I.Exagerarea importanţei propriei persoane

(LĂUDĂROŞENIA)

Continuând eforturile pe care le fac în direcţia dezvăluirii „secretelor" psihologiei individuale, aş dori să vă înfăţişez, într-o suită de conferinţe, modul în care procedez, de regulă, atunci când mi se prezintă cazul unui copil-problemă, al unui nevrotic sau al unui criminal. De fiecare dată caut să descopăr bazele, punctele de pornire, să stabilesc cauzele adevărate ale acţiunilor eronate ale unui astfel de om. La capătul acestor consideraţii vom ajunge la încheierea că toate cele întâmplate nu a trebuit să se întâmple în mod necesar, dar că, date fiind circumstanţele, faptele s-au petrecut. În definitiv, dacă reuşim să ne transpunem în simţămintele copilului, să gândim ca el, să acţionăm ca el, putem pătrunde rolul pe care acesta l-a jucat şi ne vom spune: în condiţii similare, având aceeaşi concepţie eronată a superiorităţii propriei persoane, am fi acţionat şi noi aproximativ la fel. În modul acesta o bună parte de ceea ce ţine de pedeapsă dispare, ceea ce nu este tocmai rău. Cunoaşterea, comprehensiunea sporesc, fundamental fiind faptul că putem stabili care sunt conexiunile tuturor manifestărilor şi atitudinilor interioare ale copilului sau adultului cu stilul de viaţă al acestora.

Spre a vă da o idee cât mai exactă asupra modului în care lucrez, voi descrie un caz nou pentru mine sau pe care l-am dat uitării şi pe care îl voi supune analizei în faţa dumneavoastră. Nu ştiu încă nimic despre evenimentele înfăţişate; voi încerca să urmez calea obişnuită a activităţii mele de practician. Cu toate că s-ar putea să comit o greşeală care să divulge în devans unele dintre concluziile expunerii mele, nu voi descuraja. Asumându-mi acest rol, sunt conştient de faptul că apar asemenea pictorului sau sculptorului care, la început, procedează cu un anumit grad de incertitudine, potrivit cu experienţa pe care o posedă, cu talentul, pentru ca apoi să se controleze, să accentueze, să şlefuiască trăsăturile schiţate, spre a obţine imaginea dorită. După cum puteţi vedea, procedăm cu totul altfel decât acei psihologi care, cu intenţia de a se baza pe dimensiuni cvasimatematice, de îndată ce calculul nu le reuşeşte se străduiesc să identifice în sfera eredităţii cauzele insuccesului, făcând responsabile procesele organice nu mai puţin obscure, ori alţi factori abia controlabili. Cum aceste procese ei nu le pot sesiza, spre marea lor satisfacţie psihologia se vede repede exclusă de pe acest teren. Ne lăsăm păgubaşi de asemenea concepţii. Preferăm să ne mărturisim mai degrabă erorile, decât să apelăm la astfel de mijloace. Noi, în schimb, datorită instrumentului teoretic pe care îl utilizăm, ajungem la o mai bună cunoaştere a legăturilor specifice cu întregul; suntem mai bine înarmaţi. Detaliile nesemnificative nu ne interesează. Reuşim ca, pornind de la un element, să putem trage concluzii privitoare la ansamblu, aşa cum în istoria naturală cu ajutorul unui oscior se reconstituie o specie; sau cum, judecând după unghiul unei ferestre, se deduce arhitectura unui edificiu. Cu toate acestea, suntem mult mai prudenţi decât cei care vor să întemeieze descrierea şi înţelegerea vieţii unui om pe propriile lor prejudecăţi. Situându-ne pe o poziţie de expectativă, avansăm ipoteze şi le corectăm succesiv, ţinându-ne mereu treaz spiritul de observaţie.

Propunându-mi acum să înfăţişez istoria unei vieţi care îmi era total necunoscută, mă îndoiesc că peste două săptămâni, să zicem, voi mai distinge clar anumite trăsături. Dar, ca toţi cei familiarizaţi cu principiile şcolii noastre de psihologie, sunt sigur că voi ajunge la aceleaşi concluzii. Această certitudine a noastră este semnificativă, mai ales când folosim alţi termeni, alegem alte imagini sau punem accentul, câteodată, pe alte elemente.

Resursa cea mai puternică rămâne pentru noi luarea în considerare a caracterului unitar al personalităţii. Este fapt bine stabilit că orice copil intră în viaţă cu un sentiment de inferioritate şi caută să-l compenseze. În acest sens el tinde la obţinerea superiorităţii şi îşi desfăşoară forţele în aşa fel încât să se simtă deasupra tuturor dificultăţilor. Rămâne ca noi să apreciem dacă el acţionează util sau inutil în raport cu cerinţele vieţii. A acţiona util înseamnă a sluji obştea, a te situa la nivelul cel mai înalt al sentimentului de comuniune, acolo unde dezvoltarea şi progresul se dovedesc ca având valoare pentru comunitate. Căutăm să identificăm obstacolul care a provocat vreo deviere; căutăm să definim problema care a prezentat mari dificultăţi de rezolvare. Dacă respectivele dificultăţi continuă să se manifeste în atitudinea adultului, putem spune: în cutare punct drumul vieţii a suferit o perturbare şi, în consecinţă, s-a dezvoltat o stare de spirit individuală, ca şi cum cel în cauză nu ar fi fost atunci la înălţimea greutăţilor care se cereau învinse. Atenţia ne-o concentrăm asupra problemelor pe care individul le-a evitat. Este clar că nu-i putem atribui prea mult curaj.

Se pune şi o altă întrebare: cum de s-a întâmplat ca respectivul să nu se simtă, la un moment dat, la înălţimea problemelor vieţii? Cum de s-a dovedit nepregătit? Experienţa acumulată ne arată că întotdeauna este vorba de copii la care sentimentul de comuniune s-a dezvoltat insuficient, aşa încât ei nu se simt ancoraţi pe un teren solid. De aceea au şi ajuns lesne la ezitare, la eschivare, mulţumindu-se cu o soluţie sterilă la o problemă reală, atitudine care prin ea însăşi marchează prejudiciul adus celorlalţi.

Să trecem acum la aplicarea tehnicii noastre în interpretarea unuia din aceste cazuri. Antecedentele cazului pe care îl am în vedere datează de 10 sau 12 ani. Am văzut copilul cu pricina şi, în comunicarea ce mi-a fost înmânată, am găsit următoarea descriere: „îmi permit să propun atenţiei dumneavoastră acest caz, întrebându-vă dacă poate fi remediat prin educaţie. Este vorba de un copil de 11 ani, bine dezvoltat, foarte cuminte acasă şi la şcoală, actualmente elev în clasa întâi de liceu".

Eficienţa în educaţie pune şi următoarea problemă: ce putem face în materie de eşec şcolar? Cum să se procedeze pe plan pedagogic într-un asemenea caz? Evident că se impune un dialog cu elevul şi că trebuie să recurgem la bunele exemple, abţinându-ne de la măsuri punitive, aşa cum procedăm întotdeauna. Pedeapsa nu are efectul scontat, dar fiind faptul că stilul de viaţă s-a fixat după al patrulea sau al cincilea an de existenţă a individului şi nu poate fi modificat decât prin autorecunoaşterea erorilor proprii.

Ce putem realiza cu ajutorul dialogului? Putem, desigur, să definim erorile care minează stilul de viaţă.

Dacă, în cazul pe care îl prezentăm, avem de-a face cu structurarea eronată a stilului de viaţă şi dacă suntem în măsură să pătrundem. Mecanismul acestei erori, poate că ştiinţa noastră ne va permite să-l convingem pe copilul respectiv că el greşeşte şi că greşeala sa dăunează celorlalţi'. Nu este cu putinţă să faci o greşeală fără ca mai târziu aceasta să fie dată în vileag, ca să nu spunem că ea va fi plătită. Căci nu trebuie să pretindem că în acest anevoios proces de formare a unui mod de comportare greşelile se plătesc, dar să recunoaştem că nu se poate ca ele să nu fie resimţite de autorul lor. Ne numărăm printre cei care sunt încredinţaţi de importanţa recunoaşterii greşelilor; de aceea procedăm la identificarea cauzelor, încercând să le facem transparente pentru cel interesat, spre a-l convinge că este necesar să se schimbe, să progreseze.

Adesea ni se obiectează: „Ce faceţi atunci când individul îşi recunoaşte greşeala, dar fără a se corecta?" Dacă îşi recunoaşte efectiv greşeala, dacă acceptă determinismul ei şi dacă, totuşi, persistă în atitudinea sa, în pofida prejudiciului care rezultă de aici, suntem obligaţi să tragem concluzia că nu a înţeles chiar tot ce era de înţeles. Dar încă nu mi-a fost dat să întâlnesc astfel de cazuri. A-ţi recunoaşte cu adevărat greşeala şi a nu te schimba, este împotriva naturii umane, vine în contradicţie cu principiul conservării vieţii. Obiecţia la care ne-am referit priveşte deci o pseudorecunoaştere a greşelii, nu este o recunoaştere fundamentală, în care să se fi realizat cu adevărat o înţelegere a cauzalităţii în plan social.

Dacă în cazul pe care îl prezentăm avem într-adevăr de-a face cu greşeli, atunci le putem remedia prin educaţie2. Aşadar, este vorba de o fetiţă în vârstă de 11 ani, bine dezvoltată, cuminte atât acasă cât şi la şcoală, elevă de gimnaziu. Ea frecventează clasa care corespunde vârstei pe care o are. Putem conchide că, în măsura în care în joc este rezolvarea celei de-a doua probleme vitale a omului, problema muncii, fata se află la locul ei. Nu am avea de făcut nici o observaţie serioasă în ceea ce priveşte situaţia acestei şcolăriţe şi am putea chiar susţine că nu se numără printre cei slabi de minte. Se vorbeşte mult prea mult despre copiii cu asemenea metehne, ca şi cum ei ar mişuna peste tot în societatea noastră. Să vedem ce se spune mai departe în comunicarea pe care am primit-o: „. Când, dimineaţa, trebuie să meargă la şcoală, ea este cuprinsă de o nervozitate atât de mare, încât toată lumea din casa are de suferit".

Fenomenul este frecvent. Şcolii i se dă, în această casă, o importanţă excesivă. În consecinţă, legătura cauzată este lesne de pătruns: pe de o parte, ea este o elevă silitoare, pentru ca, pe de altă parte, şcoala să-i provoace o tensiune extraordinară.

Dar ne putem imagina această fetiţă sub tensiune nervoasă şi fără ca toţi ai casei să aibă de suferit din pricina ei. Prin urmare, de subliniat este tortura la care sunt supuşi cei din anturaj. Tensiunea nervoasă a fetiţei se explică nu doar ca o consecinţă a modului ei de a privi lucrurile, ci şi ca urmare a intenţiei din parte-i de a le atrage celorlalţi atenţia asupra gravităţii situaţiei. Sesizăm aici dorinţa de a le demonstra celorlalţi dificultatea de speriat pe care o reprezintă pentru dânsa şcoala. Cu toate acestea, în pofida greutăţilor cărora le face faţă, ea este în fruntea clasei. Trece, totuşi, peste toate obstacolele ce-i stau în cale! Vom vedea, mai încolo, că acest tip de om este dotat cu o deosebită forţă de expansiune.

„Chiar de când deschide ochii începe să smiorcăie, plângân-du-se că a fost trezită prea târziu".

Cum vedem, ceilalţi trebuie să ia parte până şi la trezirea ei din somn.

„Nici pomeneală să fie gata pentru a pleca la vreme la şcoală, în loc să se spele, să se îmbrace, ea stă şi plânge".

La drept vorbind, faptul acesta este surprinzător pentru noi. Ne-am aştepta ca, cu toate greutăţile, fetiţa aceasta să fie la şcoală la ora exactă a începerii lecţiilor. S-ar putea ca în comunicare cazul să nu fie expus aşa cum se cuvine. După câte cunoaştem, ea este o elevă bună. Este de presupus că respectiva remarcă tinde să accentueze şi mai mult semnificaţia cazului. Mi-aş permite să pun aici, nu dintr-o vanitate de autor, un semn de întrebare. Dorinţa mea ar fi să cercetez dacă fetiţa aceasta avea obiceiul să sosească cu întârziere la şcoală. Desigur, în cele ce urmează vom avea prilejul să verificăm cum stau lucrurile în aceasta privinţă. În societatea noastră nu este câtuşi de puţin posibil ca un elev să vină adesea cu întârziere la ore şi să fie totuşi bun la învăţătură.

„Felul cum este pieptănată, îndeosebi, o face adesea să-şi manifeste nemulţumirea; nici o pieptănătură nu-i convine, până şi aceea care de obicei îi place ei cel mai mult".

Faptul nu se explică decât din dorinţa ei de a face să crească tensiunea nervoasă prin dramatizarea acestei ceremonii a coafurii.

Voinţa ei este aceea de a lovi puternic în anturaj şi a găsi un mijloc prin care să-şi atingă scopul. Întrebarea este: cum de a ajuns fetiţa să se folosească de acest vicleşug, spre a lovi în cei apropiaţi? Să nu mi se invoce, în legătură cu aceasta, „fetişismul părului"; numai o psihologie şchioapă fixează tot soiul de reguli şi se ţine de ele, introducând pur şi simplu într-o schemă sexuală termeni străini, care nu ne spun mare lucru, în fond, dar lasă să se strecoare pe furiş o rezonanţă sexuală. Psihologia pe care o profesăm are în ea căldura vieţii; ea nu are nevoie de canoane, fiind un demers creator, în vederea reconstituirii unei fiinţe vii. Ţinându-ne departe de orice interpretare, vom recunoaşte pur şi simplu că fetiţa aceasta, dând dovadă de o mare perspicacitate, a găsit în anturajul ei familial un punct slab, generator de dificultăţi.

„Timpul trece şi, în sfârşit, copila o ia la fugă, fără să fi luat micul dejun, plângând şi văicărindu-se".

Nici acest caz nu este rar. Dacă mai înainte mi-am exprimat o mică îndoială cu privire la sosirea ei cu întârziere la şcoală, dacă am gândit că era poate o exagerare de natură să pună în lumină necazurile pricinuite celor din jur, confirmarea o găsim în expresia „timpul trece". La şcoală trebuie să fii la o anumită oră, nu se poate admite că lamentaţiile copilului încep la ora cinci, ci mai verosimil este faptul că ele încep la ora şapte.

„Am încercat să eliminăm acest din urmă inconvenient (pieptănătura), scurtându-i părul".

După părerea noastră, lucrul acesta este inutil. Pe ea pieptănătura o interesează prea puţin, principalul lucru constând în crearea tensiunii în anturajul familial. Pieptănătura nu este decât unul din multiplele mijloace care îi stau la îndemână. Vom vedea numaidecât, de altfel, ce va face ea atunci când pieptănătura va fi scoasă din cauză. Dacă avem cumva vreun dubiu cu privire la inteligenţa acestei fetiţe, dubiul se va risipi. Intervine aici examenul de psihologie individuală cu privire la inteligenţă şi slăbiciunile acesteia, aşa cum l-am recomandat. Vom vedea dacă, în această împrejurare nouă pentru dânsa, ea dispune de stilul de viaţă pe care îl presupun operant la copiii inteligenţi, adică dacă ea va găsi un nou mijloc prin care să ajungă la acelaşi scop.

„Dar cu aceasta nu am făcut mare lucru, pentru că numaidecât a apărut o problemă legată de fileul de păr. Şi văicărelile au reînceput, de data aceasta cu privire la punerea fileului".

Iată-ne, prin urmare, asiguraţi de faptul că fetiţa este inteligentă.

„Faptul că fetiţa se duce la şcoală fără a-şi fi luat micul dejun are influenţa sa asupra comportării sale în clasă, pentru că nu e de crezut că un copil poate fi astfel atent la lecţii până la ora 11".

Cu alte cuvinte, aici se exprimă îndoiala că un copil ar putea sa reziste la şcoală, până la ora 11, fără să fi mâncat dimineaţa. Dacă, însă, scopul ei adevărat ar fi fost să fie sătulă, am fi îndreptăţiţi să admitem că i-ar fi fost peste putinţă să stea flămândă până la ora 11. Copilul acesta are, în realitate, un alt scop: vrea să-şi exaspereze anturajul în ceea ce priveşte problema mersului la şcoală. Nu ştiu dacă ar fi necesar să mai tragem şi alte concluzii. Am putea totuşi adăuga, dată fiind situaţia, că fetiţa este roasă de ambiţie, atât acasă cât şi la şcoală ea vrea să fie obiectul atenţiei tuturor. Aflăm, pe deasupra, că acasă este, de altfel, foarte ascultătoare; nu are decât un singur defect: doreşte ca cineva să se ocupe în permanenţă de dânsa. Umblă după încuviinţare din partea tuturor, într-un mod nelalocul lui. Dimineaţa, când trebuie să meargă la şcoală, principala ei preocupare este: cum să le arăt eu părinţilor cu ce greutăţi extraordinare mă lupt? Este ceea ce am putea numi „lăudăroşenie".

Dacă am dori acum să stabilim gradul de curaj pe care îl are acest copil, ar trebui să raţionăm în felul următor: ea caută să prezinte soluţia la problema ei ca pe o faptă vitejească. Dar nu este aici vorba de un exces de curaj, deoarece, fără ca ea sa procedeze în mod conştient3, fără ca ea să înţeleagă semnificaţia actelor sale, din acestea va rezulta pentru dânsa un anumit sentiment de securitate. Într-adevăr, dacă într-o zi nu va mai fi o elevă bună, răspunzători vor fi atunci părinţii. Acest proces al vieţii omeneşti ar trebui să fie mult mai bine înţeles decât este în prezent. Este de prisos să spunem că avem de-a face cu un proces inconştient. Desfăşurarea sa, pe care ne străduim să o sesizăm cu mijloacele gândirii, este racordată la viaţă. Cu toţii îi dăm curs, dar fără să ni-l putem explicita. Nu-l putem înţelege decât dacă îl conectăm la viaţă.

Am putea, de asemenea, să afirmăm: fetiţa cu pricina nu prea are curaj. Am putea, pe de altă parte, să ne referim la formarea sentimentului ei de comuniune socială: nimeni nu va pune la îndoială că necazul pe care această fetiţă îl provoacă familiei sale nu este mare lucru. Este clar că nu o interesează decât să capete cununa de martiră. Ba ea face ca situaţia să fie şi mai dramatică, accentuând toate dificultăţile întâmpinate şi postind până la ora 11. Este foarte atentă la gloria personală şi, ca să spunem aşa, nu se sinchiseşte de persoana altora. Poate că s-ar putea trage şi alte concluzii. Mă consternează faptul că nu am cum să le confirm, dar nu dispun de datele necesare. Ne-am putea pune, de exemplu, întrebarea: în ce condiţii s-a format stilul de viaţă al acestei fetiţe? Care au fost amprentele primordiale care l-au marcat4, ce împrejurări au concurat la formarea acestui stil de viaţă? Este, fără îndoială, o fetiţă ambiţioasă, care ţine să se afle în frunte. Dacă ar trebui s-o fac, aş formula următoarea concluzie: este un copil unic la părinţi. Luând, pe de altă parte, în considerare importanţa pe care mama o dă alimentaţiei, aş generaliza, afirmând că în această familie hrana joacă un rol neobişnuit. Am putea chiar să mergem până acolo încât să spunem că ne-o imaginăm pe fetiţă slăbuţă şi palidă. Căcidacă ar fi robustă şi dolofană, mama nu s-ar nelinişti în privinţa aceasta. Dar toate aceste deducţii nu au o valoare prea mare în reconstituirea imaginii acestui copil, noi formulându-le doar cu titlu de exerciţiu, fără a le putea confirma.

Câteva cuvinte referitoare la tratamentul cerut de acest gen de copil. Fetiţa în chestiune se bucură de dominaţia pe care a instaurat-o asupra familiei. Fără a o şti. Ea pur şi simplu savurează tortura, tensiunea pe care le provoacă celorlalţi. Faptul nu trebuie să ne inducă în eroare. Credeţi dumneavoastră că un multimilionar are întotdeauna în minte totalul averii sale? Dar să vedeţi cât de furios este adesea atunci când nu merg toate după dorinţa lui. Fetiţa aceasta se găseşte în aceeaşi stare de spirit. Ea este în posesia dominaţiei, dar nu trăieşte trebuinţa de a se bucura în permanenţă de aceasta. Îi este destul că o posedă. În felul acesta înţelegem de ce îşi urmează ea calea fără a se gândi la consecinţe, fiind cu totul preocupată de greutăţile cărora trebuie să le facă faţă. Dacă, însă, ea ar deveni conştientă de toate acestea, dacă am putea să o facem să înţeleagă că exagerează peste măsură problema aceasta banală a şcolii, numai ca să se laude, ar fi un mare progres.

Cu toate acestea, s-ar putea ca ea să nu se îndrepte. Atunci poate că ar fi cazul să mergem şi mai departe şi să-i spunem vrede-n faţă că este o lăudăroasă. Să o facem să împărtăşească convingerea că se laudă doar acela care crede că prin el însuşi nu prea reprezintă mare lucru. Se zbate să-i deranjeze pe ceilalţi numai acela care nu crede că prin acţiunile sale rezonabile îşi poate dovedi îndeajuns valoarea.

Cât priveşte fetiţa în chestiune, putem adopta şi următorul punct de vedere: Pe cuvânt, tot ce faci e foarte bine. Dar poate că ar trebui să faci încă şi mai bine. Ceea ce faci arată doar că eşti o fetiţă tare deşteaptă, care se pricepe cum să-şi impresioneze familia". Spre a o convinge, ar trebui să recurgem la explicarea anumitor evenimente din viaţa ei, să apelăm la amintirile pe care le are şi să-i demonstrăm că, dată fiind situaţia ei de copil unic la părinţi, au luat naştere unele tendinţe care o conduc la greşeli fatale pentru dânsa. Trebuie să-i spunem deschis: „Sunt lucruri obişnuite, care se întâmplă adesea copiilor unici la părinţi". Această perspectivă nouă va influenţa prin ea însăşi desfăşurarea complexă a gândurilor ei. Acţiunile sale îi vor apărea în chip manifest în contradicţie cu sentimentul ei de comuniune socială. Se va controla şi probabil că vom asista la apariţia următorului fapt: în primele zile după ce-şi va fi făcut familia să intre în obişnuita stare de tensiune nervoasă, îşi va spune că „doctorul Adler ar pretinde că fac asta pur şi simplu ca să mă fac interesantă". Câtva timp va continua poate cu aceste maşinaţii. Chiar dacă nu s-ar întâmpla aşa, aş putea s-o admit, în felul acesta s-ar ajunge la un moment când, în plină criză, îşi va aminti de felul în care i-am interpretat comportamentul şi, drept urmare, unele din atitudinile ei vor dispărea. Chiar mai curând, poate, de îndată ce se va trezi, dimineaţa, ea va deveni conştientă de situaţie: „Acum eu sunt pe cale să-mi pun în stare de agitaţie familia". Aceasta ar fi una dintre derulările simple ale unui astfel de tratament pedagogic. Dar sunt posibile şi alte căi. În ce mă priveşte, le prefer. În cazul acesta, i-aş spune fetiţei: „Şcoala este lucrul cel mai important din viaţa unui om, aşa că tu ar trebui să faci un tărăboi şi mai mare". Prin exagerare, i-aş submina tendinţa spre astfel de acte. „Trebuie să faci un vacarm necontenit, pentru ca astfel să scoţi în evidenţă importanţa persoanei tale, pentru că se vede cât de colo că nu te poţi mulţumi să le atragi celorlalţi atenţia prin fapte folositoare".

Cum spune Kaus5, există o sută de metode potrivite de a „demola buna părere" pe care o ai despre acţiunile tale condamnabile. Se poate, de pildă, scrie cu litere de-o şchioapă, pe o pancartă agăţată deasupra patului: „în fiecare dimineaţă trebuie să-mi pun familia într-o stare de nervi fără seamăn". Ea va face astfel în mod conştient, dar cu rea-credinţă, ceea ce altădată făcea inconştient, însă cu bună-credinţă. Încă nu mi-a fost dat să văd pe vreunul dintre bolnavii mei care să urmeze povaţa de pe pancartă.