XXII.Misiunea grădiniţei de copii

Consideraţii finale

Un lucru este cert, anume că nu este nevoie să vă atrag atenţia asupra marii importanţe pe care o are educarea unui copil aflat la vârsta şcolarizării. Noua psihologie pe care o reprezint – psihologia individuală – a insistat asupra faptului că educaţia primită la şcoală este cea mai importantă şi marchează întreaga viaţă a copilului. Este sigur că, după al patrulea sau al cincilea an de existenţă, stilul de viaţă al copilului este de-acum atât de bine definit încât influenţele exterioare nu-l mai pot schimba. S-a crezut mai înainte că, potrivit cu situaţiile şi cu vârsta, comportamentul unui copil este diferit. Un fruct verde pare diferit de unul copt. Cu toate acestea, un cunoscător va putea prezice cele ce se vor întâmpla cu fructul verde, necopt. Aş adăuga, chiar, că fructul care se coace este mai mult decât o grămadă celulară care se dezvoltă. Este vorba de un lucru viu, care tinde spre ceva, este vorba de un dinamism al psihicului care tinde către o formă ideală care doreşte şi care trebuie, în configurarea sa definitivă, să se explice cu datoriile vieţii. Fiecare mişcare este mecanizată la copil încă din primii ani de viaţă. Aceste mişcări nu mai sunt succint meditate sau analizate, ci, dimpotrivă, sunt răspunsuri vii la toate problemele existenţei, în funcţie de stilul de viaţă structurat.

Îi putem diferenţia pe copii în funcţie de comportamentul lor psihic. Adevăratul cunoscător se va înşela rareori stabilind că un copil este timid sau închis în sine, sau că cutare copil pus în faţa unei sarcini o va aborda din primul moment sau se va îndepărta cât mai mult posibil, va ezita sau va încerca să se eschiveze. Acestea nu sunt decât mici detalii, dar din care putem extrage o mulţime de învăţăminte. Nu ne este îngăduit să-l considerăm pe copil în afara societăţii omeneşti. În al patrulea sau al cincilea an de viaţă, bazele individualităţii şi personalităţii sunt de-acum o realitate. Dacă ceva este de la început defectuos instituit, nu mai putem schimba nimic aici cu ajutorul unor influenţe exterioare.

Viaţa noastră interioară nu este făcută decât din forme de relaţie, în fiziologie şi în biologie este extrem de interesant să cercetăm, având în vedere anumite componente, ce sunt mişcările, ce sunt instinctele. În psihologie, însă, ne găsim pururea în domeniul relaţiilor. De la un copil, de exemplu, nu vom obţine un răspuns coerent dacă nu-i punem întrebări. Nu ştim cum va reacţiona decât dacă îl vom pune în faţa unei sarcini. Aflat într-o situaţie plăcută, copilul nu va fi trădat de diavolul pe care îl ascunde într-însul. Dar de îndată ce copilul este confruntat cu o situaţie dificilă, acel diavol îl va trăda. Starea de spirit a unui copil nu ni se va dezvălui decât într-o atare confruntare. Suflet şi psihism înseamnă pentru noi relaţie şi mişcare socială. Să vedem de unde provine această relaţie socială şi de ce este ea atât de variată.

Toate facultăţile pe care le vom putea observa la copil există încă din momentul naşterii. Nu putem examina viitorul capacităţilor copilului neştiind în ce măsură se vor putea ele dezvolta. Aplicând o metodă adecvată, este posibil să facem să genereze ceva prodigios, pornind de la forţe foarte limitate. Helen Keller, de exemplu, surdă şi oarbă, a ajuns o personalitate eminenta1. Deseori am constatat că unii copii prea puţin dotaţi s-au dezvoltat într-o măsură incredibilă, pur şi simplu pentru că s-a găsit metoda de educaţie potrivită. Dezvoltarea facultăţilor unui copil este în funcţie de antrenament, mult mai muK decât de forţele pe care le posedă. Să apelăm la o comparaţie: cineva este proprietarul unei mari averi, o risipeşte şi se află la ananghie; unj altul, care nu dispune decât de resurse limitate, nu cunoaşte nici ui necaz.

Datoria educatorilor constă în îndepărtarea obstacolelor, îff| deschiderea căii în aşa fel încât personalitatea dobândită de copil l*f patru sau la cinci ani să se dezvolte de o aşa manieră încât să-i permit mai târziu să-şi ducă la îndeplinire toate îndatoririle ce-i revin. Înaintei de toate trebuie structurat un ideal, nu pentru ca el să fie atins, ci pentru* a-i arăta copilului calea de urmat. Educaţia în vederea formării de fiinţe sociabile nu este doar o idee teoretică. Trebuie să-l facem pe copil să înţeleagă că lipsa de sociabilitate este cea mai mare eroare în condiţiile vieţii pe care o va duce în mijlocul adulţilor.

Cum se pun bazele acestei relaţii primordiale? Cu ajutorul nemijlocit al mamei copilul realizează cea dintâi experienţă a unei relaţii sociale. Interesul copilului este monopolizat mai întâi de către mamă; este cel dintâi pas al lui spre interesul pe care îl va arăta semenilor. Această primă experienţă are o semnificaţie esenţială pentru copil. Modul în care trăieşte această primă experienţă "este de o importanţă capitală.

La grădiniţa de copii educatoarele o înlocuiesc pe mamă şi trebuie să exercite rolul acesteia. Dacă este cazul, trebuie să corecteze erorile pedagogice ale mamei, călăuzindu-i în aşa fel pe copii încât să le dea acestora posibilitatea structurării de relaţii cu semenii lor. Raportul „tu -eu" îndeplineşte un rol capital în funcţionarea tuturor facultăţilor importante ale individului. Limbajul, bunăoară, este un raport „tu – eu". Vocea este liantul unui individ cu alt individ. Dacă legătura inter-individuală nu este bine dezvoltată, nici limbajul nu se va dezvolta cum se cuvine. Orice copil al cărui limbaj se dezvoltă cu greutate şi care, pe de altă parte, nu are deficienţe organice care să explice acest fapt, înseamnă că nu a fost suficient de pregătit, în majoritatea cazurilor, în vederea relaţiilor „tu – eu". Veţi putea trage concluzii în acest sens pornind de la sărăcia sau bogăţia vocabularului unui om, care nu poate fi achiziţionat şi exersat decât într-un mediu social în care a contractat relaţii cu semenii şi în care el acceptă aceste relaţii.

Comprehensiunea nu este o afacere privată. A-l înţelege pe altul înseamnă a gândi, a judeca, a trage concluzii etc, aşa cum presupun că fiece om rezonabil gândeşte într-un mod absolut identic în împrejurări similare. Valoarea raţiunii este universală. Îmi este imposibil să o modelez după un punct de vedere personal.

Este de remarcat faptul că copiii-problemă au idei personale de ordinul acelora pe care nu le considerăm rezonabile. Aceste idei nu corespund simţului comun (common sense)2; la fel stau lucrurile cu noţiunile de frumos şi urât. Ceea ce noi numim frumos reprezintă de asemenea o valoare generală.

Cea dintâi datorie a mamei constă în a trezi la copil simţul vieţii sociale, cultivându-i ideea existenţei semenilor săi. Veţi întâlni destui copii care, neprimind de la mamele lor această idee, ignoră faptul că au semeni. Printre aceştia se numără îndeosebi orfanii şi copiii ilegitimi. Regula nu este absolută, deoarece printre astfel de copii veţi identifica şi din cei care dovedesc simţ social.

Copiii lipsiţi, de obicei, de simţul vieţii sociale cresc fără a se orienta în societate. Absenţa simţului social îi caracterizează şi pe copiii sluţi, pe cei nedoriţi şi pe cei infirmi. Trebuie să înţelegem efectul produs asupra lor de aceste particularităţi nefericite: ei sunt în permanenţă respinşi şi niciodată nu aud o vorbă bună la adresa lor. Cresc ca şi cum s-ar afla într-o ţară duşmană. Educatoarele trebuie să le cultive ideea că sunt semenii altora ca ei. Ele au o misiune de o înaltă frumuseţe morală. Dacă admiteţi acest punct de vedere, nu veţi comite prea multe erori.

Rolul mamei este legat şi de o altă funcţie esenţială. În perioada primilor ani de educare a copilului, ea trebuie să stimuleze interesul născând al acestuia pentru semenii săi, ferindu-se să fixeze acest interes asupra ei. Copiii răsfăţaţi, de exemplu, nu manifestă interes decât faţă de mama lor sau faţă de persoana care îi îngrijeşte, excluzându-le din sfera lor de interes pe toate celelalte persoane. Când observaţi această tendinţă, puteţi conchide că vă aflaţi în prezenţa unui copil răsfăţat, care pretinde ca totul să-i fie adus pe tavă.

Institutoarele trebuie şi ele să stimuleze simţul social al copilului şi să o avertizeze pe mamă să dirijeze acest simţ şi asupra tatălui, părinţii fixând împreună modul de viaţă al copilului. În afară de aceasta, copilul trebuie pregătit în ceea ce priveşte posibila apariţie în familie a unor frăţiori sau surioare. Este un lucru adesea neglijat şi care are o mare influenţă în structurarea stilului de viaţă al copilului.

Grădiniţa de copii este o prelungire a familiei. Ea trebuie să facă şi să corecteze ceea ce în familie, ca urmare a unei comprehensiuni deficiente şi a unor tradiţii îmbătrânite, nu a fost făcut. Educatoarele iau în primire copii pe care nu-i putem compara cu o tabula rasa3. La această vârstă copiii au deja o individualitate pe care experienţa dobândită ulterior nu o vor schimba. Datorită superiorităţii lor intelectuale, educatoarele izbutesc poate să-l determine pe copil să renunţe la cutare sau cutare proiect; stilul de viaţă al acestuia va ieşi la lumină, totuşi, cu toate ascunzişurile care sunt de străbătut. Dacă se doreşte corectarea sau eliminarea defectelor copilului, se impune exercitarea celor două funcţii definitorii ale mamei. Copilul care va conştientiza propriile sale defecte se poate corija el însuşi. Unii copii, cărora li s-a atras atenţia asupra metehnelor lor, îşi depreciază în consecinţă stilul de viaţă şi trag, în felul lor, concluzia că acesta nu corespunde simţului comun (common sense), raţiunii. Un copil răsfăţat se va strădui fie să devină un punct de atracţie pentru anturajul său, fie să se eschiveze, întâlnind dificultăţi în calea sa, un astfel de copil nu va reuşi să le depăşească, iar dacă îi luaţi ceva, va trage invariabil concluzia: Nu sunt la locul meu, era mai bine la mama acasă!" Asemenea copii îşi vor dezvălui totdeauna angoasa existenţială şi ne vor arăta că nu se simt în apele lor. Dacă, înlocuind-o pe mamă, veţi exercita cele două funcţii de bază ale ei şi veţi fi stabilit contactul social necesar, veţi înregistra reuşite remarcabile în educaţia copilului. Copilul va înfrunta dificultăţile fără tulburări şi va face eforturi să le depăşească pe latura utilă a vieţii. Veţi constata apariţia curajului la copil.

Curajul este o funcţie socială. Nu poate fi curajos decât acela care se consideră parte integrantă a unui tot. Optimismul, activitatea, curajul, sociabilitatea sunt funcţii ale unei educaţii desfăşurate în cadrul societăţii. Dezvoltarea individului nu poate fi garantată decât dacă simţul său social este suficient de mare. Dacă mă interesează prosperitatea celorlalţi, dacă mă pot face util altora, atunci şi individualitatea mea este asigurată. Dacă nu mă gândesc decât la mine, atunci sunt absolut incapabil de a rezolva problemele acestei lumi.

Aş dori să vă atrag atenţia asupra unui fapt care nu este încă suficient înţeles. Rezolvarea oricărei probleme cere un simţ social dezvoltat. Sociabilitatea unui copil se manifestă în felul în care el întâmpină naşterea unui frăţior sau a unei surori. Misiunea grădiniţei de copii este una de socializare. Şcoala, camaraderia, dragostea, căsătoria, poziţia politică, realizările artistice sunt, toate, sarcini sociale. Arta, ştiinţa, sunt pentru noi realizări utile societăţii. În absenţa sociabilităţii, nimeni nu poate să-şi definească drumul pe care trebuie să se angajeze; iată de ce se impune să dezvoltăm sociabilitatea copiilor.

Cum se explică faptul că atâţia copii şi atâţia adulţi prezintă lacune ale simţului social? Psihologia individuală a descoperit obstacolele care stau în calea dezvoltării corecte a sentimentului social. Am putut stabili că copiii răsfăţaţi sau detestaţi trăiesc ca striviţi de o povară. În cazul copiilor detestaţi această afecţiune este de înţeles. Cum să ne-o explicăm, însă, în cazul copiilor răsfăţaţi? Întreaga noastră viaţă socială vizează să-i împiedice pe copii, pe cei care au fost atât de mult răsfăţaţi în primii lor ani de viaţă, de a mai fi răsfăţaţi în continuare, încetul cu încetul chiar mama încetează de a mai fi atât de tandră şi mai târziu socoate că pretenţiile copilului sunt exagerate. Copilul trăieşte experienţa unor contestări permanente, încercând în acelaşi timp să-şi păstreze atât de plăcuta poziţie iniţială. Creşte într-un climat ostil. Prima reacţie a unui asemenea copil este să se intereseze mai mult de el însuşi decât de ceilalţi., Veţi putea constata, de exemplu, că la grădiniţa de copii o asemenea reacţie poate să degenereze uneori în panică. Copiii respectivi au vărsături, nu mai mănâncă şi manifestă semnele vizibile ale unei tensiuni interioare vecine cu starea morbidă. Simt că poziţia le este ameninţată. Aceştia sunt egoiştii. Este o stare bolnăvicioasă. Când vor avea de rezolvat vreo problemă socială, ei nu vor dispune de antrenamentul necesar spre a-şi face prieteni sau spre a se ataşa de institutor. Sunt incapabili să se concentreze, pentru că îi macină frica. Dacă luaţi vreo măsură punitivă împotriva unui astfel de copil, el se va simţi încă şi mai oprimat şi ameninţat. Dacă aceşti copii sunt aroganţi, înseamnă că se simt mici şi slabi. Acţionează ca şi cum s-ar înălţa în vârful picioarelor, ca să pară mai mari decât sunt.

Un al treilea tip de copii îi include pe cei care, în majoritatea lor, sunt incapabili să dezvolte vreun interes faţă de semeni. Sunt cei născuţi slăbănogi, firavi sau care au din naştere o inferioritate organică4. Ei îşi privesc slăbiciunea, suferinţa ca pe o povară şi de aceea sunt la fel de marcaţi ea^i copiii care aparţin celorlalte tipuri, încercând să cucerească o poziţie mai lesnicioasă. Ca urmare a debilităţii organismului lor, curajul le este deficitar şi nu au nici o încredere în ei înşişi. Arată un interes exagerat pentru infirmităţile lor corporale. Unii încearcă să-şi depăşească această slăbiciune, pe când alţii se cufundă în disperare. Copiii a căror vedere este slabă, de exemplu, sunt în majoritatea lor mai bine antrenaţi în perceperea lucrurilor vizibile decât cei al căror văz este bun. Ei manifestă un interes aparte pentru a putea recunoaşte lucrurile din câmpul vizualului, observă cu mai multă atenţie culorile, umbrele, perspectivele. Din această slăbiciune a văzului ia naştere o mare forţă. Asemenea fapte sunt la fel de valabile şi în cazul altor infirmităţi care privesc urechile, respiraţia, aparatul digestiv etc.

Grădiniţele de copii cuprind preşcolari al căror grad de curaj este foarte variabil. În unele cazuri, orice gând, orice sentiment devine, un semn care ne permite să înţelegem ceea ce se petrece în sufletul copilului. Este extrem de important să stabilim dacă un copil este sau nu debil mintal. În caz de idioţie sau imbecilitate dezvoltarea nu poate atinge un nivel normal. Aceşti copii trebuie educaţi într-un mod foarte diferit, ei neatingând niciodată nivelul copiilor normali. Nu este deloc uşor să se determine dacă un copil este debil mintal. Diagnosticul poate fi pus numai prin colaborarea dintre institutori, psihologi şi medici. Anumite defecte vor fi de imputat debilităţii mintale. Cazurile cele mai benigne cer o mare experienţă din partea medicului.

Un mare număr de anomalii nu afectează în nici un fel inteligenţa. Ca să tragem concluzia că un copil este debil mintal nu este suficient să stabilim că este hidrocefal sau microcefal5. În primul rând este necesar să se stabilească dacă un copil a suferit sau nu de pe urma unor erori pedagogice. Poate că mai întâi ar trebui să li se administreze copiilor teste. Debilii mintal nu au o personalitate definită.

Veţi putea prevedea comportamentul unui debil mintal în faţa cutărei sau cutărei sarcini, precum şi după ce l-aţi antrenat în scopul îndeplinirii acesteia. El este incapabil să tindă la un stil de viaţă coerent, lipsindu-i acea unitate a vieţii psihice omeneşti pe care o recunoaştem la ceilalţi copii în maniera lor de a fi. Este necesar înainte de toate de a stabili dacă un copil este sau nu debil mintal, întrucât, după caz, va trebui să procedaţi diferit. Se impune să fie explorată în profunzime viaţa psihică a copilului şi numai după înţelegerea coordonatelor acesteia se va stabili ca de la sine forma de educaţie adecvată.

Educatoarele au de-a face în grădiniţe şi cu stângaci, particularitate pe care toată lumea o trece cu vederea. Sunt copii neîndemânatici, care scriu sau citesc cu greutate. Trebuie să-i examinaţi din acest punct de vedere. Declaraţiile părinţilor nu au relevanţă. Un copil stângaci îşi pierde uşor curajul, simte slăbiciunea mâinii sale drepte şi se crede detestat. De asemenea, copilul se descurajează dacă este luat în râs, dacă este mereu necăjit. Pierzându-şi curajul, devine un timid. Trebuie să ştim că o educaţie severă pricinuieşte mari neajunsuri. Ar fi cu neputinţă ca o astfel de fiinţă omenească slabă sau neglijată să îndrăznească să se integreze în rândul celorlalţi dacă şi-a pierdut în întregime curajul existenţial. Veţi întâlni copii pentru care totdeauna a vorbit mama. Se constată că mama l-a ferit pe copil de orice dificultate, acesta devenind total dependent de alţii. Se mai poate ca astfel de copii să aibă defecte de pronunţie sau să nu se poată concentra pentru că nu li s-a dezvoltat gândirea aşa cum se cuvine. Există şi copii care se opresc la mijlocul frazei; pe aceştia mama îi întrerupe mereu, fără a le îngădui să spună ce au de spus, ceea ce îi va marca uneori pe toată viaţa. Trebuie să înţelegeţi toate aceste forme de expresie, spre a putea determina gradul de curaj şi de optimism al copilului.

Un rol extrem de important în dezvoltarea copiilor îl are rivalitatea dintre fraţi şi surori. Este necesară cunoaşterea vârstei fraţilor şi surorilor unui copil dat. Nu poate fi neglijat faptul că un copil este prim-născut, secund, mezin sau copil unic, după cum nu poate fi trecut cu vederea faptul că o fată creşte singură în mijlocul băieţilor, un băiat în mijlocul fetelor etc.

Rece copil poate fi comparat cu un arbust care face parte dintr-o pădurice: toţi caută să iasă la lumină.

Situaţia unui prim-născut este cu totul diferită de aceea a secundului. Câtva timp el a fost în situaţia de copil unic, pentru ca apoi, deodată, spaţiul său vital să fie redus prin naşterea unui alt copil. Este o tragedie pentru dânsul. Ulterior asemenea copii se comportă ca şi cum s-ar teme ca un altul să nu le ia locul. Vor sta mereu la pândă ca să vadă dacă nu cumva altul este preferatul. Se vor înghesui totdeauna pe primul plan. Secundul, în schimb, niciodată nu a fost singur, deci niciodată nu s-a situat în centrul atenţiei. Situaţia sa este mai bună, dispunând de un „pathmaker"6 care, în multe privinţe, îi facilitează rezolvarea problemelor. Aşa cum se întâmplă într-o competiţie, secundul se comportă ca şi cum ar voi să-l întreacă pe cel care îl precedă, chiar dacă nimeni nu-l împiedică s-o facă. Mezinul creşte într-o cu totul altă situaţie; nimeni nu-i urmează, ci, dimpotrivă, mai mulţi îl precedă. Desigur, el este cel mai avantajat, joacă la scenă deschisă jocul aspiraţiilor sale şi vrea, mai presus de toate, să demonstreze că el este acela care trebuie să fie în frunte (Iosif biblicul era mezin). Strădaniile lui sunt recompensate, deoarece un astfel de copil este deosebit de bine înarmat în lupta cu dificultăţile.

Câştigă acela care luptă. Aşadar, trebuie să avem grijă să le dăm] copiilor „materialul" care să le permită să învingă. Este necesar să le dăm curaj, dreptul cel mai important pe care li-l dă educaţia. Descurajarea unui copil este extrem de periculoasă. Multe probleme ale vieţii copilului sunt dificile, rezolvarea lor cere curaj şi de aceea acesta nu trebuie să-şi piardă curajul.

În concluzie: niciodată să nu combatem un copil, dat fiind faptul că el este cel mai puternic. Copilul nu are nici o responsabilitate. Acela care îşi asumă o responsabilitate nu este niciodată cel mai puternic.

Adevărata noastră operă o constituie practica. Nici un fel de educaţie nu poate construi în vid. Aveţi de luptat cu dificultăţile care rezultă din diferitele interpretări ale cercetării ştiinţifice. Suntem pentru tolerarea comparaţiei. Trebuie să luaţi cunoştinţă şi de alte teorii şi puncte de vedere. Comparaţi-le cu grijă şi să nu credeţi pe nimeni pe cuvânt: nici pe alţii, nici pe mine.

SFÂRŞIT

NOTE

1 Helen Adams Keller, născută în 1880 în statul american Alabama, a devenit la vârsta de un an şi şapte luni surdomută şi oarbă, pentru ca la vârsta de şapte ani să fie încredinţată unei educatoare foarte pricepute, care a învăţat-o nu numai limbajul mimicogesticular.ci şi să citească şi să scrie. Până la urmă, Helen a frecventat şi cursuri universitare, s-a specializat în pedagogie şi a scris instructive cărţi autobiografice, printre care Lumea în care trăiesc (1908). Arthur Penn a turnat şi un film a cărui eroină este Helen Keller: Miracol în Alabama (1962). (Nota trad.)

2 în limba engleză, în original. (Nota trad.)

3 „Unbeschriebenes Blatt", în textul original. (Nota trad.)

4 Faimoasa „Minderwertigkeit von Organen", concept-cheie al psihologiei individuale profesate de Adler. (Nota trad.)

5 Hidrocefalia este rezultatul acumulărilor de lichid cefalorahidian în ventriculii cerebrali, ori în spaţiile subarahnoidiene, având drept consecinţă comprimarea şi atrofierea ţesutului cerebral, însoţite de tulburări neuropsihice şi deficienţe mintale care pot ajunge până la idioţie, adică până la cea mai gravă formă de arieraţie pe planul inteligenţei. Sunt indicate intervenţii neurochirurgicale reparatorii. Cât priveşte microce/â/ia, aceasta reprezintă reducerea drastică a dezvoltării craniului, implicit a creierului, din cauza unei rigidizări cu mult înainte de termen a suturilor oaselor craniene, caz în care au mult de suferit dezvpltarea psihombtorie, având loc manifeste modificări de comportament, convulsii etc. Rareori microcefalii pot fi recuperabili şi numai în mică măsură. (Note trad.)

6 în limba engleză = tăietor de pârtie. (Nota trad.)