II.Şcolari repetenţi

Când avem de interpretat o referinţă asupra unui şcolar greu educabil, nu ne interesează în mod special caracterizarea acelui copil. Socotim ca fiind tipice scurtele şi neînsemnatele descrieri şi le trecem prin filtrul experienţei noastre spre a stabili până la ce punct se îndepărtează ele de normă, ori spre a găsi printr-o investigaţie personală sinuozităţi sufleteşti ascunse şi a determina ce poziţie trebuie să adopte educatorul care se conduce după optica psihologiei individuale. Citind astfel de referinţe, nu va trebui să pierdem din vedere faptul că nu ne propunem să analizăm cutare sau cutare copil, în mod concret. Ceea ce ne interesează aici este să reliefăm anumite probleme. Ne interesează să vedem în ce forme de viaţă se manifestă respectivele dificultăţi.

„Avem de-a face cu o fetiţă în vârstă de nouă ani, care repetă clasa adoua”.

Informaţiile de mai sus ne fac să ne întrebăm dacă nu ne aflăm în faţa unui copil nu tocmai inteligent. Nu ştim despre copilă nimic altceva decât că în clasa a doua a rămas repetentă. Nu ştim dacă nu cumva a repetat şi clasa întâi şi nici cum se comportă, de obicei, la şcoală, după cum nu ştim dacă din clasa întâi în clasa a doua nu a trecut ca urmare a indulgenţei ieşite din comun a cadrului didactic. Dacă lucrurile nu stau aşa, adică dacă şcolăriţa a trecut în mod normal din clasa întâi în clasa a doua, putem afirma cu certitudine că nu avem de-a face cu o prostănacă.

În ceea ce priveşte deficitul de inteligenţă, în cercul nostru e rară tendinţa de a declara prost un copil; atât de rară este aceasi tendinţă încât adesea se fac erori în sens contrar, considerându-se că prostănac nu este decât un şcolar greu educabil. Iar a declara că un el deficitar la capitolul inteligenţă este un copil normal nu este decât u din greşelile cele mai insignifiante care se fac. Spre a fi cât mai scurt privire la această problemă, aş dori să vă supun atenţiei o constatau obişnuită. Dacă se dovedeşte că un copil are o vârstă psihică inferioar cu doi ani faţă de vârsta sa biologică, atunci putem considera c; întemeiată bănuiala că ne găsim în faţa unui deficit de inteligenţă aceasta este explorarea inteligenţei. Trebuie să întreprindem, pe de alt parte, un examen fizic serios pentru a şti dacă nu cumva copilul acest prezintă o întârziere în dezvoltarea creierului său endocrin, deci dac nu cumva glandele sale cu secreţie internă nu funcţionează anormal constituind cauza perturbării dezvoltării intelectuale. Acest examen trebuie făcut de un medic experimentat. El este acela care trebuie sa stabilească cum stau lucrurile cu creierul, dacă nu este vorba de nişfe leziuni la acest nivel, dacă nu avem de-a face cu un copil hidrocefal microcefal, mongoloid1 etc. Nu mă pot ocupa aici de descrierea acesto stări patologice, dar numai din juxtapunerea factorilor din cele doui categorii vom putea trage o concluzie în legătură cu faptul dacă copilu este sau nu veritabil întârziat mintal. Cum cu aceste două metode nu ne descurcăm nici în cazurile de debilitate mintală uşoară, am instituit ş un al treilea examen, care se arată decisiv când e aplicat în mod corec şi de către un psiholog versat în materie de psihologie individuală. Mi refer la faptul de a se stabili dacă acest copil are un stil de viaţă; pentn că, în cazul în care copilul şi-a fixat un ţel care nu concordă cu acela a unui copil aproximativ normal, dar, în concordanţă cu ţelul respectiv el procedează în mod inteligent, cu toate că o face într-un fel foar diferit de modul normal de a proceda, atunci avem de-a face cu un copi inteligent. Anormal este doar stilul său de viaţă, pe când inteligenţa es corespunzătoare. Este ceea ce numim „copii-problemă". În una din aceste categorii trebuie noi să clasăm fetiţa despre care am adus vorba mai sus. În acest caz nu poate fi nicidecum vorba despre un examen medical şi încă şi mai puţin de necesitatea verificării inteligenţei. Verificarea aceasta este privită la noi cu o anumită circumspecţie, nimeni nu arată o încredere absolută în ea; aşadar, problema care se pune este să stabilim ce stil de viaţă are copila în chestiune.

Experienţa pe care am acumulat-o ne arată că astfel de copii sunt cel mai adesea copii răsfăţaţi, care nu se încumetă să acţioneze din proprie iniţiativă; iar dintre toate materiile, aritmetica necesită în cel mai înalt grad independenţa. În acest domeniu, în afară de tabla înmulţirii, nu ai nici un fel de certitudine, totul se bizuie pe combinaţia independentă şi liberă. Cunoaştem că în mod deosebit copiii răsfăţaţi sunt cei mai străini de gândirea independentă, dacă nu le-a fost exersată în mod special, într-un fel sau altul. Există, însă şi un alt tip de copii, care, din cauza anumitor evenimente care au acţionat asupra lor timp îndelungat, au fost cu totul descurajaţi tocmai în ceea ce priveşte aritmetica. Ei au întâmpinat greutăţi încă din start, rămânând în urmă la învăţătură, fără nici o încurajare la începutul activităţii şcolare. Le lipseşte baza necesară şi de aici rezultă şi descurajarea pe care o trăiesc. „Nu am darul matematicii". Dacă vreun membru al familiei împărtăşeşte acest punct de vedere, copiii aceştia au în faţa lor un adept al teoriei eredităţii.

Sunt, însă şi alte cauze. Aş dori să reliefez una din ele. Există, cu privire la fete, o prejudecată apăsătoare. Astfel, fetele au foarte des ocazia să audă spunându-se că sexul feminin nu este dotat în ceea ce priveşte matematica. Desigur, ştim ce înseamnă un individ dotat. Din moment ce copilul nu este prost, părerea noastră este că el poate duce la bun sfârşit orice sarcină şcolară, cu condiţia de a nu-i lipsi curajul. Nu vom rezolva problema dacă deţinem pur şi simplu informaţia că şcolarii cu un deficit de inteligenţă nu pot face nimic în materie de aritmetică. Numeroase domenii speciale ale matematicii sunt mai bine înţelese de către debilii mintali decât de oamenii normali.

Dar să vedem ce se spune mai departe în referinţă: „Directorul şcolii crede că din punct de vedere intelectual fetiţa nu este la înălţimea cerinţelor programei şcolare; recomandarea sa este ca ea să urmeze un curs ajutător".

Nu putem lua în considerare acest punct de vedere.

„Părinţii exprimă opinia că fetiţa este normală în ceea ce priveşte inteligenţa".

Opinia părinţilor este destul de semnificativă. De regulă ei sunt primii care observă orice întârziere din punct de vedere intelectual, chiar dacă nu întotdeauna au dreptate. Nu-mi amintesc nici un caz în care părinţii să fi declarat că un copil este debil mintal, iar acesta să nu fi fost. Prin urmare, în mod provizoriu, putem fi de acord cu părinţii.

„Ei sunt de părere că motivul dificultăţilor constă în lipsa de încredere în sine a fetiţei".

Înclin să susţin opinia părinţilor. Ceea ce am aflat până în momentul de faţă este că şcolăriţa nu se descurcă la aritmetică. Dacă ea reuşeşte în chip acceptabil la toate celelalte materii de studiu, înseamnă că şi-a trecut cu succes examenul de inteligenţă. Faptul că a rămas în urmă la aritmetică nu implică în mod obligatoriu un diagnostic de debilitate mintală.

„Părinţilor nu li se pare exclus faptul ca fetiţa să-şi utilizeze incapacitatea spre a atrage atenţia familiei asupra ei. De altfel, familia se ocupă mult de fetiţă".

Pe cât ne amintim, noi am emis încă de la început o ipoteză în sensul că avem de-a face cu un copil răsfăţat. Este o particularitate a fetiţei voinţa de a-şi menţine agreabila situaţie în care se găseşte şi se străduieşte ca pe această cale să-şi atingă scopul: să-i silească pe părinţi de a se ocupa de dânsa. Dacă ne putem încrede în referinţa din care cităm – o mulţime de fapte pledează în favoarea judiciozităţii acesteia —, vom afirma că, pe de o parte, fetiţa nu are prea multă încredere în ea însăşi şi că, pe de altă parte, este în permanenta căutare a unui sprijin. Drept urmare, îndeplineşte condiţiile cerute de un copil răsfăţat. Vedem numaidecât că ea are un stil de viaţă, că are un scop, că ar vrea ca părinţii să-i sară mereu în ajutor. Am putea stabili cu destulă certitudine că nu este o debilă mintal. Nu-i putem da dreptate directorului: copila nu are nevoie de un curs ajutător.

„Sora cea mare, ca şi mezina, amândouă dotate, fac eforturi să-i vină în ajutor".

Avem acum o perspectivă nouă asupra acestei copile, aflată între două surori dotate şi independente. Cu aproximaţie, ne-am putea imagina ce s-a petrecut. Câtva timp fetiţa aceasta era cea mai mică, pentru ca apoi, deodată, situaţia să se schimbe. În spatele ei a apărut o surioară care i-a dat impresia că voia să i-o ia înainte. Ca mezină, ea nu izbutise să-şi pună sora mai mare în umbră. Aici facem apel la experienţa pe care o avem în ceea ce priveşte mezinii. Idealul lor este de a-i depăşi pe ceilalţi, fie fraţi, fie surori. Admitem că a făcut eforturi în acest sens, încercând să realizeze o evoluţie aproape normală atât timp cât nu a dispărut acea speranţă de a-şi egala sora mai mare. Nu a reuşit. Trebuie clasată în categoria acelor copii care şi-au pierdut speranţa de a-şi egala fraţii mai mari şi chiar de a-i întrece. Ea a trebuit să crească în condiţii agravate de sentimentul că nu este egala celorlalte surori. O macină un puternic sentiment de inferioritate. Dacă, în spatele ei, cea de-a treia soră îi apare ca un nou duşman, curând ea se consideră pierdută, dă semne de disperare, îndeosebi în acele domenii în care nu are şansa unui succes rapid, cum pare să fi fost cazul la aritmetică. Iată de ce referinţa cu privire la atitudinea faţă de aritmetică se arată a fi cea la care ne aşteptam. Ea nu mai nutreşte nici o speranţă.

Desigur, atitudinea elevei faţă de aritmetică este nepotrivită. Dar unde este strădania copilei pentru a se pune în valoare? Efortul de a se pune în valoare nu s-a pierdut, exprimând, într-un fel, trăsăturile unei mezine. La aritmetică treaba nu merge, ba, pe cât se pare, nici la celelalte materii, aşa încât trebuie să repete clasa. Puneţi^vă în locul ei. Dat fiind că nu rezistă concurenţei, renunţă. Dar trebuie să găsească altă cale de a-şi depăşi sora. Problema este: unde şi cum se va manifesta această aspiraţie? Nu poate izbuti decât pe o cale care nu se dovedeşte utilă şi care vizează să-i determine pe părinţi să se ocupe în permanenţă de dânsa. Părinţii au de furcă cu dânsa, ea este copilul-problemă, aflat în centrul atenţiei. Obţinem răspunsul la întrebarea dacă este sau nu inteligentă. Cine se îndoieşte, să se pună la locul acestei copile, căreia calea utilă a acţiunii îi este barată. Ce îi rămâne de făcut atunci când nu există fiinţă omenească să poată trăi decât în speranţa că are vreo valoare, ca individ? În ce mă priveşte, aş proceda în acelaşi fel. Trag cutezătoarea concluzie că fetiţa aceasta acţionează inteligent în vederea atingerii unui scop eronat. A te găsi în centrul atenţiei familiei nu constituie decât o superioritate fictivă, un scop inutil. O superioritate veritabilă nu există decât pe terenul sentimentului de comuniune socială, în domeniul simţului comun. Ceea ce face ea iese din limitele simţului comun, ceea ce directorul şcolii a înţeles bine. Dar de aici el a tras concluzia greşită că fetiţa este debilă mintal.

„Modul ei de a fi în familie este dominator şi asocial. Rar participă la jocurile în comun".

Este tocmai ceea ce spuneam. Efortul fetiţei nu a dispărut, ea e dominatoare, se străduieşte ca toată lumea să se supună sceptrului ei.

Când este vorba de comunitate, se eschivează; nu este prezentă decât acolo unde deţine rolul principal.

Câteva cuvinte pe tema tratamentului. Sunt convins că se vor face încercări ca fetiţa să nu-şi mai inoportuneze atât de mult părinţii şi să facă progrese în învăţarea aritmeticii. Având, însă, în vedere faptul că fetiţa a abandonat orice speranţă de a ţine pasul cu surorile ei în ceea ce priveşte lucrurile serioase sau de a-şi măsura cu ele puterile, se impune să o încurajăm în această direcţie. La drept vorbind, este formula cea mai importantă care ne stă la dispoziţie. Nu ne putem aştepta ca felul ei de a fi, tendinţele ei dominatoare, revendicările faţă de părinţi să se atenueze atât timp cât nu are o calc liberă pe care să înainteze în mod folositor. Trebuie să-i deschidem copilei un drum. Cred că există părinţi care, fără să înţeleagă acest punct de vedere, ar putea să aibă oarecare succes în reeducarea acestor copii. Nu punem deloc la îndoială faptul că purtarea fetiţei poate fi complet ameliorată. Am spus că lucrul acesta ar putea fi reuşit chiar şi în cazul în care cineva are o concepţie absolut falsă despre acest copil şi se referă, să zicem, la noţiuni ce ţin de sexualitate. Se poate chiar, dacă el îşi dezvoltă teoriile, s-o încurajeze pe fetiţă, fie şi spunându-i: „Problemele tale sunt destul de interesante pentru ca cineva să se ocupe de ele". Va putea spune vrute şi nevrute, cu condiţia ca din toate acestea să apară acea rază de speranţă care să lumineze sufletul copilului. Copilul va merge înainte, orbeşte, pe când medicul care i-a aplicat tratamentul va jura că metoda sa este cea bună. Suntem apărătorii punctului de vedere potrivit căruia se impune să-l încurajăm pe copil. Nu-i lucru uşor. Ce trebuie, însă, să facem pentru aceasta? Trebuie să-l determinăm pe copil să acţioneze prin el însuşi, aşa încât să aibă convingerea că îşi poate rezolva problemele de aritmetică, dobândind încredere în sine însuşi şi astupând breşele care s-au ivit în această încredere. Nu este suficient să-l încurajezi cu vorba, absolut necesar este să-l aduci pe copil la nivelul celorlalţi. Dacă fetiţa noastră începe să lucreze şi dacă în opt zile va avea de dat un extemporal, fără îndoială că va eşua. Breşele nu se lasă astupate atât de rapid. Este necesar să calculăm timpul cerut pentru aceasta. Mai trebuie să-i lăsăm şi o marjă de protecţie, să nu-l obligăm pe copil să treacă un examen ca şi cum s-ar afla deja la nivelul celorlalţi, pentru că altminteri influenţa educatorului asupra educatului se duce de râpă. Va fi extrem de dificil să-l mai poţi după aceea încuraja pe copil.

Când se pune problema încurajării unei fiinţe umane, prima grijă trebuie să fie aceea a creării unei situaţii psihice saturată de încredere. Trebuie să-l aduci la o stare de receptivitate, cu alte cuvinte să-ţi asiguri încrederea din parte-i. Să te comporţi faţă de el ca faţă de un prieten, să nu-ţi manifeşti faţă de el superioritatea, împovărându-l pe copil; nu trebuie să i te op ii cu asprime. Dacă îl brutalizezi, să nu te miri că în cele din urmă are notive să dezerteze. Este indispensabil să-i aduci pe copii la raporturi amicale cu educatorul, lărgindu-le cercul oamenilor în care ei să aibă încredere. Fetiţa noastră nu are încredere decât în părinţii ei. La şcoală joacă un rol nefast. La drept vorbind, atenţia ei este dirijată exclusiv spre părinţi. Dacă cineva din afara familiei ar izbuti să-i lărgească cercul de interes pentru alte persoane, sentimentul ei de comuniune socială ar spori, încrederea ei în oameni ar creşte. Ar dispărea în acest fel cel mai mare rău, anume acela că fetiţa aceasta nutreşte ideea că nu se găseşte loc pentru dânsa decât în familie, lângă părinţi. Acest proces de câştigare a încrederii trebuie să preceadă toate celelalte măsuri. Ne găsim readuşi în felul acesta la sursa originară a educaţiei, unde funcţia mamei a fost tocmai aceea de a câştiga încrederea copilului şi de a-i trezi interesul faţă de ceilalţi, interesul pentru problemele vieţii, pentru a-şi crea un cămin în interiorul societăţii. Este calea prin care copilul devine curajos, independent, simţindu-se un factor egal cu ceilalţi. Dacă recapitulăm faptele, spre a vedea eroarea de unde s-a dezvoltat la fetiţa noastră această inaptitudine, distingem limpede faptul că surorile ei s-au dovedit foarte dotate. Constatarea nu este una accidentală pentru fetiţa noastră, ci una de fiece zi şi de fiece ceas. Ea are în permanenţă impresia că nu este egala surorilor ei. Aici apare clar eroarea fundamentală a copilei. Nu pot spune în ce măsură celelalte două s-au dovedit dotate, dar pot arăta că cea mare a suportat tragedia de a avea la un momen! Dat o soră, dat fiind faptul că înainte de naşterea acesteia ea deţinea o poziţie nezdruncinată. Tot aşa, pot să arăt ca fetiţa de care ne ocupăm nu a suportat uşor naşterea unei a treia copile în acea familie. Dacă adăugaţi la aceasta caracterul ambiţios al mezinilor, veţi putea înţelege că fetiţa noastră, care se şi afla în declin, a fost lezată de naşterea aceleia care îi lua locul.

Ne punem întrebarea: mama unde era? Se pare că toată căldura maternă s-a distribuit mai ales celorlalte două fete. Tentativa celei de-a doua de a le eclipsa pe celelalte a fost resimţită în mod dezagreabil de către mamă. Ea nu a reuşit, aşadar, să cultive fetiţei interesul pentru semenii săi, pentru surori, pentru problemele vieţii. Ea a rămas în starea de dependenţă în care se găsea ca sugar, manifestând şi azi trăsături proprii unei fetiţe stângace şi neajutorate.

Un al doilea caz: o fetiţă, în vârstă tot de nouă ani, care este nevoită să repete clasa a treia.

Din comunicarea făcută vedem că, dat fiind faptul că fetiţa a ajuns în mod normal până în clasa a treia, nici ea nu este debilă mintal. Anumite evenimente din viaţa ei trebuie să ne poată explica pentru ce nu a fost în stare să absolve clasa a treia. Ea trebuie să fi ajuns la concluzia că şcoala nu este un loc prea agreabil.

„Caracteristici particulare: tendinţa de a minţi şi de a fura".

Cât priveşte obiceiul de a minţi, precum şi structura sa psihică, se poate spune că este vădit că trebuie ca în preajma fetiţei să se fi aflat cineva de care ea se temea. În mod normal, toţi copiii spun adevărul, dacă se simt destul de puternici. Ajungem la concluzia că fetiţa nu se simte în largul ei. Vă rog să notaţi că atunci când auziţi vorbindu-se de tendinţa de a minţi a unui copil avem de-a face cu forma de expresie a unui sentiment de slăbiciune. Este vorba de o compensaţie, spre a nu se da ocazia sentimentului de inferioritate să se manifeste; copilul se manifestă ca fiind partea cea mai slabă, acela care trebuie să se teamă de cei pe care îi socoate mai puternici.

Există două forme principale de minciună: mai întâi minciuna provocată de teamă. Teama este o latură a sentimentului de inferioritate. Când cineva se simte destul de puternic, nu are nici un fel de teamă. Există, în al doilea rând, minciuna prin care mincinosul încearcă să pară mai mare decât este în realitate. Avem de-a face şi în acest caz cu compensarea unui sentiment de slăbiciune şi inferioritate. Tendinţa spre fantazare se dezvoltă dintr-o stare de slăbiciune ieşită din comun. Dacă, întâmplător, cineva ar vrea să facă distincţie între minciunile cu un scop precis şi celelalte minciuni, el ar bate apa în piuă, pentru că nu există minciuni fără scop. În cazul care ne interesează, trebuie să-l găsim pe acela de care se teme fetiţa.

Spunându-se că această copilă, căreia îi atribuim un foarte puternic sentiment de inferioritate, nu numai că minte, ci şi fură şi că are înclinaţia de a brava prin tertipuri în faţa superiorităţii altora, opinia noastră se întăreşte. Structura psihologică a hoţului este de înţeles, dacă ţinem cont de faptul că acesta se simte sărăcit şi că încearcă să-şi acopere deficitul prin îmbogăţire. El nu o face într-un mod care ar conveni laturii utile a vieţii, ci printr-un artificiu care seamănă mult cu minciuna. Furtul este şi el o tentativă de a-i scăpa din mână celui puternic, un mijloc viclean de a ajunge egalul lui. Am arătat în altă parte că prin furt nu ne putem demonstra niciodată curajul. Vedem cu claritate care este latura caracterologică a furtului: copilul îşi manifestă în acest fel laşitatea. Nu suntem încă în măsură să stabilim dacă un copil aflat în aceeaşi situaţie nu ar minţi. Dar ştim absolut sigur că, dacă fetiţa cu pricina ar avea putere, nu am sesiza dacă ea fură sau minte. Dacă în acest caz ea ar fura şi ar minţi, am considera că este debilă mintal. Am înţelege că fetiţa trebuie să aibă un puternic sentiment de inferioritate şi că se străduieşte sa iasă din infernul acestuia prin mijloacele celor slabi. Dar copila acţionează în mod inteligent, iar inteligenţa ei este de aşa natură încât am putea, dacă împrejurările ne-ar permite-o, să-i iertăm o minciună, deoarece o găsim conformă cu scopul: pioasa minciună. Nu-i putem nimănui ierta furtul decât dacă este aproape mort de foame; în astfel de condiţii, îl găsim chiar justificat. Totul trebuie înţeles în raport de împrejurări. La această fetiţă, minciuna şi furtul ne vor reţine atenţia de la bun început şi vom constata că ea nu se simte în apele ei.

„Părinţii trăiesc despărţiţi de la sfârşitul războiului".

Situaţia aceasta o găsim adesea în cazul copiilor-problemă. O căsătorie nefericită este, desigur, foarte dăunătoare pentru copil. Atât experienţa personală acumulată, ca şi statisticile, confirmă faptul că în familiile dezorganizate copiii se dezvoltă dificil. Printre aceşti copii găsim un mare număr de eşecuri grave din punct de vedere pedagogic.

„I s-a acordat dreptul de a alege să rămână cu mama, dar ea a refuzat".

Să ne reamintim ce am spus adineauri, că mama nu a reuşit să câştige încrederea copilei, eşuând în prima sa funcţie ca mamă. Să vedem acum dacă fetiţa nu s-a îndreptat spre tatăl ei. Relaţia afectuoasă a copilului cu tatăl constituie, în toate împrejurările, o fază secundă. Mai înainte are loc ruptura cu mama. Aceasta nu se poate întâmpla decât în cazul în care copilul are impresia că mama nu a fost realmente o colaboratoare. Adesea copilul are această impresie în mod neîndreptăţit.

Mulţi copii se îndepărtează de mamă atunci când ea aduce pe lume un al doilea copil, deoarece consideră lucrul acesta ca pe o trădare şi manifestă un spirit critic la adresa ei. Este adesea punctul de plecare al dezvoltării defectuoase în elaborarea stilului de viaţă.

Să vedem acum dacă tatăl a înlocuit-o pe mamă în îndeplinirea celor două funcţii. Într-un menaj marcat de divorţ lucrul acesta nu e uşor, mai ales când aflăm că tatăl nu prea dispune de timp liber. Atunci ce posibilităţi există pentru lărgirea sentimentului de comuniune socială pentru copil? Am fost informaţi că fetiţa fură şi minte, semn că respectivul sentiment este departe de a fi ajuns la un grad înalt de dezvoltare; semn că a crescut ca într-o ţară inamică. Aflând că fetiţa are rezultate proaste la învăţătură şi că a rămas repetentă în clasa a treia, înţelegem că nu l-a găsit prea plăcut pe dascăl. Se înţelege că dacă fetiţa îi socoate pe ceilalţi oameni drept duşmani ai săi, atunci se găseşte prinsă într-o capcană din care nu va putea scăpa doar prin propriile-i forţe. Neîncrederea, animozitatea contra celorlalţi o fac să nu aibă prieteni, să nu considere că o situaţie nouă ar fi de sperat, iar la şcoală nu se simte la locul ei. Toate aceste consecinţe supărătoare îl conduc pe copil la eşecuri. Ea crede a găsi în toate acestea că viaţa este în mod efectiv plină de ostilitate. După cum ne putem imagina, va fi extrem de greu să găsim o punte care să ne ducă la sufletul ei. Câte din aceste punţi nu se vor fi rupt? Deocamdată am delimitat terenul pe care suntem îndreptăţiţi să sperăm a găsi alte contribuţii, confirmări, ori contradicţii.

„Dintotdeauna mama o trata cu prea puţină afecţiune".

Am aflat ceea ce ne puteam aştepta să aflăm.

„Ea se poartă cu copila aproape cu aversiune. Fetiţa este foarte ataşată de tatăl ei, cu toate că, date fiind delictele ei, el o pedepseşte adesea şi o pune la punct".

Se pare că, într-un anumit sens, avem aici de-a face cu o contradicţie. Să nu uităm, dacă ne aflăm pe calea cea bună, că fetiţa aceasta nu are pe lume decât o singură fiinţă în care are, cel puţin în parte, încredere. De aceea pedepsele corporale nu produc asupră-i o impresie atât de înspăimântătoare. Dacă tatăl ar părăsi-o, nu ar mai avea pe nimeni. În afară de corecţiile pe care i le aplică, se pare că tatăl are şi laturile lui bune, aşa încât îi apare fetiţei mai atrăgător decât mama.

„Atunci făgăduieşte să nu mai greşească, dar totdeauna recidivează".

Să admitem că fetiţa, după corecţie, nu promite să se îndrepte sau că ar pretinde că nu vrea să se îndrepte: care ar fi urmarea? Ar fi cu neputinţă ca ea să joace pe această carte, pentru că tatăl şi-ar pierde atunci orice speranţă. Toţi copiii, toţi adulţii simt în chip automat că nu se mai poate face nimic cu o fiinţă disperată, că aceasta reprezintă atât pentru dânsa, cât şi pentru ceilalţi cel mai mare pericol, deoarece se leapădă de orice sentiment de comuniune socială. În practică acesta înseamnă: dacă îl aduc pe tata la disperare, el mă va arunca pe drumuri. Totuşi ea recidivează. Suntem mai puţin surprinşi decât tatăl, întrucât ştim: fetiţa este sărăcuţ îmbrăcată, scopul ei este să termine cu sărăcia. Se simte inferioară, nu îndrăzneşte să spună adevărul. Am dori să o facem să-şi imagineze efectul pe care îl poate avea acasă o notă proastă. Când punem o notă proastă, efectele acesteia se fac simţite până acasă, unde copilul va fi poate pedepsit, unde va fi consolat, făcându-i-se un cadou, unde este înjurat profesorul, consecinţe pe care, din punctul de vedere al psihologiei individuale, nu le putem aproba. De aceea suntem partizanii abolirii notelor, dat fiind faptul că nu se poate prevedea rezultatul lor. Dacă profesorul ţine seama de situaţia familială a elevilor în notările pe care le face, atunci lucrurile se simplifică, dar în cazul acesta sistemul notării nu mai are nici o raţiune de a exista. În cazul în care-l împovărăm pe copil cu note proaste, acasă el nu va avea pace.

„Din motive profesionale, tatăl nu a mai ţinut-o pe fetiţă la el, ci a încredinţat-o bunicilor. Aceştia nu au putut s-o ţină multă vreme".

Ştim prea bine că bunicii sunt îngăduitori şi blânzi cu copiii. Fetiţa aceasta s-a născut într-o zodie nefastă, căci până şi bunicii eşuează în strădaniile lor pedagogice. În afară de aceasta, reaua reputaţie care îl urmăreşte pe acest copil ajunge fără întârziere să fie cunoscută în anturajul său. Aceasta duce la noi dificultăţi. Fetiţa, pe care toţi o privesc cu ochi răi, le răspunde acestora cu aceeaşi monedă. Vedeţi capcana în care a căzut. Şi înţelegeţi cât de greu îi este să iasă din aceasta. Ştiţi prea bine cât de greu le este adulţilor să facă lucrul acesta, darmite copiilor!

„Ea s-a dus atunci la nişte părinţi adoptivi în T., unde trăiesc şi părinţii ei buni"

Nu putem considera că în felul acesta situaţia s-ar fi îmbunătăţit. La mama nu vrea să se ducă, tatăl ei bun nu are timp să se ocupe de dânsa, stă la nişte părinţi adoptivi şi se socoate deposedată de singura fiinţă în care are încredere. Este un copil frustrat. La aceasta se adaugă şi un al doilea factor: i se interzice să-şi vadă mama. Este una din cele mai mari greşeli să faci anevoioase sau imposibile relaţiile copilului cu unul dintre părinţi. Desigur, pot să existe motive care să justifice o asemenea interdicţie – lipsa de onorabilitate, conduita imorală —, dar partea influentă ar trebui să facă în aşa fel încât cea de-a doua persoană să rămână neatacată, să nu fie depreciată în ochii copilului. A proceda altfel înseamnă a aduce prejudicii copilului pentru că acesta este împins să creadă că are o descendenţă mizerabilă; cu alte cuvinte, crede că are aceleaşi defecte ca acelea imputate persoanei în cauză.

„În pofida acestei interdicţii, ea şi-a vizitat părinţii legitimi şi a profitat de vizită spre a şterpeli nişte bani. I-a folosit cumpărând dulciuri, pe care le-a dat colegelor ei".

Aceste dăruiri de bani furaţi sau de dulciuri cumpărate cu astfel de bani constituie o manifestare frapantă în cazul furturilor comise de copii sau de puberi. Demonstrează trebuinţa de a se lăuda, de a o face pe grandomanii. Ne apare cu claritate şi celălalt aspect al acestei atitudini, care ne arată că subiectul caută să se facă iubit. Când această fetiţă, care se simte ea însăşi frustrată, face altora cadouri, ni se prezintă o trăsătură pe care trebuie să o interpretăm: ea caută afecţiunea care i-a fost refuzată de mamă şi pe care tatăl i-a acordat-o doar din când în când, dar este o afecţiune extrem de ameninţată. Este o elevă sub orice critică. Ce ar putea să facă spre a fi stimată? Nu-i rămâne altceva de făcut decât să-i câştige pe ceilalţi copii prin corupţie. Este ceea ce încearcă să facă acum: este în căutarea afecţiunii, a dragostei, iar în această căutare rezidă cel mai puternic impuls al acestei fetiţe: să fure şi să le facă daruri celorlalţi, spre a se face iubită. În acest fel ea se simte mai bogată. Este şi aceasta o manieră de a acţiona a celui slab. Este un copil care nu are destulă încredere în el însuşi ca să spere că va fi iubit de cineva. Este o trăsătură de caracter pe care o întâlnim şi la adulţi.

„La fel a procedat cu banii luaţi pe vânzarea unor ouă. Ouă pe care le-a subtilizat de la părinţii adoptivi, pentru a le duce profesoarei, dispusă să le cumpere".

Joacă rolul celei care o aprovizionează pe profesoară cu articole alimentare. Nu ştim dacă nu cumva voia ca în felul acesta să-i facă un cadou. Poate că a primit bani pentru acele ouă. Oricum vor fi stat lucrurile, a ştiut să aducă un serviciu. Cu siguranţă că nu ar fi cunoscut dorinţa profesoarei, dacă aceasta nu şi-ar fi exprimat-o.

„Delictele au ajuns la cunoştinţa tuturor celor din şcoală şi de atunci fetiţa este ostracizată. Nici părinţii adoptivi nu mai vor să ştie de dânsa, deoarece în repetate rânduri au constatat furtişaguri, în special de alimente".

Nu cunoaştem ce a făcut ea cu aceste produse. Probabil că, simţindu-se frustrată, are unele pusee de foame, asociate cu sentimentul de a fi abandonată. Când stai în faţa unei farfurii pline simţi mult mai puţin foamea decât în faţa unei farfurii goale.

„Situaţia a devenit insuportabilă, tatăl dorind să scape într-un fel de fetiţă".

Să se observe, în acest caz, efectul de capcană asupra fetiţei.

„Tatăl este lipsit de posibilităţi materiale".

Vom trage de aici şi concluzia că fetiţa nu se află într-o situaţie strălucită în ceea ce priveşte alimentaţia.

Iată încă o observaţie, deosebit de semnificativă: „Ca urmare a lipsei de afecţiune din partea mamei şi a felului în care este judecată de anturaj, copilul se află în conflict cu toată lumea. Delictele sale pot fi, în parte, expresia unei revolte interioare. În orice caz, dată fiind situaţia în care se găseşte, adaptarea la societate a fetiţei a devenit mai dificilă".

Aveţi aici un foarte bun exemplu al celui de al treilea tip de copii care prezintă un sentiment de inferioritate accentuat: cei înconjuraţi de ură, nelegitimi, nedoriţi, orfani, infirmi. Toţi aceşti copii, pe drept sau pe nedrept, se simt adesea trataţi cu ură. Avem datoria să corectăm eroarea şi să-l facem pe copil să înţeleagă că, fie şi în cazul că are dreptate, nu are nici un motiv să creadă că nu există oameni capabili de compasiune. La fetiţa de care ne ocupăm acest sentiment al inferiorităţii este parţial atenuat de faptul că tatăl ei are grijă de dânsa. Cu toate acestea, mare lucru nu poate face. Ultima concluzie la care a ajuns înţelepciunea sa este aceea de a se descotorosi de copilă, ceea ce aceasta trebuie să fi presimţit. Ea a fost mereu chinuită de senzaţia că tatăl său nu avea suficiente resurse financiare spre a-i asigura existenţa. Tocmai de aceea se găseşte ea într-o capcană, de unde priveşte cu duşmăme la oricine. Sentimentul ei de comuniune socială este atrofiat. În consecinţă, vedem apărând pe primul plan anumite manifestări: minciuni, furturi, care nu sunt de bun augur pentru evoluţia ulterioară. Dar tocmai am descoperit un factor care face ca acest caz să aibă un pronostic mai puţin sumbru. Fetiţa este în căutarea afecţiunii, teren pe care trebuie să fie uşor să-i câştigi încrederea. Problema care se pune este exercitarea primei funcţii a mamei şi de a-i trezi apoi un larg interes pentru semeni. Trebuie să o eliberăm de ideea greşită care o determină să creadă că omul este funciarmente rău. Lacunele existente trebuie acoperite. Trasând astfel liniile directoare ale tratamentului, trebuie să adăugăm că fetiţa trebuie eliberată din situaţia ei prea apăsătoare2.

„Fetiţa lasă impresia că are o mare nevoie de afecţiune şi de ajutor".

Aceasta confirmă ipoteza pe care am crezut de cuviinţă să o formulăm pe baza primelor informaţii; copilul caută, fără a fi găsit încă ceea ce caută: nu şi-a pierdut curajul.

Aş încheia supunându-vă atenţiei o idee care mi-a venit citind rândurile de mai sus: fetiţa, a cărei situaţie este mizerabilă, creşte suferind de frig, de foame, ca şi lipsită de speranţă şi securitate în ceea ce priveşte viitorul ei pe plan profesional, însă este în căutarea dragostei, a afecţiunii; care va fi, în aceste condiţii, deznodământul? Nu există nimeni să o protejeze, nicăieri nu află un cuib sigur pentru dânsa: va eşua în prostituţie.

Să admitem că fetiţa îşi pierde încrederea şi nu mai speră să găsească pe cineva care să se intereseze de ea. Când va creşte, va da peste un bărbat care se va apropia de dânsa, ducând-o cu zăhărelul, făcând paradă de afecţiunea lui; cazurile acestea nu sunt rare şi adesea conduc la prostituţie.

Să admitem că fetiţa pierde şi ultimul rest de speranţă de a găsi pe cineva cu care să se însoţească. Ea nu mai crede că va găsi afecţiune, cu şcoala merge prost, nu are un cămin, e silită să vagabondeze şi poate să dea uşor, din întâmplare, peste o bandă care să o ducă la şcoala crimei. Sau poate să întreprindă ceva din proprie iniţiativă, căutând un câştig care pare lesne de obţinut. Se lasă antrenată într-o formă de delict şi poate continua. Lipsită de orice altă posibilitate, poate deveni în cele din urmă o hoaţă calificată. Caz în care judecătorii şi psihiatrii judiciari vor ajunge la concluzia că pentru delincvenţi îndreptarea este un lucru greu şi că sunt necesare pedepse nemiloase. În disperarea de a găsi o posibilitate onorabilă, ea fură, perfect conştientă că riscă închisoarea în cazul în care va fi prinsă. Dar conştiinţa îi este obnubilată de ideea că nu va fi prinsă. Dacă este, în puşcărie va veni în contact cu alţi răufăcători, de la care va învăţa noi moduri de a proceda. O dată eliberată din detenţie, situaţia i se poate înrăutăţi. Cum să sperăm atunci într-o ameliorare a cazului ei? O poate încuraja în acest sens pedeapsa? Imposibil. Ajutorul nu i-ar putea veni decât din partea unui serviciu în stare să-i ofere ceea ce noi credem că îi este absolut necesar: explicarea erorilor a căror victimă este şi o încurajare reală. Numai aşa se poate veni în ajutorul unei asemenea copile. S-ar putea întâmpla ca un educator, căreia i-ar fi încredinţată fetiţa, să îndeplinească, în mod accesoriu şi fără a o înţelege, acţiunea educaţională cea mai importantă: să-i dea acestei fetiţe curaj.

NOTE

1 Copii cu o înfăţişare mongolică, hipotonici în ceea ce priveşte musculatura şi cu mari deficienţe pe plan psihic. (Nota trad.)

2 Situaţie de stres, am spune azi, în accepţiunea dată de Paul Fraisse, care are în vedere ansamblul conflictelor interpersonale sau sociale ale individului, pe fondul sentimentului de îndoială că respectivele conflicte şi-ar mai putea afla o rezolvare fericită. (Nota trad.)