Introducere. Omul şi semenul său

Ar fi cât se poate de ispititor să împodobim această temă cu frumoase ghirlande verbale, cu o avalanşă de fraze sonore. Aş putea, de asemenea, întorcându-mă la izvoarele civilizaţiei, să descriu efortul făcut în vederea făuririi unei unităţi a oamenilor în sânul tribului, al poporului, al statului, al unei comunităţi religioase. Aş putea arăta cum această procesualitate a fost în permanenţă reprezentată de o idee sau alta, de care omul era mai mult sau mai puţin conştient, idee referitoare la unitatea omenirii pe plan politic sau religios. Nu o fac, însă; aş vrea mai degrabă să demonstrez că tendinţele care vizează crearea unei unităţi a societăţii omeneşti nu trebuie evaluate doar din punct de vedere moral, politic sau religios, ci, înainte de toate, din punctul de vedere al adevărului ştiinţific.

Aş dori să fac să rezulte faptul că viaţa psihică a omului nu poate fi zugrăvită prin verbul „a fi", ci prin verbul „a deveni". Toţi cei care s-au încăpăţânat să descrie fragmente, să distingă complexe în interiorul vieţii psihice nu au progresat prea mult, dat fiind că ei socot că au de-a face cu un soi de maşină. În orice organism viu care tinde spre o formă ideală găsim o viaţă psihică prin care acesta îşi croieşte drumul ce duce la biruirea dificultăţilor, dificultăţi pe care ea este chemată să le înfrunte pe acest pământ, fie pe plan social, fie pe planul relaţiilor dintre sexe. Rezolvarea acestor dificultăţi nu se obţine în acelaşi fel ca rezolvarea unor probleme de matematică. Fapt este că ele pot fi rezolvate corect, dar şi incorect, eronat. Aş dori să inserez aici o remarcă marginală, în scopul de a vă atrage atenţia asupra faptului că nu ne putem aştepta la soluţii cu totul şi cu totul infailibile. Desigur, oricine se poate strădui să obţină o asemenea soluţie, scopul suprem fiind salvgardarea genului uman. Ceea ce numim noi „bun" trebuie să aibă acest înţeles pentru toţi oamenii, iar ceea ce numim „frumos" trebuie să răspundă aceluiaşi criteriu. Noţiunea de societate este adânc înrădăcinată în limbaj şi în idei. Vom regăsi întotdeauna, în toate formele de exprimare ale individului şi ale masei, atitudinea lor faţă de comunitate. Nimeni nu poate evada din acest cadru social. Modul în care se mişcă aici fiecare constituie de fapt propria sa soluţie la această problemă. Dacă soluţiile corecte nu se realizează decât în raport cu comunitatea, se înţelege că în interiorul sferei relaţiilor umane se produc fenomene de rezistenţă atunci când cineva adoptă o soluţie eronată. Acela care nu are legături strânse cu comunitatea, care nu se simte făcând parte din întreg, care nu se simte la el acasă în sânul umanităţii are totdeauna de suferit. Individul nu trebuie să urmărească doar avantajele pe care i le oferă societatea, ci să aibă în vedere şi inconvenientele, trebuind să le accepte ca atare şi să le raporteze la propria-i persoană. Ceea ce numim interesul pentru întreg nu constituie decât o latură a acestei legături strânse cu ceilalţi, pe când ceea ce numim curaj este acea cadenţă pe care o simte în el individul şi care îi permite să se considere un element al întregului. Să nu ne lăsăm induşi în eroare de faptul că luăm în considerare aspectele medii ale evoluţiei actuale şi că semnalăm lacunele existente. Aceasta ne impune noi sarcini pe planul devenirii noastre1. Nu trebuie să privim existenţa omului ca pe o esenţă, nu trebuie să ne comportăm ca elemente statice şi nici să luăm o poziţie ostilă împotriva aspiraţiei către evoluţie; este necesar să privim dificultăţile ca pe nişte probleme a căror rezolvare se identifică cu o cerinţă a noastră şi care ne incită la un optimism activ. Au intrat în istoria umanităţii doar cei care au fost animaţi de un optimism activ; ei au fost şi vor fi factorii evoluţiei; toţi ceilalţi nu se află de fapt la locul lor, întârziind mersul evoluţiei. Ei nu pot trăi sentimentul fericirii aşa cum o pot face aceia care cooperează cu bună ştiinţă la mersul istoriei. Sentimentul valorii provine de asemenea din legătura indestructibilă cu întregul şi din participarea la opera timpului. Sunt concluzii care emană din observaţiile de psihologie individuală, ele fiind rodul unei munci îndelungate. A fi nu este pur şi simplu un fel de a vorbi, ci înseamnă a fi o parte dintr-un întreg, a te simţi parte din acel întreg. Faptul că şi astăzi atâţia oameni îşi ratează existenţa ţine de calea eronată urmată de personalitatea lor. Acela care a ajuns să sesizeze conexiunea dintre faptele sociale nu va mai renunţa din acel moment să se arunce în cursul care înaintează pe drumul binelui societăţii.

Dacă ţinem seama de cât de rău înzestrat este de la natură omul, este clar că această vieţuitoare, redusă la ea însăşi, nu ar fi fost capabilă să dăinuiască. Oricât de departe am cerceta în istoria societăţii, nu găsim nicăieri vreo urmă de individ care să fi trăit singur. Credinţa în societate există dintotdeauna. Faptul este perfect raţional, dacă avem în vedere slăbiciunea omului în faţa naturii. Omul nu dispune de armele de care dispun celelalte vieţuitoare; el nu are dinţii carnivorelor, nu are coarne, nu are aceeaşi rapiditate în mişcări, nu se poate căţăra, nu poate zbura, nu are agerime de văz şi de auz, cum au unele animale, nu dispune de un miros dezvoltat, avantaje datorită cărora multe vieţuitoare au posibilitatea să atace şi să se apere, să-şi asigure un loc pe această biată scoarţă terestră. Omul nu dispune decât de organe slabe, pentru a căror integritate – atât în vederea conservării vieţii individului, cât şi a celei a întregului —asocierea cu semenii a fost totdeauna necesară. Tocmai din această asociere îşi trage el puterea. Dacă ne gândim la dimensiunile civilizaţiei umane, vom înţelege că cei care au creat-o şi au fost determinaţi s-o utilizeze nu erau suficient de puternici în faţa naturii. Ei au fost obligaţi să caute complemente, compensaţii pentru ceea ce le lipsea. Omul a trebuit să înveţe să învingă natura, ca să se poată sluji de ea. Asocierea a fost cea mai mare şi mai importantă invenţie a genului uman. În legătură cu aceasta nu trebuie să ne referim doar la om, pentru că găsim şi în regnul animalelor vieţuitoare mai slabe care se adună în grupuri spre a găsi protecţie sau spre a vâna împreună. Gorila, a cărei forţă o admirăm, tigrul cel mai temut dintre animale, nu au nevoie de comunitate. Omul, dacă e să ni-l reprezentăm lipsit de tpate instrumentele civilizaţiei şi de toate mijloacele procurate datorită inteligenţei lui, ar fi fost pierdut din prima zi, dacă s-ar fi aflat, în afară de orice cooperare cu semenii săi, în pădurea virgină.

Observaţiile noastre ne duc şi mai departe. Cele mai valoroase achiziţii ale omului, în cursul evoluţiei, îi vin de la slăbiciunea sa. Dacă ne gândim la modul său de viaţă, la durata genului uman, nu putem înţelege supravieţuirea omului decât având în vedere în acelaşi timp marele ajutor pe care i l-a adus constituirea comunităţii. Fără îndoială, în natura sa psihică şi în constituţia sa fizică sunt date toate mijloacele care fac posibilă această asociere. Dacă examinăm funcţiile organelor sale de simţ, este clar că ele servesc acestei legături. În felul în care fiecare îl priveşte pe celălalt se manifestă pregătirea preexistentă în acest sens. De asemenea, felul în care omul ascultă sau în care vorbeşte trădează posibilităţile comunicării cu semenul său. Vom înţelege acum de ce atâţia oameni nu privesc, nu vorbesc sau nu ascultă cum s-ar cuveni s-o facă? Nu organele de simţ ca atare interesează aici, ci viaţa instinctiva, întreaga viaţă psihică fiind canalizată înspre acele planuri în care individul îşi află locul său alături de ceilalţi. Tocmai slăbiciunea organismului copilului este aceea care îl constrânge la această legătură. Relaţia sugarului cu mama sa este determinantă în această privinţă. Din această relaţie socială, în care Euâ sugarului sesizează pe acel „tu" al mamei, se dezvoltă toate posibilităţile şi aptitudinile. Din acest fapt înţelegem că mama are o misiune importantă, anume aceea de a dirija în aşa fel dezvoltarea copilului încât acesta să poată răspunde mai târziu în mod corect exigenţelor vieţii sociale. Cadrul fiind structurat, copilul va vorbi, va asculta şi va privi în raport de cele învăţate de la mama sa. În aceasta constă funcţia primordială a mamei. La obârşia sentimentului de comuniune se află mamele, iar datoria lor în această privinţă trebuie să fie sacră. Mecanismul acesta funcţionează în permanenţă şi în cele din urmă devine un automatism psihic care generează forma de viaţă a copilului. Dacă reflectăm la modul în care are loc dezvoltarea limbajului, funcţie socială atât de importantă, putem înţelege unde îşi pune societatea la lucru forţele. „Trebuie să vorbesc aşa cum presupun că fiecare ar trebui să vorbească, aşa încât toţi să-l înţeleagă". Constatăm adesea că acolo unde mama a eşuat în realizarea primei sale funcţii, ea nu a reuşit să-şi realizeze nici a doua funcţie: extinderea sentimentului de comuniune al copilului faţă de alţii, pregătirea copilului în aşa fel încât să-şi întâmpine cum se cuvine semenii. În asemenea cazuri vom constata un interes deficitar pentru ceilalţi, iar starea aceasta va constitui principalul obiect al preocupărilor noastre în cartea de faţă.

Unde vom găsi noi posibilitatea dezvoltării sentimentului de comuniune, dacă această relaţie nu a fost realizată în primii ani ai copilăriei? Acest deficit de interes faţă de ceilalţi a luat de-acum o formă, are consistenţă, un scop bine fixat orientează actele individului: să-ţi trăieşti viaţa fără a te sinchisi de ceilalţi; totdeauna să iei şi niciodată să nu dai. Începe de acum să acţioneze sentimentul valorii. Îl va avea numai acela care se simte cu adevărat la locul său. Acela care nu a făcut din sine o parte a întregului nu-l va cunoaşte. Dacă ne gândim la cea mai importantă facultate a omului, inteligenţa, putem spune: nu există inteligenţă privată, nu există inteligenţă a individului, „inteligenţa are o valoare generală". Ea nu s-a dezvoltat decât ca urmare a dezvoltării capacităţii de înţelegere a celorlalţi, ceea ce înseamnă apropiere de ceilalţi, identificare cu ei, să vezi cu ochii lor, să auzi cu urechile lor, să simţi cu inima lor. A înţelege înseamnă să concepi un om, un eveniment în felul în care ne aşteptăm ca fiecare să-i conceapă. Chiar şi aici ne însoţesc controlul şi judecata comunităţii. Nu mă refer la morală, la etică, ale căror reguli sunt generate de sentimentul de comuniune. Nu putem numi moral, etic decât ceea ce este util comunităţii. Acelaşi lucru îl putem afirma şi în ceea ce priveşte estetica. Ceea ce numim frumos trebuie să aibă o valoare perenă pentru comunitate. Nu trebuie să ne mire faptul că putem greşi. Am fost întotdeauna gata să ne recunoaştem erorile şi să le corectăm. Chiar dacă are loc o schimbare radicală în idealul de frumos, cert este faptul că se poate menţine ca frumos ceea ce este aşa pentru eternitate şi ceea ce se află în concordanţă cu noţiunea noastră de sănătate.

Aş dori să atrag atenţia asupra puterii enorme a sentimentului de comuniune asupra individului, o putere capabilă să făurească uniuni de* o mai mare sau mai mică importanţă, curente naţionale, politice şi religioase. Pentru a stabili forme utile societăţii, ne vom sluji de aceleaşi etaloane. Drept valabile nu le putem recunoaşte decât pe acelea care se situează pe planul utilităţii generale. Putem discuta mult în legătură cu cele expuse mai sus, uneori fiind greu de dat un răspuns exact. Viaţa umană este devenire. Ceea ce supunem astăzi verificării nu constituie decât un punct de intersecţie în mişcarea eternă care tinde spre scopul formei perfecte. Ce se întâmplă cu cei care nu acţionează în cadrul societăţii? Cu cei la care nu se manifestă sentimentul de comuniune? Aş vrea să intercalez aici următoarele consideraţii: ceea ce un individ spune sau gândeşte despre el însuşi este lipsit de importanţă. În raza evaluării noastre nu pot intra decât actele, fapta. Se poate întâmpla ca o persoană oarecare să se socoată egoistă şi noi să constatăm că ea este capabilă de colaborare şi de altruism. Mulţi pot considera că ei colaborează, pe când, la o examinare mai atentă, va trebui, din nefericire, să constatăm că nu este aşa. Nu înseamnă că respectivii mint întotdeauna; am greşi dacă am crede lucrul acesta2, iar erorile legate de aprecierea sau autoaprecierea vieţii psihice a unui om joacă un rol mai nefast decât unele minciuni premeditate.

Cum se săvârşesc aceste erori? Cum se explică faptul că efortul nerăbdător de a ne integra în colectivitate se desfăşoară atât de încet? Cauzele sunt multiple. O mare parte din oameni au convingerea că este vorba de un proces care ne depăşeşte. Aceştia sunt pesimiştii; ei nu contribuie câtuşi de puţin la evoluţie, care nouă ni se pare funcţia esenţială a vieţii şi care pretinde biruirea dificultăţilor. În legătură cu acest fapt obişnuiesc să le prezint elevilor mei următoarea parabolă: „îmi imaginez că strămoşii noştri foarte îndepărtaţi, trăind prin copaci şi poate mai având coadă, se gândeau ce ar putea face pentru a-şi schimba cât de cât sărmana lor viaţă. Careva zice:

— La ce bun să ne frământăm, când asta este peste puterile noastre şi când cel mai bine este să rămânem în copacii noştri? Ce s-ar fi întâmplat dacă poziţia unora ca acesta ar fi avut câştig de cauză? Şi astăzi am trăi încă prin copaci şi ne-am fi păstrat coada. Ce s-a întâmplat, de fapt, cu cei rămaşi în copaci? Au fost exterminaţi. Acest proces de exterminare are loc şi în prezent şi este de o cruzime teribilă, logica realităţii fiind necruţătoare. Este neîndoielnic că miriade de oameni s-au sacrificat pentru că nu au' coborât din arborii lor. Au fost exterminate popoare, au fost distruse familii, pentru că răspunsurile lor la cerinţele vieţii erau necorespunzătoare. Procesul acesta se desfăşoară sub o formă disimulată, aşa încât rareori îi dăm de urmă; la a treia sau la a patra generaţie el poate să ajungă la capăt fără ca nimeni să ştie de ce.

Examinând mai îndeaproape fenomenul, ajungem la concluzia că este imposibil de dat un răspuns neadecvat cerinţelor logice ale vieţii în societate fără ca greşelile să fie plătite, fie că este vorba de boli, de degenerări grave, fie de atrofii psihice de tot felul. Este limpede că acestea sunt consecinţele greşelilor făcute, aproximativ în sensul a ceea ce blamează Emerson atunci când observă că noi vrem să evităm urmările greşelilor şi nu greşelile înseşi. Am arătat când şi cum ia naştere acest proces. Orice om are atitudinea sa faţă de viaţă. Concepţia despre lume nu este apanajul filosofilor, orice om având o asemenea concepţie, mai bună sau mai rea. Pe unii îi putem ajuta să-şi îmbunătăţească viziunea despre lume şi viaţă. Problema este următoarea: cu ce concepţie despre lume s-o înlocuim pe aceea care ni se pare eronată? Să fie una naţională, religioasă, europeană, asiatică? Nu avem preferinţe deosebite pentru niciuna din ele. Singura noastră cerinţă este ca o asemenea concepţie despre lume să fie axată pe sentimentul de comuniune; în aceasta constă esenţa filosofică a psihologiei individuale. Ne străduim să facem din aceasta piatra unghiulară a psihologiei pe care o profesăm, pe baza învăţămintelor trase din erorile comise de indivizi sau de mase. Nu putem fi de acord cu cei care cred că totul ar fi salvat în cazul înlăturării dificultăţilor. Soluţia nu poate veni decât din partea sentimentului de comuniune, în care îşi are originea forţa creatoare a individului. Mama este o mediatoare indispensabilă pentru viaţă; ea este aceea care trebuie să cultive sentimentul de comuniune, să-l călăuzească şi să-l orienteze către ceilalţi. Există însă puncte de trecere primejdioase, unde dezvoltarea poate eşua, ca de exemplu atunci când mama nu are un autentic spirit de cooperare, aşa încât nu este deloc capabilă să dezvolte sentimentul de comuniune; sau când nu cooperează decât cu propriul ei copil, nu şi cu alţii. În acest caz îşi leagă atât de strâns copilul de dânsa, încât compromite evoluţia ulterioară a acestuia. Cele semnalate mai sus reprezintă greşeli capitale; însă există şi alte faze periculoase în dezvoltarea copilului.

Copiii care se nasc suferinzi privesc lumea ca pe o Vale a plângerii, nemanifestând nicidecum acea bucurie a creşterii pe care o apreciem atât de mult la copii. Este, de altfel, de înţeles de ce asemenea copii, cu tarele lor, care îşi simt corpul ca pe o povară şi care găsesc că viaţa este dificilă, sunt mult mai interesaţi de propria-le persoană decât ceilalţi. Rezultă o stare psihică panicardă: să scape cine poate! Intervin trăsături de caracter egoiste, care împiedică dezvoltarea sentimentului de comuniune. Această categorie de copii cu organe slabe prezintă un interes aparte, iar faptul nu surprinde, din moment ce orice organism uman este firav în raport cu organismul altor animale.

Există, apoi, o a doua categorie de copii, răsfăţaţii, care nu manifestă interes decât pentru o singură persoană, care trebuie să le stea în permanenţă la dispoziţie.

De îndată ce are loc desăvârşirea stilului de viaţă, în cel de al patrulea sau al cincilea an de existenţă, acesta nu mai suferă schimbări radicale. Totul este asimilat de către copii prin prisma stilului lor de viaţă: ei dispun de-acum de propria lor viaţă.

— Aceea de a fi asistaţi de ceilalţi; urmăresc succesul imediat, eşuând ori de câte ori trebuie să facă eforturi personale. Nu-i nevoie să insist asupra faptului că asemenea copii dau chix în faţa unei noi situaţii şi că orice schimbare pe planul vieţii va provoca la ei apariţia de tulburări.

Ponderea copiilor răsfăţaţi este enormă şi nu cred că exagerez spunând că 50-60 la sută din totalul copiilor sunt dependenţi şilipsiţi de iniţiativă. Starea aceasta de dependenţă se manifestă pe parcursul întregii vieţi, care pentru dânşii este mult prea grea. Nu vădesc nici o încredere în ei înşişi. Extragem din istoria Americii un fapt interesant, ilustrativ pentru cazul care ne preocupă. În războiul hispano-american, Statele Unite ale Americii aveau drept aliat pe generalul Garcia3. Era absolută nevoie ca acestuia să i se adreseze un mesaj, dar nu se ştia unde poate fi găsit. Mesajul era deosebit de important şi generalului american nu i-a rămas altceva de făcut decât să anunţe deschis că avea un mesaj pentru Garcia şi că dorea un voluntar care să i-l transmită. După o lungă tăcere a ieşit din rânduri un soldat, a luat plicul şi a plecat. Într-o şcoală din America, elevii au primit, ca temă de rezolvat în clasă, să arate cine era, după părerea lor, cel mai mare erou al timpurilor moderne. Unul dintre elevi a scris: „Şoldarul însărcinat cu mesajul pentru Garcia". Şi a dat următoarea explicaţie: majoritatea şi-or fi zis că nu aveau cum să-l găsească, unii îşi vor fi spus că sunt alţii care pot face mai bine decât ei acea treabă, pe când el nu a spus nimic, plecând în misiune. Era un om independent, pe când ceilalţi se simţeau slabi. Iată, aşadar, sursa tuturor relelor: un exagerat sentiment de inferioritate, lipsa de încredere în forţele proprii.

Aparţin unei a treia categorii copiii detestaţi, cărora le este peste putinţă să arate interes faţă de semeni. Ei nu au învăţat niciodată că există un semen al lor, un aproape. Există în societatea noastră o mulţime de copii nedoriţi, nelegitimi, orfani, pentru care nu s-au creat condiţiile de viaţă necesare, ca şi copii cu un fizic urât, care înţeleg de timpuriu că nimeni nu-i priveşte cu plăcere. Este de înţeles de ce printre criminali şi beţivi se află atât de adesea oameni urâţi. Ce este drept, nu lipsesc nici din cei cu chipuri angelice, care în copilărie au fost răsfăţaţi. Ei reprezintă un mare procentaj de indivizi-problemă, care prin atitudinea lor ne demonstrează că habar nu au ce este interesul pentru aproapele lor. Sunt copii greu educabili, a căror concepţie despre lume se rezumă în a face lege din propria lor voinţă. Ei ajung să îngroaşe rândurile pungaşilor, ale vagabonzilor, ale celor fără ocupaţie. Cu toţii sunt demni de milă, nefiind capabili să coopereze pentru un ţel mai înalt. Ce se va întâmpla când se vor afla în faţa unor îndatoriri mai importante? Se va dovedi că nu au spirit participativ. Nevroticii şi alienaţii fac tot ce pot ca să iasă din cadrul comunităţii, pentru că îndatoririle li se par insolubile. Avem şi aici de-a face cu manifestarea concepţiei despre lume: pentru astfel de oameni ar fi potrivită o planetă unde nimeni să nu le prescrie îndatoriri şi unde totul să le vină pe tavă.

Criminalii sunt indivizi care nu ştiu ce este interesul pentru aproapele, căiăuzindu-se după ideea că trebuie să ajungi cât mai uşor şi mai repede la succes, fără a te preocupa de soarta celorlalţi. La această categorie de indivizi constatăm absenţa curajului de a-şi asuma sarcinile vieţii. Sunt nişte dezertori de pe frontul vieţii adevărate.

Urmează apoi candidaţii la sinucidere, care ne demonstrează cât de slab este interesul lor pentru cooperare, cât de puţin curaj au în faţa greutăţilor vieţii. Datele statistice sunt departe de a ne dezvălui întreaga amploare a acestui rău. Faceţi să crească preţul grâului şi veţi avea de îndată mai multe sinucideri; lăsaţi să se deterioreze condiţiile de locuit" şi veţi găsi o imensă masă de oameni înclinaţi spre latura antisocială a vieţii. Dispoziţia de a dezerta a unora este enormă. Nu există o dezvoltare ideală a sentimentului de comuniune şi de aceea trebuie să ni-l propunem ca ţel, nu din motive morale, sociale, caritabile, ci din motive ştiinţifice.

Nu poţi face în viaţă greşeli fără a plăti. La fel se întâmplă cu popoarele, când nu au destul curaj să se revolte împotriva războaielor, când interesul lor pentru alte popoare nu este îndestulător. Istoria universală este o înlănţuire de evenimente nefericite determinate de astfel de carenţe. Nu aş vrea să mă opresc aici mai îndelung asupra problemei dipsomanilor4, ci pur şi simplu să insist, înainte de a încheia, asupra importanţei dezvoltării sentimentului de comuniune.

În nici o împrejurare a vieţii nu putem face abstracţie de sentimentul de comuniune. M-am referit mai sus, în treacăt, la funcţiile organelor de simţ. Cu ajutorul acestora sentimentul de comuniune se manifestă la copil în raporturile lui cu familia, cu fraţii şi surorile. Acest sentiment este pus la încercare atunci când copilul începe să frecventeze şcoala. Chiar din momentul în care apare problema colegialităţii interesează măsura în care s-a dezvoltat la copil interesul pentru ceilalţi. Înţelegem prea bine de ce, atunci când sentimentul de comuniune lipseşte, urmările sunt dintre cele mai grave, individul ne mai fiind capabil să dea societăţii ceea ce îi datorează.

Pe de altă parte, însă, se înţelege că nu putem considera copilul responsabil. Se impune să ne gândim la alte remedii pedagogice decât cele la care s-a recurs până acum. Ţinând seama şi de problema profesiunii, se pune întrebarea: „Cum m-aş putea face util într-un domeniu de activitate?" Pentru că de fapt nu există profesiune care să nu fie utilă celorlalţi. Problemele dragostei şi ale căsătoriei pretind şi ele un interes sporit pentru semeni. Când individul nu se simte legat de comunitate, manifestările distructive nu cunosc limite. Alegerea partenerului se va face în funcţie de voinţa de a domina sau, dimpotrivă, de dorinţa de a crea o uniune între egali. Sentimentul de comuniune este necesar în multiple situaţii. Lucrurile stau la fel pe planul vieţii popoarelor. Un popor nu va putea progresa decât dacă nutreşte interes pentru comunitate. Dacă prevalează interesele egocentrice, poporul vecin va proceda şi el în acelaşi mod.

Nimerit ar fi să avem o lozincă, pentru că lumii de azi îi plac lozincile. Socot că principala concluzie a observaţiilor de psihologie, individuală este următoarea: datoria noastră este să ne dezvoltăm în aşa fel, atât noi înşine cât şi copiii noştri, încât să devenim instrumente de progres social.

NOTE

1 Din câte cunoaştem, nimeni nu a remarcat „adlerianismul" lui Constantin Noica, deşi faptul este aproape o evidenţă în a sa Devenire întru fiinţă, unde rânduri ca „există însă o treaptă obiectivă a devenirii întru fiinţă. Raţiunea depăşeşte acum planul sinelui subiectiv şi încearcă să obţină mai mult decât persoana individuală. Ea crede că poate obţine şinele adânc, comunitatea, în sânul căruia să fie posibile persoanele ele însele înţelese de astă dată cu genericul lor. Iar expresia raţională a acestei comunităţi este – comunitatea istorică, astăzi statul" (Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1981, pp. 146-l47) puteau fi semnate foarte bine de Alfred Adler; dar şi de bătrânul Hegel, se înţelege. (Nota trad.)

2 Exceptând cazurile de mitomanie, unde minciuna are caracter patologic. (Nota trad)

3 Calixto Garcia (1832- 1889), general care a luptat cu multă ardoare împotriva dominaţiei spaniole în Cuba, alăturându-se trupelor americane în timpul războiului din 1898. (Nota tmd.)

4 De la dipsomanie = consum periodic masiv de băuturi alcoolice, alternând cu intervaluri de abstinenţă, caracteristic persoanelor dezechilibrate, de obicei ciclotimice. Uneori subiecţii care suferă de această nevoie irepresibilă de a ingera cantităţi exagerate de alcooluri este precedată de o prelungită „aură" dipsomaniacă exprimată în stări de angoasă, iritabilitate, melancolie. În timpul crizei propriu-zise pot să survină automaţisme ambulatorii (dispariţii subite de la domiciliu), exhibiţionisme, impulsuri criminale sau sinuciderea. Perioadele de după accese pot fi însoţite de stări de depresie şi de deliruri cu un conţinut divers. Comportamentul antisocial al acestor indivizi este adesea mai mult decât incomod şi ei trebuie supuşi unei supravegheri permanente. (Nota trad.)