XIII. MINCIUNA CA MIJLOCDE A-TI DA IMPORTANTĂ.

Am prilejul de a vă prezenta povestea unui copil-probfemă a d mamă este de mai mult timp la curent cu concepţia noastră. Veţi ve care este poziţia ei în faţa acestei probleme, după cum veţi vedea în < măsură înţelegerea ei ne ajută, cum Colaborează ea cu noi, cu toate modul nostru de a proceda nu i se pare prea lesnicios.

„Fiul meu, Filip, în vârstă de-nouă ani, este ceea ce se numeşte un copil-problemă".

Aceasta înseamnă că el îi face griji, că îi dă multă bătaie de a că are un comportament în dezacord cu sentimentul de1 cpmuniur socială. Nu ar avea nici 6 raţiune să ne mai chinuim mintea* şj să caut să-i educăm pe copii dacă sentimentul de comuniune socială existei nu s-ar revolta împotriva metehnelor unor astfel de copii.

Cândraama copilului ne spune că acesta „este nervos", informaţia aceasta nu este suficientă. În general, atunci când oamenii folosesc aces termen ei vor să spună că este vorba de un copil instabil, pe care nu ştii cumsă-liei.

Aş, dori să subliniez faptul că în nevroză factorul cel nu important este' sensibilitatea. Aceasta nu se manifestă întotdeauna a atare, ci se poate manifesta prin consecinţele ei. Vom vedea, în cazul] copilului despre care discutăm, că efectul sensibilităţii se traduce la el prin tentativa de a-şi scoate în relief propria-i persoană. Este ceea ce în| America, sub influenţa psihologiei individuale, se numeşte „superioriţ complet'1. Avem însă aici de-a face cu o a doua fază, cu rezultatul unui] inferiority complex"2, adică al unui sentiment de inferioritate. Este de la sine înţeles că între aceste două complexe intră în joc o hipersensibilitate a copilului, datorită căreia el îşi trăieşte situaţia ca pe un eşec. Drept urmare, va căuta o ieşire din respectiva situaţie, va căuta o compensaţie, al cărei rezultat va fi sentimentul de grandoare.

„Este îngrozitor de nestatornic".

Iată confirmat faptul că, în situaţia în care se găseşte, copilul nu mai reuşeşte să-şi afle liniştea.

„Nu mai învaţă deloc".

Informaţiile despre copii sunt haotice; remarcaxle mai sus este interpretativă într-un alt sens: nesimţindu-se la înălţimea exigenţelor şcolii, el nu mai face nici un efort la învăţătură.

„Cu toate acestea nu este prost şi uneori te surprinde prin judecata lui".

Putem înţelege foarte bine lucrul acesta. Am şi presupus că acest copil pur şi simplu se crede slab faţă de exigenţele şcolii. Poate că se interesează de alte probleme. După câte cunoaştem despre dânsul, nu-l putem număra printre copiii curajoşi. Asemenea copii manifestă prea puţin interes pentru semenii lor, concentrându-şi interesul asupra propriei persoane.

„Nimic nu-i scapă din cele ce se întâmplă pe stradă".

Cred că mulţi psihologi moderni ar trece liniştiţi pe lângă acest fapt, fără a-l lua în seamă. Suntem îndreptăţiţi să presupunem că avem de-a face cu un băiat interesat de tot ceea ce e vizibil. Se explică în felul acesta o mulţime de lucruri. Dacă e interesat de ceea ce ţine de sfera vizualului, faptul este în avantajul învăţământului practic, copilul având mai puţin tendinţa de a asculta explicaţiile teoretice. Lucrul acesta are importanţa lui pentru şcoală, multe eşecuri la învăţătură avându-şi temeiul în acest mecanism. Din acest fapt este de reţinut că există copii care tind să-şi satisfacă în primul rând interesele lor în sfera vizualului. Dacă reflectaţi asupra întrebării ce putem face dacă ne mulţumim să privim lucrurile, veţi ajunge la concluzia că nu putem face mare lucru în planul utilului şi că, în orice caz, nu putem face mare lucru acolo unde s-ar putea manifesta sentimentul de comuniune socială. Vă veţi gândi la desen, la pictură, poate la o mai bună înţelegere a spectacolului lumii. Problema nu este deloc simplă, îndeosebi dacă se accentuează sub acest aspect o latură a vieţii. În aceste condiţii, de fapt, nu mai rămâne suficient interes pentru celelalte necesităţi ale existenţei şi individul nu se mai poate dezvolta în acest sens. Băiatul nostru nu este pregătit cum; se cuvine pentru şcoală, iar greşeala nu este a sa; dar el arată un mareM interes pentru latura vizuală a lumii, pentru ceea ce este aparenţă exterioară. Dacă ne găsim pe calea cea bună, chiar şi într-o schiţă* imperfectă a vieţii lui putem spera să găsim confirmări ale supoziţiilor noastre.

„El ţine minte tot ce spun adulţii".

Să reţinem această circumstanţă, care ne arată interesul său penţ marile dimensiuni. Desluşim aici cu claritate tendinţa sa de a-şi di importanţă, dorinţa lui de a fi mare.

„Iar cele auzite ştie să le repete în mod corect, la momenti potrivit".

Începem să ne lămurim, într-o oarecare măsură, asupra stilului viaţă al acestui băiat în vârstă de nouă ani. Ne mai lipsesc confirmările şi indiciile privitoare la varianta specifică acestui tip.

„Dar este laş".

Acest defect nu ne surprinde.

„îi este frică până şi de umbra lui şi se fereşte de orice situaţie periculoasă".

Nu are nici o încredere în el însuşi. Este de presupus că mama sa=j are un rol însemnat în dezvoltarea copilului. Nu este independent, nu se j străduieşte să-şi rezolve singur problemele. De altfel nu are nicidecumâ intenţia de a se confrunta cu ele, dat fiind faptul că, până în prezent, *| fost obişnuit să o vadă pe mama sa rezol vându-i-le. Mai bine decât orie altă şcoală psihologică, noi vom putea constata că avem de-a face cu un i copil răsfăţat. Asemenea copii ne fac mari necazuri şi ei îngroaşă?! Numărul copiilor-problemă, al nevroticilor, al candidaţilor la sinucidere J al beţivilor, criminalilor, perverşilor din punct de vedere sexual. Este] un fapt atât de important încât vreau să adaug, totuşi, câteva elemente] şi să definim noţiunea de copil răsfăţat, aşa cum o înţelegem noi. (Mamele spun adesea că li se „întâmplă chiar să-i şi bată" pe copiii lorj imaginându-şi astfel că nu pot fi suspectate de a-i fi răsfăţat.) Este dej precizat imediat că noi nu înţelegem prin acest termen un „raport] sexual" în sensul freudian. În realitate avem de-a face cu un copil cărei s-a debarasat de existenţa independentă şi autonomă. Un altul vorbeşte i în locul lui, sesizează situaţiile primejdioase şi le îndepărtează dej dânsul, într-un cuvânt, copilul se lasă remorcat de acela. El dispune de o a doua persoană şi îşi construieşte viaţa în simbioza cu aceasta. Un astfel de copil pune în evidenţă un caracter parazitar, încercând să obţină totul prin intermediul mamei sale.

„El ştie prea bine că laşitatea este ceva urât şi acum vine cu minciuni din cele mai gogonate".

Ghicim ce fel de minciuni îndrugă el, dat fiind faptul că este tentat să se scoată în relief, să se facă remarcat. Cum ştim că trage cu urechea la cei mari, fără îndoială că în minciunile lui va apărea comportându-se ca un erou.

„Spre exemplu, povesteşte: «Găsindu-mă în Anglia şi privind de unde stăteam, de dincolo de colţul unui zid, am văzut un tigru» ".

Dacă o privim în sine, este o minciună cât toate zilele. Dar ceea ce mă interesează în mod deosebit aici este faptul că el nu numai că priveşte, ci vede „de dincolo de colţul unui zid". Aceasta da performanţă! Nu toată lumea poate face aşa ceva. Analizând mai îndeaproape afirmaţia copilului, înţelegem că pe el îl interesează în mod deosebit să ne apară drept unul care învinge dificultăţi, dificultăţi pe care ni le prezintă ca insurmontabile. Să menţionăm cu această ocazie că în asemenea cazuri avem de-a face, în general, cu copii care prezintă o inferioritate (Minderwertigkeit) a aparatului vizual. Dacă acum fac precizarea că băiatul este laş, veţi înţelege de unde se trage interesul său pentru tot ceea ce ţine de văz, de ce a devenit el ceea ce, cu un termen nou, numim eidetic3. În expresia sa, prin care ne spune că a privit „de dincolo de colţul unui zid", vedem tendinţa acestui băiat de a săvârşi tururi de forţă în domeniul văzului.

„O dată m-am întors acasă, uşa era deschisă, nimeni nu îndrăznea să intre, lângă sipet văd un hoţ.

— Iau toporul şi-l omor".

Şi în acest caz el „vede" ceva şi săvârşeşte un act de eroism. Pe drept cuvânt, mama conchide: „Mereu vrea să o facă pe eroul, să fie totdeauna cel admirat, cel care poate totul. Când îmi povesteşte că «azi la şcoală nimeni n-a ştiut nimic, în afară de mine», sunt sigură că nu a făcut acolo mare brânză şi, de regulă, faptul se confirmă".

Avem prilejul de a examina modul său de compensare, cu toate că el este destul de străveziu. După cum vedem, compensaţiile sale au loc pe planul imaginaţiei, iar aici totul se pierde în neant. De regulă el nu este activ în compensaţiile sale, pentru că, aşa cum am şi notat, e laş, având obişnuinţa ca mama sa să facă totul în locul lui.

Îl înţeleg, ştiu că el ar vrea din tot sufletul să fie un elev bun şi un băiat curajos; din minciunile lui am înţeles că acestea îi servesc spre a-şi exalta sentimentul personalităţii".

Fără îndoială că recunoaşteţi aici felul de a vedea lucrurile propriu psihologiei individuale. Este vocea bunului-simţ.

„Nu-l pedepsesc".

Suntem întru totul de acord cu mama copilului. Oricum, băiatul acesta, dezamăgit de cunoştinţele şi de posibilităţile lui, băiat care, ori de câte ori are ceva de făcut, se găseşte ca pe marginea unei prăpăstii şi se retrage, pe bună dreptate, nu merită să fie pedepsit. Ar fi o flagrantă injustiţie.

Ce este de făcut? Ar trebui să-l determinăm să progreseze îndestul, încât să-şi recapete curajul şi să înveţe că problemele pot fi rezolvate. Dacă ar progresa, s-ar putea dezvolta frumos. Lucrul acesta nu se va realiza atât timp cât scopul său va fi acela de a căpăta un sentiment de punere în valoare pe latura sterilă a vieţii, în alţi termeni atât timp cât el va evita soluţionarea problemei pe latura utilă a vieţii. Este de înţeles de ce nu trebuie să-l pedepsim pe un astfel de copil; în pedeapsă el nu ar găsi decât confirmarea incapacităţii sale şi ar căuta alte căi lăturalnice ca să poată scăpa de pedeapsă şi să se dea îndărăt din faţaprăpastiei.

„îl iubesc pe băieţel".

Iată o confirmare care ne lipsea şi care ne dovedeşte că mama îl răsfaţă pe copil.

„îl iubesc din adâncul inimii mele. Dar el minte, minte din ce în ce mai mult şi se teme să nu se descopere că minte".

Apare aici o zare de speranţă, posibilitatea de a vedea că într-o zi el o va termina cu minciuna din teama de a nu fi demascat ca mincinos, posibilitatea de a îndrăgi adevărul. Unde rămâne atunci scopul său de a-şi dovedi superioritatea? Este singura concluzie pe care o poate trage un copil ca dânsul? Este cu putinţă şi o a doua: să ticluiască atât de abil şi de rafinat minciunile, încât să poată spera că niciodată nu va fi dat de gol. Acesta este drumul care i se deschide în faţă, nu altul, pentru că el nu-şi poate pierde cu totul simţul personalităţii. El a devenit mincinos ca să reprezinte ceva şi de aceea înţelegem că nu şi-ar putea abandona obiceiul de a minţi, căci ar risca să ni se prezinte ca un „zero", ca o cantitate neglijabilă. Într-adevăr, el va fi recurs şi la minciuni mai subtile.

„Soţul meu spune că îl răsfăţ".

Este o particularitate de care vă veţi izbi întotdeauna. Dacă veţi fi descoperit, în urma unui efort propriu, stilul de viaţă al individului pe care îl studiaţi, veţi găsi mereu în anturajul acestuia pe cineva care să fi susţinut aceasta. Vă amintiţi de felul de a reacţiona al adversarilor noştri în materie de psihologie, care insistă asupra faptului că şi ei spun acelaşi lucru şi care îşi imaginează că pentru că l-au spus au şi obţinut rezultatul scontat? Aşa este, copilul e răsfăţat. Dar înţeleg ei raporturile de ansamblu? Chiar dacă ar şti că fiecare copil manifestă o tendinţă de a-şi da importanţă, ar trebui să fie capabili să analizeze procesul de apariţie a acestei tendinţe. Nu s-a făcut încă nimic prin afirmaţia că este vorba de un copil răsfăţat. Ce să faci cu un cuvânt? Mamele au dreptate când pun întrebarea: „Cum să procedez eu ca să nu-l răsfăţ?" Această întrebare prezintă interes atât timp cât mama nu a sesizat încă raporturile la care făcea referire mai sus, cum constatăm şi în cazul de faţă.

„. El pretinde că de aceea este copilul atât de nestatornic şi de mincinos şi că are «gărgăuni» la cap, din cauză că tatăl meu s-a căsătorit cu o verişoară".

La bunici s-a descoperit o consangvinitate. Oare nu am avut dreptate susţinând că nu s-a făcut mare lucru dacă, cum spunea tatăl copilului, băiatul a fost calificat ca răsfăţat? Nici el nu crede că este suficient şi caută un al doilea factor, care pare mai convingător. El pune instabilitatea copilului pe seama unor antecedente de consangvinitate. Iată cât de mult a înlesnit ştiinţa modul de a proceda al tatălui, care aruncă în cârca mamei copilului responsabilitatea eşecurilor acestuia, de care el se scutură în mod strălucit.

„Acest mariaj între rubedenii este o calamitate.

— El mi-a făcut capul calendar pe această temă. De altfel, se întâmplă ca un copil să fie mai buclucaş decât un altul, dar soţul meu nu osteneşte să dea vina pe această căsătorie între consangvini. Trebuie să-i dovedesc contrariul, trebuie să fac ceva pentru băiatul meu. Nu este răutăcios, ci, dimpotrivă, bun la inimă".

Este cu putinţă ca bunătatea să nu fie decât un aspect al laşităţii lui. După cum vedeţi, avem întru totul dreptate când susţinem că nu se poate să izolăm un element oarecare al stilului de viaţă şi că fiecare element poate fi interpretat în mod diferit. Bunătatea, de pildă, poate fi şi negativă, „frumuseţea devine urâţenie, urâţenia frumuseţe". Tocmai această diversitate face ca nimeni să nu izbutească să înţeleagă psihicul unui om dacă nu a sesizat în prealabil stilul său de viaţă.

„El face cadou altor copii din lucrurile pe care le are el, numai ca să le câştige bunăvoinţa".

Deci această bunătate prezintă o latură de egoism; el încearcă să-i corupă pe copii, ca să se facă răsfăţat de dânşii.

„Dăruieşte copiilor lucruri la care ţine şi-şi iubeşte tatăl, chiar dacă acesta nu-l răsfaţă".

Aş dori să subliniez aici că, într-o anumită măsură, băiatul acesta s-a şi angajat pe calea pe care ar voi s-o câştige nu numai pe mama sa, ci şi pe alţii. Aşa cum am constatat-o anterior, el caută să se facă protejat şi ar dori să fie admirat şi remarcat, acest din urmă scop vizându-l minciunile sale.

„Aşa, de exemplu, este pentru dânsul o mare sărbătoare să meargă la plimbare cu tatăl său. V-aş cere sfatul: trebuie să procedez cu severitate? Nu cred că aceasta ar fi eficient! Plânge, promite marea cu sarea, iar după zece minute o ia de la început".

Mama sa a încercat o educaţie severă, dar, evident, fără rezultat, singura metodă benefică fiind trezirea înţelegerii copilului pentru defectele structurii stilului său de viaţă. Ce înseamnă aceasta în planul practicii? Să fie făcut independent şi autonom, să i se trezească şi să i se cultive încrederea în el însuşi. Atâta vreme cât nu se realizează aceasta, atât severitatea, cât şi bunătatea par inoportune, deşi noi preferăm bunătatea. Băiatul nu are pregătirea necesară şi este inuman să-i ceri ceva pentru care nu a fost pregătit. Suntem totdeauna dispuşi să măsurăm cu exactitate ceea ce ne pot da animalele şi să nu le cerem nimic mai mult. Cât despre fiinţele umane, nici vorbă de o astfel de preocupare. Reflectaţi la importanţa pentru şcoală a acestei observaţii, pentru că la şcoală copiii intră având o pregătire diferită. A folosi un sistem de notare care, în fond, judecă pregătirea copiilor şi nu aptitudinile lor, este „a-i pune pe toţi într-o singură oală".

„Astfel, el este obligat să mintă, pentru că se înfundă tot mai mult în propriile-i minciuni".

Fără a se exprima prea limpede, mama vrea să spună că băiatul nu găseşte altă cale pentru a se face apreciat. Ea a cerut un sfat şi i l-am dat, în sensul celor ce v-am expus aici pe scurt. În continuarea referatului ei vom găsi, poate şi alte pasaje importante.

„Când, nu de mult, a reînceput să-mi toarne gogoşi, am reacţionat ca şi cum ar fi fost vorba de o glumă şi, râzând, i-am explicat de ce minţea".

În acest „de ce" recunoaşteţi, desigur, indicaţiile pe care i le-am dat mamei.

„Filip, recunoscând minciuna, a încercat un sentiment de jenă şi a început şi el să râdă".

Băiatul este profund conştient de minciuna sa, care, prin urmare, se află în sfera conştiinţei sale. Trebuie să revizuim concepţiile acelor autori care pretind că pot stabili o deosebire între conştient şi inconştient şi cred că instinctele rele îşi au sediul în inconştient şi că nu pătrund în conştiinţă decât păcălind cenzura, după ce s-au deghizat.

Ce este minciuna? Dacă scrutăm conştiinţa şi nu ne mulţumim pur şi simplu să admitem minciuna în ceea ce are ea aparent, atunci aflăm că este un mijloc de a te face remarcat, de a-ţi da importanţă. Dacă îl examinăm pe băiat din unghiul inconştientului său, vom vedea că aici se ascunde un împovărător sentiment de inferioritate care caută să se elibereze. Tocmai acest sentiment de inferioritate generează tendinţa de a-ţi da importanţă. Lucrul acesta îl constatăm, de altfel şi în sfera conştiinţei.

„Bineînţeles, comite greşeli. Recent, Filip l-a rugat pe tatăl său să-l însoţească la cimitir, pentru că avea de făcut o compunere cerută la şcoală. Soţul meu a refuzat şi el a mers acolo cu bona. Compunerea a fost foarte reuşită, dar nici un cuvânt nu era adevărat4".

Aş dori să remarc, în treacăt, că nu este necesar ca o compunere să fie neapărat adevărată; dar mama copilului are dreptate când regăseşte în compunere aceeaşi linie de conduită ca în cazul minciunilor lui.

„El povestea în amănunt cum s-a dus la cimitir cu tatăl său şi cum acesta ar fi plâns. În final scria: cât despre mine, nu am plâns; un bărbat niciodată nu plânge".

El şi-a depăşit tatăl, dar numai în imaginaţie. Mama copilului înţelege foarte bine lucrul acesta.

„Deci şi-a înjosit tatăl şi, minţind, şi-a dat lui însuşi importanţă'4

Care dintre contemporanii noştri nu-şi aminteşte de aşa-numitul complex al lui Oedip? Oare din cauza aceasta îşi înjoseşte el tatăl la cimitir, ori mai degrabă aspiraţiile proprii îl îndeamnă să o facă pe importantul şi să-şi depăşească tatăl, cu care se află în luptă? Nu s-ar putea ca aici să se dezvolte nu idei sexuale premature privitoare la complexul lui Oedip, ci idei ale unui complex situat în conştient? Se impune să reflectăm asupra acestei probleme. În ceea ce ne priveşte, adepţi ai psihologiei individuale, nu avem nici o ezitare: noi constatăm că linia dinamică a psihicului tinde pe parcursul întregii vieţi de la un „jos" la un „sus", iar această linie include şi dezvoltarea sexualităţii.

„Dar compunerea este bună, institutorul l-a felicitat pe băiat şi, îi finalul orei, l-a pus să o citească. Nu am avut curajul să pomenesc de] minciună. Am tăcut, cu aerul că nu am dat nici o atenţie faptului".

Aici se termină expunerea cu privire la băiat. Putem afirma, j bună dreptate, că el face parte din categoria atât de răspândită mincinoşilor care vor să-şi dea importanţă. Este tendinţa de care se las; antrenaţi atât de adesea copiii, din cauza lipsei lor de însemnătate Meditaţi la punctul de plecare al acestui băiat, răsfăţat de mamă reprimat de tată. Ceea ce a dobândit el lângă mama sa nu are valoare î afara cercului familial. Putem admite că acei copii care suferă d strabism5 nu sunt prea iubiţi; ei prind de veste repede că nu sunt agreaţi şi, drept consecinţă, nu vor înţelege lumea aşa cum este ea în realitate. Nu este de mirare că acest băiat, de la primii săi paşi în viaţă, a perceput' o rezistenţă şi un aspect particular al existenţei. Răspunsul său este fuga. Dat fiind faptul că nimeni nu poate scăpa propriei sale tendinţe ascendente, el trebuie să găsească linia pe care va opera: aceasta va fi fanfaronada, minciuna. Există şi alte forme, dar în toate veţi g tendinţa de a ieşi dintr-o poziţie inferioară (falsificând, de exemplu* faptele, atunci când eşti ameninţat cu pedeapsa), de a căpăta impo cu ajutorul subterfugiilor şi de a se lăsa înălţat. În cazul altor minei sau fanfaronade putem constata că este vorba de lucruri în faţa c copilul apare prea slab şi de care el încearcă să scape cu ajuto: imaginaţiei. Este ca şi cum ar vrea să se ridice în vârful picioarelor. Vi înţelege, fără îndoială, cât de greşit este să pedepseşti cu străşni această încercare, care este rezultatul unei veritabile trebuinţe. Numai explicaţia fenomenului poate duce la rezultatul unei veritabile trebuinţe. Numai explicaţia fenomenului poate duce la rezultatul scontat.

Dr. A (adresându-se copilului): „E nefolositor să te eschivezi, să tragi o minciună, să o faci pe grozavul. Dacă ai privi lucrurile cu mai multă seriozitate, dacă ai face un efort, ţi-ai putea satisface tendinţele de a te pune în valoare prin ocupaţii utile şi nu ar fi obligat să recurgi la nerozii".

NOTE

1 în limba engleză, în original = „complexul de superioritate11 (Nota tmd.)

2 în limba engleză, în textul original = „complexul de inferioritate" (Nota trad.)

3 Introdus de E. Jaensch, termenul semnifică imagini cu caracter de halucinaţie, deosebit de vii. Mintea omului primitiv şi mintea copilului sunt, potrivit concepţiei lui Jaensch, „minţi eidetice", care confundă imaginile din conştiinţă cu cele din realitate. Copilului îi este frică de întuneric pentru că îl populează cu tot felul de fiinţe fantasmagorice. A se vedea, Erick R. Jaensch, Ober den Aufbau der Wahrnehmungswelt und ihre Struktur im Jugendalter (1920) şi Die Eidetik unddie typologische Forschungsmethode (1925). (Nota trad.)

4 Din păcate asemenea indivizi ajung deseori ziarişti şi, în acest caz, înţelegem uşor cât adevăr cuprind reportajele sau ştirile pe care le redactează. (Nota trad.)

5 Infirmitate oculară, care constă în dereglarea paralelismului axelor vizuale, astfel încât subiectul nu poate privi unul şi acelaşi obiect cu ambii ochi. (Nota tmd.)