dacă apar obstacole, caută să le ocolească pe o cale mai lesnicioasă. Mezinii sfârşesc totdeauna prin a găsi calea care le asigură dominaţia asupra altora, fie în bine, fie în rău.

„Băiatul ar vrea să fie electrician, ca tatăl său".

Tatăl reprezintă o etapă în tendinţa sa de a obţine superioritatea ideală. Faptul că vrea să devină ce este tatăl său arată admiraţia băiatului pentru dânsul. El crede că profesiunea tatălui reprezintă pur şi simplu o putere divină.

„Ar dori, însă, să se facă şi vânător".

Dorinţa aceasta este de înţeles dacă nu uităm tendinţa sa de a o face pe eroul; dar acest rol el nu-l joacă până la capăt: ar vrea să vâneze animale lipsite de apărare, ceea ce nu i se prea potriveşte unui erou.

, Jucăriile lui preferate sunt armele. Nu are nici un prieten".

Reiese de aici trăsătura de caracter a copilului răsfăţat, care nu reuşeşte să se apropie de ceilalţi copii. Prin tendinţa sa de a domina el strică totul.

„Nu se înţelege cu nimeni. Strică bună-dispoziţie a oricui".

Nu are încredere în el însuşi mei măcar când are ocazia să aibă rolul principal în jocuri; preferă să le strice tuturor cheful.

„Puseurile imaginaţiei lui îşi au punctul de pornire în realitate".

Informaţie obscură, pentru că o atare afirmaţie poate fi făcută cu privire la imaginaţia oricui. Este cu neputinţă să admitem că ne-am putea imagina ceva fără nici o tangenţă cu realitatea.

„în ultimul timp dorinţa lui de fiecare zi era să poată pătrunde în junglă".

În închipuirea lui, este, probabil, stăpânul junglei, înarmat până în dinţi (fiarele nu au arme).

„El îşi joacă rolul de erou în faţa oglinzii".

Aceasta ne sugerează ideea că ar putea, eventual, să îmbrăţişeze o carieră de actor. Poate că tocmai aceasta este calea obişnuită; probabil că orice actor, la începutul carierei sale, a jucat la teatru un rol de erou. Niciodată nu ne-am văzut, în imaginaţia noastră, jucând rolul vreunei bătrânici, ci mai degrabă pe al Fecioarei de la Orleans.

„învârteşte sabia de lemn în faţa oglinzii şi, în cele din urmă, strigă triumfător «Te-am doborât!» ".

Regăsim aici trăsătura pe care am putut-o observa la mulţi copii: îşi antrenează o aptitudine aparte şi se identifică cu o situaţie. Se comportă ca şi cum într-adevăr ar juca un rol de erou. În interiorul lor sunt copleşiţi de ceea ce ar vrea să fie. Orice om are o astfel de posibilitate. Ea se manifestă ori de câte ori realitatea este prea stânjenitoare sau când ne izbim de dificultăţi în tendinţa noastră de ascensiune. Rezistenţa întâmpinată de băiat este clară: el este molestat de către sora sa, criticat de către mamă, în afara familiei este luat în râs din cauza părului roşcat, iar la şcoală nu străluceşte. Dacă cineva ne-ar întreba: admiteţi că aveţi nouă ani, că nimeni nu vă preţuieşte, nici acasă şi nici în afara ei şi că, pe deasupra, sunteţi mezin.

— Ei bine, ce aţi face? Nu ne-ar rămâne decât o posibilitate: să ne refugiem în imaginaţie, să extragem de acolo ceea ce realitatea ne refuză.

Vă rog să reţineţi: a acţiona în acest fel nu este, desigur, logic. Un adult inteligent şi mai cu seamă un educator inteligent ne-ar putea obiecta: ar fi necesar ca băiatul să-şi dea mai multă silinţă la şcoală. Nu ştim dacă nu cumva va fi făcut eforturi în acest sens. Poate că a făcut, dar fără rezultat. Noi înţelegem prea bine că situaţia nu este deloc uşoară pentru băiat. Poate că el este stângaci fără să o ştie, ceea ce înseamnă că a avut de luptat cu dificultăţi reale. Ştiind că a abordat existenţa prin prisma stilului de viaţă al unui copil răsfăţat şi că asimilează totul potrivit cu schema acestui stil, trebuie să recunoaştem că băiatul acţionează într-un mod absolut inteligent; ceea ce face este fără cusur în ceea ce priveşte inteligenţa. O spunem, pentru că ne putem identifica cu el. Dacă m-aş găsi în locul acestui băiat şi dacă aş întâmpina aceleaşi dificultăţi, probabil că aş proceda la fel. E o dovadă că băiatul nu este nici prost şi nici vinovat. El se află într-o situaţie dificilă, fără ieşire. În cazul acesta tratamentul poate reuşi, în anumite condiţii, de pildă, dacă băiatul ar progresa la învăţătură, rezultat posibil cu ajutorul unor cursuri suplimentare. Fără îndoială că ar fi o ameliorare a situaţiei lui dacă, cel puţin pentru câtva timp, mama şi sora ar înceta să-l mai dăscălească şi mai ales dacă am putea să le facem să înţeleagă cât de mult i-au dăunat copilului. Este necesar să încercăm să-l ajutăm. Va trebui să-i explicăm totul cu bunăvoinţă, altfel riscăm să vedem că ambele caractere agresive, mama şi sora, se întorc împotriva consilierului. Faptul cel mai important este să-l facem pe băiat independent şi să-i dăm curaj. Ca să-l încurajezi pe cineva, nu este necesar să fii expert în materie de educaţie sau de psihologie. Dar nu este o sarcină uşoară. Băiatul s-a înpotmolit în convingerea că nu va putea juca un rol eroic decât în imaginaţia sa. Ar fi foarte nimerit să i se găsească un camarad capabil să-i preţuiască laturile bune. Singura cale sigură este tratamentul prin prisma psihologiei individuale. Trebuie să i se atragă băiatului atenţia asupra celor petrecute. Ar trebui să i se demonstreze că acela care caută fără încetare să se afle în centrul atenţiei celorlalţi va fi totdeauna expus ofenselor. Satisfacţia trebuie căutată pe latura utilă a vieţii. Ar trebui, de pildă, ca el să ia parte la jocurile copiilor, în loc să fie unul care le strică tuturor buna dispoziţie. Ar trebui să i se dezvăluie că există un întreg cortegiu de nedreptăţi pe lume şi că adesea oamenii găsesc cu cale să-i oprime pe semenii lor. Lucrul acesta are loc pretutindeni în acelaşi fel. Un popor vrea să-l doboare pe altul, o familie se crede mai sus-pusă decât alta etc, cazuri în care se pune accentul pe anumite laturi, spre a se găsi un punct de atac. Dar atacul nu are loc decât dacă şi partenerul se pretează la aceasta. Băiatul nostru trebuie să înţeleagă că el nu a venit pe lume spre a le servi altora de ţintă, îngăduindu-le să-l sâcâie. Tot astfel, în viaţă, dacă cineva se arată enervat, atacatorul persistă. El ar trebui să considere atacurile pe tema părului lui roşcat ca pe un semn de neghiobie din partea celor care le lansează.

Am avut ocazia să discut cu numeroşi oameni aparţinând unor rase oprimate.

— Evrei şi negri; le-am atras atenţia asupra marii răspândiri a tendinţei de a-ţi oprima semenul. Fiecare e în căutarea mijlocului care să-i permită să se ridice cu cât mai puţină osteneală. Nu se poate nega că francezul îl socoate pe german inferior, pe când acesta din urmă se socoate pe sine ca aparţinând unei naţiuni alese. Chinezul îl dispreţuieşte pe japonez. Cei care obişnuiesc să voiajeze au constatat, desigur, că oamenii sunt peste tot aproape la fel şi mereu înclinaţi să găsească câte ceva prin care să-i înjosească pe alţii. Acelaşi lucru îl vedem între burghez şi proletar. Există oare vreo fiinţă umană care să nu fi simţit jindul şi invidia altora faţă de dânsa? De ce să fim obligaţi să luăm în serios criticile şi jignirile care ni s-ar putea aduce pe temă de apartenenţă naţională, confesiune sau chiar culoarea părului? Nu avem aici de-a face decât cu cristalizarea unei tendinţe comune, cu o nevroză obsesională generalizată.

Până în momentul în care umanitatea va consimţi să facă un pas înainte, spre o nouă treaptă de civilizaţie, nu avem încotro şi trebuie să considerăm asemenea tendinţe ostile ca fiind manifestări specifice, dar şi ca o expresie a unei atitudini umane generale eronate.

Ar trebui să-l determinăm pe acest băiat să înţeleagă că oamenii te atacă chiar şi din cauza culorii părului! Dacă el ar reuşi să sesizeze ceea ce poate să constituie un punct de atac permanent şi care, de altfel, se poate raporta la alte caracteristici, el ar râde, ceea ce ar avea drept efect că i-ar tăia oricui pofta de a-l mai ataca. Vom izbuti să-i dăm băiatului curaj, apropiindu-ne de dânsul cu mijloacele furnizate de psihologia individuală. Vom putea să-i demonstrăm până şi că este capabil să devină un elev bun la matematică. Exemplele nu lipsesc. Eu însumi am trecut prin această suferinţă, fiind considerat cu totul inapt în materie de aritmetică. Dacă tatăl meu ar fi urmat sfaturile care i se dădeau atunci, el m-ar fi retras de la şcoală şi m-ar fi făcut să învăţ o meserie manuală; poate că aş fi devenit un bun lăcătuş, dar aş fi rămas cu convingerea că există oameni dotaţi pentru aritmetică şi alţii nedotaţi. Cum eu însumi am avut de-a face cu un necaz similar, pot, prin urmare, în cunoştinţă de cauză, să spun că nu mai cred că există asemenea dotări.

NOTE

1 A se vedea nota noastră de la capitolul VII. Este opinia unui autor care a fost obligat să repete o clasă din cauza aritmeticii, profesorul recomandându-i tatălui lui Adler să-şi facă fiul croitor. (Mrta trad.)