XV. Stricătorul de bună-dispoziţie

La consultaţie se prezintă elevii G. şi S. Nu sunt cazuri ieşite din comun, ci tipuri curente de stricători de bună-dispoziţie a semenilor lor, care vor să se facă remarcaţi cu orice preţ, enervându-l inutil pe institutor, care duce împotriva lor o luptă infructuoasă.

Unul, cel pe care îl voi prezenta primul, este în vârstă de opt ani, iar celălalt de şapte ani. Amândoi frecventează clasa a doua, cel mai mare fiind repetent. Cu un an în urmă ei se aflau în aceeaşi clasă, dar au fost despărţiţi, pentru că împreună făceau cu neputinţă desfăşurarea procesului de învăţământ. Izolaţi, ei sunt mai suportabili, pe când totala lor absenţă este binefăcătoare atât pentru personalul didactic, cât şi pentru clasele de elevi respective. Cauza deficienţei de caracter la cei doi băieţi este diferită.

G., potrivit informaţiilor furnizate de mamă, este copil de alcoolic. Tatăl este birjar, cum este şi un frate, în vârstă de 17 ani. Un alt frate, care are 16 ani, face cu motocicleta curse pentru un brutar, iar un alt frate, 14 ani, este ucenic la brutărie. În afară de aceştia, mai există în familie un mezin în vârstă de cinci ani. Băiatul de care ne ocupăm frecventează dimineaţa şcoala, iar după-amiaza o instituţie de binefacere. Timpul liber şi-l petrece la grajd sau se plimbă cu birjele celor pe care îi cunoaşte bine. Mama lucrează şi ea la brutarul unde lucrează şi fiii ei. Ea nu-l vede pe băiat cât e ziua de mare, nici măcar pentru un mic schimb de cuvinte, probabil pentru că patronul are oroare de farsele lui de prost gust. Casa părintească fierbe de dispute şi certuri.

Mama recunoaşte, cel puţin în parte, neajunsurile copilului, dar nu poate face nimic pentru el. Într-adevăr, băiatul este preferatul tatălui, iar acesta îi ia apărarea împotriva tuturor. Promisiunile şi recompensele băneşti sunt utilizate în casă drept principal mijloc de educaţie. În zilele de sărbătoare aici se bea nu glumă, iar de la un fonograf pot fi auzite cuplete din cele mai vulgare pe care, fireşte, băiatul le soarbe cu maximum de interes, ca pe un bun spiritual. Se pare că băiatul ajunge şi la han, unde i se servesc băuturi alcoolice, dar este greu ca acest lucru să fie verificat, din moment ce copilul dă dovadă, în tot ceea ce povesteşte, de multă imaginaţie, pe când, pe de altă parte, părinţii neagă asemenea fapte. În timp ce părinţii merg la cinematograf, băiatului i se dau bani ca să-şi cumpere cârnaţi de la han; cel puţin aşa explică el existenţa în buzunarul său a unei piese de 50 de creiţari.

Aptitudinile copilului sunt submediocre şi nici muncitor nu este. Rareori îşi face temele, uită caietele acasă şi nu manifestă nici o plăcere pentru învăţătură. La şcoală nu se interesează decât de desen şi, când nu se poate altfel, de scris. Nu pare să aibă un real interes decât pentru cai. Nici în timpul anului şcolar, nici după aceea nu a suferit de nici o maladie mai gravă. Atenţia îi este deturnată până şi de cea mai mică frivolitate. Nu poţi fi sigur că minte sau nu face decât să debiteze produsele imaginaţiei lui. Povesteşte, de exemplu, că a fost cu tatăl său în cutare sau cutare lor, că l-a însoţit la han, că a petrecut noaptea la mătuşa sa, pe când, în realitate, după cum s-a putut stabili, în acele zile nu-şi părăsise domiciliul. Sau mai susţine că a văzut, la ţară, cum se scot cartofii din pământ cu plugul, pur şi simplu pentru că a auzit acestea povestite de un alt băiat. Este complet lipsit de spirit critic. Lucrările lui şcolare sunt totdeauna dezordonate. În ceea ce priveşte voinţa, este lesne influenţabil şi ia decizii rapide.

La şcoală se dă şi peste cap ca să atragă atenţia asupra persoanei sale; scoate strigăte şi se ceartă în timpul recreaţiei, ca de altfel şi în timpul orelor de învăţământ. Îşi bate colegii şi mărturiseşte că a căutat să-i facă să sufere. Nu ţine seama de mustrările ce i se fac. Însărcinările care i se dau sunt folosite pentru a isca certuri şi a face nerozii; adesea pătează cu bună ştiinţă hainele colegilor săi. Cât despre ale lui, chiar dacă sunt noi, nu le cruţă deloc. Într-o vreme voia să le spele la şcoală. Cântă în timpul orelor de clasă. Tot ce spun ceilalţi este pentru el motiv de critică cu voce tare şi astfel deranjează desfăşurarea lecţiilor. Vrea să corecteze chiar şi răspunsurile exacte ale colegilor săi şi îi bate pe elevii care nu recunosc că dreptatea este de partea lui. Îşi bate joc de institutor, îl maimuţăreşte pe strada, se poartă brutal cu oamenii şi cu animalele.

Nu fură, însă păstrează pentru el obiectele găsite. Nu a fost cu putinţă să fie lăsat în aceeaşi clasă cu prietenul său S. Dacă îi luam cu mine la o altă clasă, unde aveam de suplinit vreun coleg, ei se comportau frumos, pentru că le era străin climatul de acolo, elementele care o compuneau. Oricum, izolaţi, băieţii se comportau altfel decât când erau împreună şi se stimulau reciproc. Propun, prin urmare, să-i observăm, pe de o parte, când sunt laolaltă, iar, pe de altă parte, când sunt izolaţi.

De patru săptămâni cei doi prieteni au fost despărţiţi, fiecare în altă clasă, unde împovărează pe alţi institutori. În timp ce clasa de elevi dezbate un subiect oarecare, G. desenează sau dă drumul unor remarci care se potrivesc ca nuca-n perete, făcând ca întreaga clasă să râdă; vocabularul lui este de o vulgaritate nemaiîntâlnită. De îndată ce institutorul se află cu spatele la el, G. îşi părăseşte locul din bancă şi începe să se agate de colegii săi. În timpul recreaţiilor trebuie strunit, pentru că altfel sare la bătaie şi ajunge chiar până la a-şi călca în picioare colegii. În sala de gimnastică se caţără ca o maimuţă pe aparate, scoţând urlete. Aseară, evident, fără ca cineva să i-o fi cerut, a început să se grozăvească, în argou: „Ce, parcă nu ştiu io că directoarele o să-ntrebe dacă-s băiat de comitet, ori vreo pramatie? O să-i spun că-s un îngeraş. Mă doare-n cot! O să mă fac nevăzut.

— Ştiu io unde, aşa că nimeni n-o să mă găsească. O să trag aghioase, că maică-mea e la muncă pân'pe la orele nouă seara".

Cazul S. are altă explicaţie. Mama sa suferă de o nefrită gravă şi, înainte de naşterea copilului, a făcut o mulţime de injecţii. La vârsta de cinci ani băiatul şi-a dat drumul ca pe un tobogan pe rampa scării, de la etajul al doilea până la etajul întâi, unde a căzut. A fost dus, fără cunoştinţă, la spital, unde a stat câtva timp sub observaţie fără a se fi putut constata nimic deosebit. Până când a intrat la şcoală – ne spune mama copilului – tatăl acestuia era ataşat de el; băiatul era de o răutate ieşită din comun, se întorcea acasă spre miezul nopţii, mama fiind cu totul neputincioasă. Ba încă băiatul o întreba adesea, cu un sentiment drăcesc: „încă nu eşti la spital? Când o să crapi?" După primele plângeri venite din partea şcolii, tatăl a „întors foaia", tratându-şi fiul cu o severitate deosebită, dar fără rezultat. De notat că tatăl băiatului a fost agent de poliţie şi că în prezent stă acasă. Cu un an în urmă, în familie s-a născut o fetiţă, iar apariţia acesteia a stârnit gelozia băiatului. În acelaşi an a suportat o îndepărtare a amigdalelor pe cale chirurgicală şi a fost foarte bolnav. La un moment dat a întrebat: „De ce sunt vaccinat şi operat eu şi nu surioara asta a mea? 4' Dacă mama sa îl ameninţă că îl va da la un pension, el spune că va fi mai bine pentru dânsul decât să fie nevoit s-o vadă pe dânsa. Raporturile pe care le are cu un unchi şi o mătuşă, pe care o iubeşte mai mult decât pe mama lui, nu sunt prea clare. Băiatul nu-şi ascunde preferinţa pentru unchiul şi mătuşa sa. Nu este exclus ca aversiunea faţă de mama sa să-şi aibă rădăcinile în aceste raporturi. Pe timpul verii toate clasele îşi petreceau recreaţiile în grădină; acolo el s-a apropiat de o fetiţă foarte îngrijită şi i-a spus că vrea s-o sărute. L-am luat de-o parte şi l-am întrebat prieteneşte de ce vrea să facă lucrul acesta şi dacă, în general, îi place să-i sărute pe ceilalţi. În final l-am sfătuit să o sărute pe mama sa, ceea ce el a refuzat cu vehemenţă. Cât priveşte povestea aceasta cu sărutul, banală în ea însăşi, cred că m-a făcut să înţeleg că băiatului îi lipseşte acasă afecţiunea. Am chemat-o pe mama la şcoală şi i-am sugerat să încerce să redreseze situaţia, sărutându-şi pur şi simplu copilul şi arătându-i mai multă afecţiune, în locul bătăilor pe care i le administra. M-am lovit, însă, de o rezistenţă sălbatică: „La noi nu există aşa ceva!" în rest, băiatul este bine îngrijit din punct de vedere fizic şi acordă tot atâta atenţie vestimentaţiei sale precum rechizitelor şcolare. Părinţii veghează cu străşnicie ca el să-şi facă temele. Aptitudinile îi sunt mai mult decât mediocre, atenţia uşor de distras. De altfel este muncitor şi ar dori să facă totul singur. Voinţa, în genere, este lesne de influenţat şi ia hotărâri pripite. În timpul orelor de clasă îl întrerupe pe institutor, nu dă nici o importanţă mustrărilor, îi loveşte fără motiv chiar şi pe elevii care nu se găsesc în imediata lui vecinătate, aruncând în ei cu servieta, ori îi răneşte la faţă cu sandalele de gimnastică. Când i se năzare, se culcă în bancă, aruncă cu castane prin clasă, fluieră şi fredonează, comentează spusele institutorului şi ale colegilor, substituie creioanele colorate şi apoi susţine că sunt ale lui. Plăcerea lui este că dărâme jocurile de construcţii. Aruncă pe jos uneltele de lucru manual, iar când le adună, face dispărute dălţile.

Funcţiile onorifice care i se dau, în scopuri educative, nu sunt pentru el decât prilej de a face năzbâtii sau de a isca gâlceava. Stropeşte pereţii şi tablourile cu buretele de şters tabla. Crede că se comportă ca un erou. O face pe grozavul, povestind cum a scăpat el, la spital, de injecţii. Prietenul său G. îl ascultă cu gura căscată. Dacă e acuzat de vreo faptă nelalocul ei, o neagă din toate puterile sau dă vina pe G. Disputele şi denunţurile reciproce sunt procedee obişnuite la cei doi băieţi. S. îi acuză pe unii dintre colegii săi de defecte imaginare. Hotărârea părinţilor săi de a-l aduce azi la consultaţie l-au scos la început din fire, mai cu seamă când şi-a dat seama că nu-este vorba de o formalitate.

La şcoală s-a încercat în fel şi chip reeducarea acestor doi băieţi, rezultatele fiind inegale. Orice mijloc educativ s-a dovedit infructuos. Predici binevoitoare, promisiuni, sarcini onorifice, apelul la sentimentul onoarei, invocarea viitorului, încercarea de a le trezi comprehensiunea, explicaţiile menite să le demonstreze cât de neplăcut ar fi pentru dânşii ca alţii sa procedeze la fel, excluderea de la orele de curs care îi interesează, munca pedagogică individuală la direcţiunea şcolii etc, nimic nu a ajutat. S. poate fi adus din când în când la raţiune, însă G. nu are decât un surâs sarcastic pentru toate aceste strădanii. Mijlocul cel mai eficace până în prezent s-a dovedit „privirea de autentic îmblânzitor", însă, evident, cu anumite limite.

Dr. A: Fără îndoială că nu este greu să ajungem la o concluzie de ansamblu în ceea ce priveşte descrierea celor doi băieţi, luaţi împreună, pe care trebuie să-i examinăm nu doar din punctul de vedere al psihologiei individuale, ci şi din punctul de vedere al psihologiei sociale. Ei par diferiţi atunci când sunt separaţi, însă sunt mereu la fel. Amândoi ar trebui scoşi din mediul lor familial şi plasaţi la pension pentru o lună sau două. Aceasta mi se pare a fi o datorie faţă de viitorul acestor doi copii. Cazurile deosebit de dificile trebuie şi ele tratate în instituţii asemănătoare, pe care le-am putea denumi case de convalescenţă; aici copiii trebuie bine trataţi, studiindu-se, în acelaşi timp, în profunzime, cauzele care stau în spatele metehnelor lor. Este de datoria noastră să clarificăm fenomenele şi, în acest scop, voi încerca să vă prezint într-o variantă simplificată tipul căruia îi aparţin cei doi băieţi.

Primul caz este reprezentat de acel băiat în vârstă de opt ani, caracterizat îndeosebi de faptul că a repetat clasa, că se află sub medie în ceea ce priveşte aptitudinile şi de faptul că se interesează mai ales de cai.

Băiatul acesta nu colaborează cu şcoala. Dacă lăsăm la o parte unele fapte şi examinăm modul în care se comportă băiatul, ce linie dinamică are el şi ce atitudine ia faţă de exigenţele şcolii, am putea spune că este pe cale de a exclude şi de a refuza toate exigenţele. Cauza este părerea lui că nu poate obţine nici o reuşită la şcoală. Este o cauză care mi se pare suficientă, deoarece, dacă mă identific cu acest băiat şi îmi închipui că nu aş putea obţine nici o reuşită, în cazul în care aş fi fost obligat să frecventez şcoala, aş reacţiona întocmai ca dânsul. Dacă, însă, am putea să trezim brusc conştiinţa1 băiatului şi să-i explicăm că ar putea foarte bine să reuşească, pentru că nu are dreptate când crede că nu este dotat decât pentru grajd şi nicidecum pentru şcoală, atunci ar fi posibil să-i cultivăm interesul pentru învăţătură. Evident, se impune să-i acordăm un ajutor individual şi, într-o perioadă de timp dată, să-i înlesnim reuşita la una dintre materiile de studiu.

Ştim că, în condiţiile în care trăieşte băiatul, în mediul său, interesele lui nu se concentrează decât asupra cailor, hanurilor şi expresiilor picante. Nu trebuie să contăm pe faptul că un asemenea mediu va trezi interesul băiatului pentru şcoală. Un astfel de rol şi-ar putea asuma o casă ca aceea la care m-am referit anterior. Cum nu dispunem pentru dânsul de o astfel de casă, l-am putea ajuta dacă cineva s-ar ocupa în mod special de el, în sensul arătat. Mă gândesc la unul dintre fraţii lui mai mari, care, cu bunăvoinţă, i-ar putea câştiga încrederea şi simpatia, conducându-l pe calea curajului social. Tot ceea ce face el acum la şcoală este expresia laşităţii sale, iar eu mi-aş da silinţa să-i explic cum stau lucrurile în această privinţă. Aş vrea, de asemenea, să-l fac să înţeleagă că acesta este motivul care îl determină să se găsească nu pe latura folositoare a vieţii, ci pe latura ei nefolositoare. Aştept mult de la această explicaţie. Dat fiind faptul că băiatul prezintă mari lacune în educaţie, nu va fi uşor să-i fac demonstraţia necesară. Ne lipseşte temelia pe care să clădim. Trebuie ţinut seama de faptul că este preferatul tatălui. Familia aceasta pare să prezinte, pe de altă parte, unele părţi bune, cum ar fi, de exemplu, faptul ca aici copiii nu sunt maltrataţi, ceea ce nu s-ar putea spune cu certitudine despre familia celui de al doilea băiat. Din medii prea blânde provin copii care, atunci când se izbesc de dificultăţi, imediat le ocolesc. Ei nu suportă să se găsească într-o situaţie dezavantajoasă. Ei joacă, din răsputeri, rolul celui care pare mai mult decât este. Veţi constata la acest băiat tendinţa de a-şi da importanţă, trebuinţa de a-şi face loc în primul plan, dar fiind încredinţat că drumul îi este barat în partea utilă a vieţii.

Avem datoria să argumentăm cele afirmate mai sus. Mama ne-ar putea arăta dacă l-a răsfăţat pe copil, precum şi condiţiile în care acesta a crescut. Aş dori să subliniez că băiatului îi lipseşte curajul şi se impune să vedem dacă această carenţă nu se manifestă şi în alte împrejurări. S-ar putea ca noaptea să ceară ca mama să stea lângă el, după cum s-ar putea să scoată ţipete în timpul somnului. Dacă la şcoală se comportă arogant faţă de institutor, asta nu înseamnă curaj; el cunoaşte limitele ce-i sunt impuse institutorului şi o face pe eroul.

Al doi ha caz este un tip complex, mai răsfăţat de către tată decât de către mamă, raporturile lui cu mama fiind tensionate, deoarece nu a ştiut să-i câştige simpatia. După răspunsul în legătură cu sugestia institutorului, care i-a cerut să-şi trateze băiatul de preferinţă cu dragoste, sărutându-l din când în când în loc să-l bată, putem presupune că această femeie este dură şi rece. Ne amintim ce a răspuns ea: „Aşa ceva nu se obişnuieşte la noi". Trebuie să se fi petrecut lucruri mai grave pentru ca mama să se poarte în felul acesta.

Băiatul are o soră mai mică. Dacă auziţi spunându-se că un copil este mai ataşat de tatăl său decât de mamă, puteţi presupune că el se află în a doua fază de evoluţie. Dacă mama, într-un fel sau altul, nu menţine legătura cu copilul, atunci pe primul plan trece tatăl. Ar trebui, de asemenea, să încercăm să ştim dacă nu cumva, înaintea acestui băiat, mama nu a avut un alt copil care să-i fi monopolizat tandreţea. Poate că tatăl, o mătuşă, un unchi s-au ocupat mai mult de dânsul, pe când mama era în imposibilitate să o facă, din cauza bolii. Nu cunoaştem dacă boala mamei a reprezentat un motiv suficient ca să-l deturneze pe copil de la dânsa.

S-ar putea ca el să aibă unele deficienţe organice. Dotarea sa depăşeşte media. Coeficientul de inteligenţă al acestui copil, stabilit prin administrarea unui test, este superior faţă de medie, probabil pentru că are o foarte marcată aptitudine de a stabili raporturi între fapte. Atitudinea lui faţă de şcoală are o cu totul altă explicaţie decât în cazul prietenului său. El are nevoie de căldură afectivă, de a fi răsfăţat. Timp de şase ani a fost copil unic şi a trăit în centrul atenţiei celorlalţi, alintat de toţi, ca întotdeauna când eşti copil unic. Mătuşa şi unchiul şi-au adus şi ei contribuţia. La şcoală a intrat cu trebuinţa ca cineva să se ocupe de el în mod special. Ceea ce nu este cu putinţă aici, în pofida oricărei bunăvoinţe.

Aceşti copii, care vor să atragă în permanenţă atenţia asupră-le, preferă să se facă remarcaţi într-un mod neplăcut, pe latura nefolositoare, decât pe latura plăcută şi folositoare a vieţii. Răsfăţaţi, în genere ei sunt lipsiţi de curaj, preferând să iasă în relief în situaţii mai facile. Băiatul nostru se simte frustrat în comparaţie cu situaţia lui anterioară, atât la şcoală, cât şi acasă. Ce face uri copil când se simte frustrat? Încearcă să se îmbogăţească, iar această tendinţă şi-o manifestă în încercarea de a o face pe superiorul, pe eroul. Aceeaşi trăsătură o găsim în imaginaţia sa confabulatorie şi nu ne miră că asemenea copii fură. La copilul de care ne ocupăm o asemenea atitudine s-a şi manifestat, căci fleacurile pe care le subtilizează de la colegi reprezintă dorinţa lui de a se îmbogăţi cât mai uşor cu putinţă. Se comportă ca unul care dispune de dinamismul, de nevoia de a poseda şi de a fi mai mult decât ceilalţi.

Primul băiat trebuie încurajat să progreseze la învăţătură; pe al doilea trebuie să-l convingem că nu este totdeauna necesar să se afle în centrul atenţiei şi că nu trebuie să se considere frustrat ori de câte ori anturajul se ocupă de alt copil. Dacă vrea să ocupe centrul scenei, atunci trebuie să colaboreze în sens pozitiv la aceasta. Dacă o persoană pe care el nu o cunoaşte îi va spune aceste lucruri, el va reflecta asupra lor. Astfel el se va îmbogăţi cu o noţiune nouă, care ar putea fi aprofundată dacă institutoarea îi va adresa un surâs comprehensiv, ca şi cum i-ar spune: „Nu eşti încă destul de mare ca să faci să trăiască în tine ceea ce am discutat noi în treacăt".

Confirmarea tezei noastre trebuie să o obţinem în cursul dialogului pe care îl purtăm. Căutăm să stabilim dacă ne găsim pe drumul cel bun sau dacă vom fi obligaţi să renunţăm la eforturile noastre. Este extrem de important pentru noi să-i indicăm o cale de urmat acestui băiat, cale care probabil va avea asupra sa o influenţă mai importantă şi va stabili un raport social mai bun decât am putea noi să facem. Dacă, prin pedepse, îi vom face şi mai neplăcută şcoala, este posibil ca el să refuze definitiv să mai meargă la şcoală.

Dr. A (adresându-se mamei lui G.): Chestiunea cea-mai importantă este să-l facem pe copil să progreseze la învăţătură. El şi-a pierdut cu totul curajul şi crede că niciodată nu va putea fi un elev bun. Are prieteni?

Mama: Nu are. La şcoală îi place să scrie frumos, dar nu-i place să citească. Mai degrabă frecventează asociaţia de ocrotire.

Dr. A: Acolo nu se dau nici examene, nu se pun note. Trebuie să i se permită să avanseze, să obţină un succes. Mi-ar plăcea să-l ajutaţi, spre a-l încuraja. Spuneţi-i: „Tu eşti un băiat inteligent, e păcat să abandonezi". În rest, este un băiat amabil?

Mama: Da, însă e zburdalnic. ~

Dr. A: Ceilalţi copii îl iubesc?

Mama: Se ceartă cu ei.

Dr. A: Cum stă cu tatăl său, cu fraţii? Este iubit în familie?

Mama: Adesea se iau la sfadă, ca toţi copiii.

Dr. A: Tatăl manifestă afecţiune faţă de el?

Mama: Soţul meu îl iubeşte mult şi copilul se lipeşte de el; pe mine nu mă ascultă decât dacă îi vorbesc cu drăgălăşenie.

Z} r. A* A fost bolnav când era mic de tot?

Mama: A fost bolnav de plămâni.

Dr. A: Trebuie examinat de un medic care, desigur, vă va da sfaturile necesare. Doarme bine, ori e agitat? Îi este frică, noaptea, de fantome?

Mama: Nu-i este frică de nimic.

Dr. A: Trimiteţi-ni-l ca să vedem dacă este timid sau nu, însă fără să-i spuneţi despre ce este vorba. (Auditoriului, după plecarea mamei): Un copil îşi poate compensa timiditatea prin aroganţă. (Adresându-se copilului): Ce vrei să te faci când vei fi mare?

G, (nu răspunde).

Dr. A: Ce ţi-ar plăcea cel mai mult? Ai vrea să devii un băiat inteligent, în stare de ceva, ori crezi călâu vei reuşi niciodată aşa ceva?

(Se constată că este un copil stângaci.)

Faptul acesta trebuie să fi împiedicat mult progresele copilului.

Dr. A: îţi lipseşte curajul; crezi că ceilalţi pot totul, iar tu nimic. Crezi că nimic nu-ţi va ieşi cum trebuie şi de aceea îi stinghereşti pe ceilalţi. Eu sunt încredinţat că eşti un băiat curajos. Va fi bine dacă te apuci curajos de treabă, concentrându-ţi atenţia în această direcţie. Mai bine nu va fi nici mâine, nici poimâine, dar în vreo două săptămâni vei putea deveni un elev bun. Totul va merge mai bine. Ce crezi? Vrei să încerci? Chiar dacă nu primeşti nota cea mai bună, nu trebuie să te dai bătut. Dacă deranjezi lecţiile, ia stai puţin şi gândeşte-te dacă n-o faci pentru că nu crezi că poţi şi tu să reuşeşti să înveţi.

Băiatul stă cu ochii în pământ şi uneori îşi furişează privirea într-o parte.

Dr. A: Tare aş vrea să ştiu, când vei reveni aici, peste o lună de zile, dacă vei avea mai mult curaj, ori dacă ai să rămâi acelaşi fricos şi laş.

(Băiatul, care, în tot acest timp, nu a scos un cuvânt, iese.)

Dr. A (auditoriului): Aş vrea să adaug o observaţie. Trebuie să ai o anumită experienţă ca să le vorbeşti părinţilor şi copiilor, dar cine altul să o poată avea, dacă nu chiar institutorul? Nu este vorba pur şi simplu de o explicaţie verbală a stărilor de lucruri. În fiecare caz de copil-problemă ne confruntăm cu o situaţie dramatică. În calitate de psihopedagogie asumăm un anumit rol, pe care suntem obligaţi să-l îndeplinim cum se cuvine, în mod judicios, în vederea atingerii unui scop clar definit. Activitatea noastră nu o putem compara cu nimic altceva. Trebuie să ne fie limpede că nu o putem asemui decât cu arta. O artă de o mare eficienţă, atât pentru copii, cât şi pentru adulţi

(Mamei lui S.): Sunteţi mulţumită de fiul dumneavoastră?

Mama: E tare rău. Se ia de cei mici.

Dr. A: Timp de şase ani a fost singurul dumneavoastră copil. A trăit o tragedie. În momentul în care s-a născut surioara lui, pentru că, dintr-o dată, el nu a mai fost unicul copil la părinţi. Ce părere aveţi? Iată ce trebuie noi să înţelegem. Nu trebuie să gândim întotdeauna într-o lumină atât de crudă, dar în astfel de situaţii totul se petrece ca şi cum ar trebui să părăseşti brutal căldura şi să ieşi în ger. Este mai ataşat de alte persoane?

Mama: Nu, dar eu sunt, poate, prea aspră.

Dr. A: Totdeauna este insuportabil pentru un copil să constate că părinţii fac deosebiri în tratamentul pe care îl aplică fraţilor şi surorilor. Ar fi de folos dacă aţi putea sta de vorbă cu soţul, spre a vă pune de acord cum să procedaţi faţă de copii.

Mama: Sunt bolnavă. Tocmai am stat patru luni în spital. Sunt nervoasă. Copilul nu a ţinut niciodată la mine; numai pe taică-su îl iubeşte.

Dr. A: Copilul unde stă când sunteţi internată în spital?

Mama: Anul trecut am stat şase luni în spital şi alte şase într-o staţiune balneară. În tot acest timp băiatul a stat la bunica hâi.

Dr. A: Bunicii îi răsfaţă întotdeauna pe copii. Acum el simte deosebirea. Noaptea scoate ţipete? Udă aşternutul?

Mama: Doar că este puţin. Agitat. De la vârsta<le doi ani nu-şi mai udă aşternutul.

Dr. A: îşi face uşor prieteni? _ _

Mama: Este foarte autoritar.

Dr. A: Are impresia că nu mai este primul, ca odinioară, la bunica lui, unde a avut această impresie. Ascultarea înseamnă pentru dânsul înjosire. Se crede victima unei nedreptăţi când cineva nu se ocupă de dânsul.

Mama: Trebuie să discut mereu cu el, dar nu mă ascultă niciodată. Este neglijent, dar îi place să-şi facă toaleta. Se spală singur.

Dr. A: Asta e foarte bine, e drăguţ din partea lui. Se pare că nu devine răutăcios decât când nu se ocupă cineva de dânsul.

Mama: Mă plictiseşte într-una. Săptămâna trecută a plecat de acasă la ora 10, mi-a promis că se întoarce la ora amiezii, însă nu s-a întors decât la ora 6 seara. -

Dr. A: îi place să fie căutat şi să manifeste cineva grijă faţă de el. E curajos?

Mama: Nu se teme de nimic.

Dr. A: Aş dori să stau de vorbă cu el şi să-i spun să n-o mai facă mereu pe eroul. Pentru că dacă se va purta în acest fel la şcoală va sfârşi prin a o apuca pe un drum rău în viaţă. Încercaţi să fiţi mai prietenoasă cu dânsul şi spuneţi-i cu blândeţe: „Tu vrei ca mereu să se ocupe cineva de tine, dar acum eşti băiat mare!"

(Mama iese.)

Dr. A (auditoriului): Femeia aceasta nu mi se pare chiar atât de bolnavă! (Adresându-se copilului, care a intrat): Cum o duci cu şcoala?

5.; Foarte bine!

Dr. A: Ţi-ar plăcea să fii primul? Ce frumos ar fi dacă ai fi mai bun la aritmetică, la compunere şi dacă te-ai menţine printre fruntaşi! Dar pentru asta ar trebui să colaborezi, pe când tu, cel mai adesea, faci opoziţie. Nu vrei să colaborezi cu clasa, cu institutorul? Ar fi mult mai bine!

(Se constată că copilul este stângaci.)

Nici un copil stângaci nu ştie lucrul acesta, dar trage consecinţele.

Dr. A: Cum merge cu scrisul?

5.: Nu merge bine.

Dr. A: Dacă ai fi mai silitor, în loc să te ţii de năzbâtii, dacă ai face ceva efort, ai putea să ai un scris frumos. (Adresându-se auditoriului):

Iată două materii (scrisul şi cititul) care prezintă dificultăţi deosebite pentru copilul stângaci. Dacă veţi fi cât se poate de atenţi la modul în care citesc aceşti copii, veţi vedea că ei silabisesc de la dreapta la stânga. Acest fel de citire sună fals şi ai impresia că ei nu ştiu să citească. (Adresându-se lui S.): E cazul ca institutorul să se ocupe de tine. Dar nu este drept să-l stânjeneşti când îşi ţine lecţiile. Ce ai tu de câştigat din asta?

5.; Nimic.

Dr. A: Ai putea fi un elev bun, şi, fireşte, asta nu se poate face de azi pe mâine. Dar dacă exersezi, vei scrie frumos. Peste o lună ai să-mi arăţi cât de frumos ştii să scrii. Să-mi mai spui dacă eşti destul de curajos ca să colaborezi cum se cuvine la lecţii Fii atent faţă de surioara ta şi ai grijă ca hainele tale să fie în ordine. Mama ta e bolnavă, dar se va însănătoşi, dacă o ajuţi şi tu un pic.

Aş dori să mai adaug câteva cuvinte cu privire la frecvenţa mare a copiilor stângaci. Nu există copii dotaţi şi nedotaţi; există două tipuri de copii: primul tip, total delăsător, care nu face nici un efort; iar al doilea tip, copii care merg orbeşte înainte. Unii se trădează pe parcursul întregii lor vieţi printr-o anumită neîndemânare; ei ignoră faptul că sunt copii răsfăţaţi, dar suferă consecinţele acestei dispoziţii. Se întâmplă foarte adesea ca ei să se subestimeze, în timp ce îi spupraestimează pe alţii. Veţi găsi un mare număr de stângaci printre copiii-problemă, nevrotici, criminali, candidaţi la sinucidere, perverşi sexual, dar şi printre marile personalităţi: artiştii, de exemplu, cuprind un mare procent de stângaci.

Extrem de importantă în educarea unui stângaci se dovedeşte încurajarea. Chiar dacă vă limitaţi doar să-l încurajaţi pe un şcolar stângaci şi tot veţi avea totdeauna succes.

NOTE

1 „die Aufmerksamkeit", în textul original. (Nota trad.)