IX. O AMBIŢIE CARE DUCE LA RĂTĂCIREA DRUMULUI ÎN VIAŢĂ

Institutoarea ne expune următorul caz: „M. este în vârstă de nouă ani şi este în clasa a patra. Este cea mai mică dintre cinci copii, câţi sunt In familie. Fraţii şi surorile ei au 25, 23,15 şi 14 ani. Fata cea mare, măritată de-acum, are un copil în vârstă de câteva săptămâni. În situaţia ei de mezină, frumuşică şi plăcută, M. a fost deosebit de răsfăţată de către părinţi, fraţi şi surori. Educaţia şi supravegherea ei au căzut îndeosebi în sarcina fraţilor şi surorilor, deoarece părinţii lucrau toată ziua. Tatăl este slujbaş la o casă de comerţ şi lipseşte de acasă între ora 7 dimineaţa şi ora 6 seara. Mama e corsetieră şi este de asemenea ocupată toată ziua. La intrarea în şcoală fetiţa s-a făcut remarcată în clasă într-un mod cât se poate de neplăcut, prin flecăreli, prin neastâmpăr, printr-o atitudine exagerat de arogantă, prin lipsa sensibilităţii, prin tendinţa la gâlceava şi sălbăticia cu care îşi trata colegele. Institutoarea de la clasa întâi o menţionează adesea ca pe „o copilă teribilă", însă foarte inteligentă şi, după chef, când extrem de muncitoare, când de o lene exasperantă. Dat fiind că o cunosc din clasa a doua, nu o pot acuza de trândăvie. Dimpotrivă, este foarte harnică, este foarte bună la compunere, imaginaţia îi este vie, se exprimă bine, recită la fel de bine, scrie caligrafic şi insistă asupra curăţeniei, ca rezultat al cochetăriei, trebuie să o recunoaştem. Îi place mult să se facă admirată. Când o temă îi reuşea în mod deosebit, venea în faţa clasei cu caietul, ca să mi-l arate: „Eu am făcut asta!". Se bucură când o lauzi. Abordează temele într-un mod plin de dexteritate şi îndrăzneală. La gimnastică este foarte bună şi curajoasă. A învăţat singură să meargă pe bicicletă şi să înoate; acum doreşte să aibă o pereche de patine, spre a învăţa anul acesta să patineze. Tendinţa ei de a se pune în valoare este, însă, foarte puternică, împingând-o fără încetare la a se face remarcată, lucru imposibil într-o colectivitate de treizeci de copii. Atunci ea tulbură procesul de învăţământ, luându-le vorba din gură celorlalţi, fără a se putea stăpâni, deşi în mai multe rânduri a fost dojenită pentru purtarea ei. Încă şi mai puţin îşi poate stăpâni curiozitatea. Când îi semnalez unei eleve vreo greşeală în caiet, ea îşi părăseşte locul din bancă, spre a lua şi ea cunoştinţă de greşeala colegei. O atrage îndeosebi ceea ce este interzis. Anul trecut directoarea s-a opus oricărei deghizări înainte de lăsata secului, ca să nu se sperie copiii din clasa întâi, care era vecină. A doua zi, în recreaţie, M. s-a dus la W. C. şi după câteva minute s-a năpustit în clasă, deghizată în diavol, fluturând în aer o nuia, bruscân-du-i pe copii şi urlând. Am certat-o şi am întrebat-o dacă nu era la curent cu interdicţia de a se deghiza; n-am obţinut de la dânsa nici un răspuns. Ori de câte ori o iei la întrebări, se comportă la fel. De notat este că niciodată nu te poate privi drept în ochi. Manifestă semne de mare nelinişte dacă, în timpul orei, o privesc câtăva vreme. În cazul acesta întoarce ochii cu jenă, aruncându-mi din când în când câte o privire timidă, ca să vadă dacă o mai privesc sau nu. Să spunem, în treacăt, că nu este necinstită. Mama fetei susţine că fata nu minte niciodată.

Nevoia ei de a se pune în valoare s-a manifestat în mod izbitor în următoarele împrejurări: Anul trecut am avut o inspecţie la ora de muzică. De mai multe ori până atunci, ca măsură disciplinară, M. fusese dată afară de la acest curs, pentru pălăvrăgeală şi alte feluri de a întrerupe mereu activitatea didactică. Cu prilejul inspecţiei a fost şi ea prezentă. Neavând, din cauza absenţelor, acelaşi antrenament ca restul clasei, evident că nu s-a putut distinge. Dar să stea pur şi simplu în rând cu ceilalţi şi să facă ce făceau ei, fără a se face remarcată, nu era lucru suportabil pentru dânsa. În timpul recreaţiei ea s-a apropiat de inspectoarea care conversa cu cineva şi a făcut o piruetă, gimnastica fiind domeniul în care excelează. Îi place să facă farse. Mi-a povestit, bunăoară, că într-o zi a lăsat să scape pasărea dintr-o colivie pe care proprietarul o pusese în curte, bucurându-se că acesta nu-l găseşte pe autorul farsei. Pretinde că i se făcuse milă de acea pasăre care piuia. Pe timpul vacanţei, ca să se amuze, a lăsat să cadă cu totul oblonul din fier al unei măcelării de vizavi de casa în care locuia. Când măcelăreasa a ieşit şi i-a aplicat o corecţie fetei, mama acesteia a ieşit la rându-i din magazinul ei şi a pălmuit-o pe măcelăreasă, ceea ce i-a adus un proces şi o amendă de 10 coroane. Mama m-a rugat să fiu cât se poate de severă cu fata, care, acasă, o exasperează. Este încăpăţânată şi ori de câte ori mama îi spune să facă ceva îi răspunde cu „nu vreau şi gata!", fără a ceda, în general, decât cu forţa. Dacă femeia aceasta ar dispune de mijloacele necesare, ar încredinţa unor copilul străini, ca să-i dea o educaţie corespunzătoare, deoarece părinţii, cu comerţul lor, nu se pot ocupa suficient de copilă. Cât despre fraţi şi surori, ei o resping, cu toate că o iubesc mult şi sunt blânzi cu dânsa. La şcoală ea se comportă la fel. Nu trece zi în care să n-o vezi bătând o colegă sau trântind-o la pământ fără nici un motiv. Două fetiţe au şi fost serios rănite, din cauză că ea le-a izbit de perete sau de colţurile băncilor. Pe drumul la şcoală le trage de păr pe colege sau le ameninţă cu „săpuneala" la ieşirea de la şcoală. Din toate aceste pricini colegele nu o văd cu ochi buni şi se tem de ea. Dacă, în timpul orei, vreo vecină îi cere să stea liniştită, ea îi dă ghionti, o pişcă sau o loveşte cu picioarele, pe sub bancă. Convocarea la şcoală a părinţilor nu a dat rezultate până în prezent. S-a prezentat întotdeauna mama, iar aceasta aruncă vina pe tatăl fetei, care o răsfaţă din cale-afară pe copilă. Nu am avut niciodată prilejul să discut cu tatăl, însă mama fetei a promis să-l aducă azi la şcoală".

Dr. A: în expunerea detaliată cu privire la această fetiţă a fost subliniat cu multă precizie punctul central al dezvoltării ei. Fetiţa manifestă o tendinţă deosebit de marcată către o punere în valoare rău orientată. Ni s-a făcut cunoscut că avem de-a face cu o mezină şi că aceasta a fost răsfăţată; răsfăţul pare a ne explica de ce este atât de mare tendinţa ei de a se pune în valoare. Ca mezină, ar dori să-i depăşească pe toţi. Dar în afară de randamentul ei şcolar bun, se constată un atât de mare număr de lipsuri, încât eşti uluit. Înţelegem prea bine de ce comportamentul fetiţei merge din rău în mai rău. Fetiţa se comportă ca într-o cursă de prins şoareci, neputând scăpa de propria-i soartă; ea ar vrea să fie punctul de atracţie, dar, dat fiind faptul că a acţionat atât de greşit, pretutindeni se loveşte de rezistenţă şi este incitată să continue. Aş dori ca, în câteva cuvinte, să arăt ceea ce m-a frapat în această excelentă expunere, referitor la linia dinamică a copilului. Este foarte vădită la ea tendinţa de a vrea să le depăşească pe colegele ei de şcoală.

Hv. ir.

Nu a obţinut decât un succes parţial şi încearcă să recupereze ceea ce a pierdut datorită absenţelor de la şcoală, în urma exmatriculărilor, precum şi a dificultăţilor pe care le are în raporturile cu mama sa. Putem emite ideea că, dacă ar fi prima din clasă, comportamentul ei s-ar schimba radical. Nu ea însăşi s-ar schimba, cât situaţia ei ar fi mai bună; tendinţa ei de a se pune în valoare nu suportă viaţa de acasă, pe când la şcoală, cu colegele ei, se află pe picior de luptă. Aici ar vrea ea să iasă biruitoare. Este cu neputinţă să-l deturnezi pe acest copil din drumul său prin bătaie sau alte pedepse. Pentru că în acest caz, neîndrăznind să acţioneze deschis în dauna colegelor sale, o face pe ascuns. Ar fi, de asemenea, să-i determinăm pe copil să mintă. Cred că adevăratul motiv pentru care a dat drumul păsării din colivie nu a fost, cum a declarat ea, mila, ci mai degrabă o anumită bucurie de a ataca bunul altuia. Împinsă de acelaşi motiv priveşte în caietele colegelor ei. În această bucurie malignă pe care i-o provoacă greşelile altora, ea îşi află superioritatea, crezând că se situează deasupra lor. Dacă ar reuşi să triumfe mereu, aceasta nu ar prejudicia cu nimic viaţa sa viitoare. Cu siguranţă că nu va găsi pe nimeni care să-i ofere mereu această posibilitate. Trebuie intervenit spre a smulge răul din rădăcină. Este necesar ca fetiţa aceasta să înţeleagă eroarea în care trăieşte. Trebuie să i se arate că are tendinţa de a se situa mereu în frunte şi că, nereuşind să o facă pe planul acţiunilor utile, încearcă atunci să se pună în valoare pe planul acţiunilor vătămătoare (molestându-i sau tiranizându-i pe ceilalţi). Această explicaţie, însă, nu trebuie să ia forma unui reproş, pentru că atunci ea va reîncepe lupta. Un copil de felul acestuia prezintă, în caz de reproş, o stare de spirit care l-ar determina să gândească: „De acum încolo o voi face şi mai şi!" Copiii vor, totuşi, să demonstreze că ei sunt cei mai puternici. Nu cred că am putea elimina metehnele lor printr-o conversaţie. O persoană pe care nu o cunoaşte şi care nu ţine deloc de cercul relaţiilor fetiţei va trebui să-i dea într-o zi, prieteneşte, unele poveţe, arătându-i ce se petrece în psihicul ei. Fetiţa ştie că mama îi ia apărarea şi nu ia în serios ameninţările ei. Fiind inteligentă, cunoaşte limitele pe care un institutor nu le poate depăşi şi ştie că lucrurile nu vor fi duse până la capăt. Am auzit afirmându-se că părinţii, ca şi fraţii şi surorile, o iubesc, dar, cu toate acestea, ea îi torturează, fiind prea puţin amabilă cu dânşii. Fetiţa încearcă să-i subjuge pe ceilalţi, dar nu izbuteşte să facă în întregime acest lucru cu fraţii şi surorile; de unde nevoia de a-i ataca. Mereu şi pretutindeni găsim acelaşi ritm şi aceeaşi structură. Ameninţările mamei sunt complet inutile şi brutalizând fetiţa nu se va ajunge la nici un rezultat. Ea ştie că tatăl său, oricare ar fi situaţia, va fi de partea sa. De altfel, probabil că el nu poartă întreaga responsabilitate pentru educarea eronată a copilului şi se ştie că membrii familiei aruncă unul asupra altuia această responsabilitate. Este necesar ca părinţii să fie consiliaţi, să fie făcuţi să înţeleagă că, în fond, fetiţa nu este răspunzătoare, întrucât, până atunci, nu făcuse decât să se conformeze unui stil de viaţă stabilit în prima sa copilărie. Nu ne-am putea aştepta la o schimbare atât timp cât ea îşi va menţine scopul eronat, adică acela de a fi mereu cea dintâi şi de a se situa totdeauna în centrul atenţiei.

Cel mai bun mijloc de a lămuri copilul, precum şi pe mamă, ar fi să o facem pe aceasta din urmă să înţeleagă că foarte adesea se constată la mezini tendinţa de a voi să se situeze pe primul plan.

Dr. A (adresându-se părinţilor): Cu copilul nu trebuie să luptăm, pentru că adesea putem să pierdem; totdeauna cei mai puternici sunt copiii. Fetiţei trebuie să i se vorbească cu bunăvoinţă şi să-i spunem că dacă reîncepe să vrea să-i domine pe ceilalţi, ceea ce se întâmplă adesea la mezini, nu este mare scofală. Ar trebui să o facem pe fetiţă să înţeleagă de unde provine la dânsa această trebuinţă, pe care ea însăşi n-o înţelege, de a se găsi mereu în centrul atenţiei.

Sfat pentru institutoare: Să privească eventualele recidive ale copilului cu un surâs comprehensiv şi să-i atragă copilului atenţia, njumându-i: „Cred că iarăşi ai vrea să te afli în centrul atenţiei".

Dr. A (adresându-se fetiţei, care plânge într-una): Ai vrea tu să fii cea mai bună elevă şi să reuşeşti multe alte lucruri? Eşti o fetiţă inteligentă. Trebuie numai să te debarasezi de obişnuinţa de a-i sili pe ceilalţi să se ocupe mereu de tine. Tu eşti cea mai mică şi vrei să demonstrezi totdeauna că tu eşti stăpâna. Nu-i vina ta, o recunoaştem, fiindcă asta li se întâmplă des mezinilor. Uite, tu scrii bine, eşti bună la gimnastică; oare trebuie să le sâcâi veşnic pe celelalte fetiţe? Ai un tată bun, o mamă bună; ai putea fi mulţumită; ai tu într-adevăr nevoie să fii mereu în faţă? Te asigur că lacrimile tale sunt cu totul de prisos, pentru că nu te afli aici ca să fii pedepsită, ci pentru a ţi se explica unde ai greşit. Vrei să demonstrezi că acasă tu eşti stăpâna; ce nevoie ai de asta? Tu ştii tot atâtea câte ştiu alţii. Ar trebui, de asemenea, să-i priveşti pe oameni în ochi şi să le demonstrezi că nu ai nimic rău pe conştiinţă. Să-ţi spui: „Nu vreau să domin, nu vreau să mă fac dezagreabilă, nu vreau să-i dau de furcă mamei, ca ea să fie obligată să se ocupe de mine", încearcă să-i faci plăcere; vei reuşi, iar atunci îţi vei spune: „Sunt poate o mezină, însă toată lumea mă iubeşte". Ce crezi, vei reuşi, ori vrei să te comporţi ca unul care spune cât trăieşte: „Ia uite cine sunt eu!"? După o lună voi reveni.