III. UN TATĂ CARE ÎMPIEDICA DEZVOLTAREA SENTIMENTULUI DE COMUNIUNE SOCIALĂ.

Referatul pe care îl am în mână se distinge prin caracterul său absolut laconic. Dacă purced la interpretarea lui este pentru că, în general, nu dispun de referate mai detaliate. Obligaţia noastră este să învăţăm să facem observaţii având drept punct de plecare referate condensate.

Ar trebui perfecţionată arta de a redacta o dare de seamă, un referat. Am de făcut o propunere în această privinţă, în cazul că se va manifesta într-o zi interes faţă de perfecţionarea redactării referatelor: istoria detaliată a unui copil-problemă, a unui criminal, a unui nevrotic, a unui alcoolic etc. Să fie supusă atenţiei unor eminenţi reprezentanţi a diverse şcoli de psihologie, cerându-le să interpreteze cazul şi să ne indice mijloacele în vederea rezolvării acestuia. Confuzia care obscurizează psihologia din zilele noastre ar lua astfel sfârşit extrem de rapid. Numeroşi autori care, de obicei, nu excelează prin modestie, ar fi numaidecât eclipsaţi. Dar probabil că va mai trece multă vreme până când o asemenea propunere să fie pusă în practică. Acest interval de timp vrem să-l folosim spre a ne exersa în interpretarea cazurilor şi în arta de a citi o asemenea descriere caracterologică. Suntem decişi să găsim mijloacele cu ajutorul cărora să îndepărtăm sau să modificăm erorile inerente stilului de viaţă al indivizilor.

Referatul de faţă priveşte un băiat în vârstă de şase ani, care frecventează clasa întâi a şcolii primare. Începe după cum urmează: „Mai înainte ca băiatul să trăiască în mijlocul familiei."

Aceasta vrea probabil să spună că a fost crescut într-o creşă sau într-un orfelinat. Ne şi vin în minte imagini privind situaţii analoage, favorabile sau defavorabile.

„Era internat într-un spital, iar după aceea a fost plasat la o doică".

S-ar înţelege că avem de-a face cu un copil nelegitim. Fraza care urmează ne-o confirmă: „S-a născut înainte de căsătorie".

În pofida progreselor făcute de legislaţia noastră, nu avem aici de-a face cu o situaţie cu totul indiferentă, deoarece, chiar dacă legislaţia merge până acolo încât îi pune pe picior de egalitate pe copiii nelegitimi cu cei legitimi, rămâne fapt că asemenea copii încep prin a fi crescuţi de părinţi adoptivi. Fie şi numai acest lucru marchează profund viaţa unui copil; nu pentru că el ar găsi acolo un anturaj mai rău decât la părinţii săi legitimi – adesea este mai bun —, ci pentru că această situaţie socială este extrem de semnificativă. Nu credem că atitudinea socială generală faţă de copiii ilegitimi ar putea să ţină pasul cu progresele înregistrate de legislaţie. Nici acum nu este târziu spre a vă pune în gardă, dându-vă următoarea povaţă: nu veniţi pe lume în situaţia de copii nelegitimi.

„Condiţiile de viaţă: părinţii sunt foarte săraci".

Aceasta ne face să înţelegem că băiatul se află la propriii săi părinţi, doar că este născut înainte de căsătorie.

„Ei o scot la capăt vânzând ziare. Atât părinţii cât şi cei patru copii, în vârstă de la un an şi până la şase ani, locuiesc într-o singură încăpere, cu două paturi. Băiatul doarme împreună cu tatăl său. Se pare că acesta e tuberculos, are crize de astm şi insomnie; îi sare ţandăra din te miri ce şi se descarcă pe puşti, bătându-l".

Prin urmare, copilul împarte acelaşi pat cu tatăl lui şi, pe deasupra, mai şi încasează lovituri din partea acestuia. E prea de tot.

„Tatăl are o aversiune vădită faţă de băiat, simpatia sa îndrep-tându-se spre sora în vârstă de patru ani a acestuia, a doua născută".

Ne confruntăm aici din nou cu problema bine cunoscută a băiatului mai mare şi a surorii mai mici. Ştim că, privită în sine, situaţia băiatului nu este plăcută, chiar şi în cazul în care el nu ar avea de înfruntat şi alte dificultăţi. Este cunoscut că al doilea născut se află ca într-o competiţie şi că se străduieşte într-una s-o ia înaintea primului-născut. Dacă secundul este fată, iar primul-născut este băiat, starea de competiţie este şi mai netă. Fata resimte dureros privilegiul băiatului şi vrea să demonstreze că mai degrabă ea merită acest privilegiu şi că valorează cel puţin cât valorează băiatul, dacă nu cumva mai mult. Îi vine în ajutor natura, fetele dezvoltândii-se mai repede până la 17 ani; băiatul nu cunoaşte fenomenul, rămâne în urmă şi suportă faptul ca pe un destin al său. De aceea constatăm cel mai adesea că asemenea băieţi – analogia cazurilor este izbitoare – sunt mai puţin activi, îşi pierd uşor speranţa şi de obicei se silesc să-şi împlinească dorinţele pe căi ocolite. Această stare de lucruri poate fi de altfel modificată de situaţii intercurente. Cu totul altfel stau lucrurile cu sora. Aceasta este nemaipomenit de energică, pusă pe fapte mari. Dacă i se opune rezistenţă, se încăpăţânează să o spulbere, fără a se lăsa supusă. De regulă se dezvoltă bine, este o şcolăriţă excelentă, care denotă profunzime şi iniţiativă. De cele mai multe ori lucrurile merg atât de departe, încât părinţii îşi spun: ce păcat că băiatul nostru nu este fată, iar fata băiat. Dată fiind frecvenţa acestei situaţii, astfel de băieţi o sfârşesc rău, prezentând accentuate tulburări nevrotice, devenind adesea criminali, beţivi; suntem obligaţi să ne întrebăm: ce sens are, în consecinţă, pălăvrăgeala pe tema instinctelor? Ce sens are să vorbim de facultăţi mintale înnăscute, din moment ce primul-născut are această înfăţişare caracteorologică specifică, iar fata o are pe a ei. Situaţia poate fi schimbată, ea poate fi prevenită cu ajutorul unei metode de educaţie corectă, cu condiţia de a fi identificate din timp asemenea situaţii şi de a nu se interveni brutal, prin procedee lipsite de judiciozitate.

„Copilul relatează că în anul din urmă i s-a întâmplat de mai multe ori să nu se întoarcă acasă mai devreme de miezul nopţii".

Dacă examinăm faptele din punctul nostru de vedere, putem trage lesne concluzia că băiatului nu-i prea arde să stea acasă; altfel ar veni mai devreme. Avem impresia că el încearcă să pună o distanţă între dânsul şi casa părintească. V-am mai expus astfel de cazuri. Dacă cineva pleacă de acasă, este semn că nu se simte acolo în apele lui.

„Mai relatează că poliţia a pus mâna pe el nu mai puţin de cinci ori".

Aşadar, vă daţi acum seama că băiatul nostru nu a fost cruţat de soarta comună rezervată primului-născut, în comparaţie cu sora sa născută imediat după dânsul1. Se adaugă la aceasta faptul că situaţia de acasă este, fără discuţie, cât se poate de rea.

„A cerşit prin preajma cofetăriilor şi cinematografelor".

Acest mod de a proceda decurge din sentimentul de umilinţă pe care îl trăieşte. Când băiatul, lihnit de foame, fuge de acasă, ce ar putea el să facă dacă nu să cerşească şi poate chiar să fure? Nu ne-ar mira să se apuce de furat. Aveţi în faţa dumneavoastră, sub o formă pregnantă, cazul dezvoltării unui copil dintre cei despre care am discutat anterior, caz determinat de raportul existent între un băiat prim-născut şi o fată în situaţia de a doua născută.

„Comportamentul la şcoală".

Ni-l putem imagina cu uşurinţă. Dacă acest băiat ar fi capabil, într-un fel oarecare, de un bun randament şcolar, ar putea scăpa cumva destinului său caracterologic2. Cum nu a scăpat, putem trage cu certitudine concluzia că este un elev cu o situaţie din cele mai proaste la învăţătură, situat în coada clasei. Să vedem ce spune referatul: „Copilul vine la şcoală murdar, nespălat, cu chica vânvoi, în zdrenţe".

În ceea ce priveşte hainele flenduri te, poate că nu el poartă răspunderea, dar în celelalte privinţe sunt înclinat să cred că sora sa se va prezenta altfel când va împlini şase ani. La şase ani s-ar cuveni să te speli şi să te piepteni singur.

„Nu stă o clipă locului".

Să nu ai astâmpăr la şcoală este o crimă. La şcoală trebuie să stai în banca ta. Acela care nu o face dovedeşte prin conduita sa că nu doreşte să frecventeze şcoala. Faptul de a sta în bancă, la şcoală, are o altă semnificaţie decât aiurea, în viaţă: la şcoală este vorba de o funcţie socială. Este atitudinea prin care se exprimă legătura socială a unui copil cu şcoala. Aşadar, aflând că nu poate sta liniştit în banca lui, putem deduce că este lipsit de sentimentul de comuniune socială, că nu-l interesează institutorul, elevii şi, în general, şcoala şi problemele ei. Ce face el în cazul acesta? Cu oarecare perspicacitate, cred că putem ghici.

„Se plimbă prin clasă, în timpul lecţiei îl apucă cântatul şi maimuţăreşte răspunsurile date de camarazii săi".

Nu echivalează acest comportament cu o fugă de la şcoală? Dar să o ştergi de la şcoală nu-i chiar uşor, existând unele riscuri. Se va trimite o înştiinţare părinţilor şi toate forţele poliţiei şi jandarmeriei vor interveni ca să-l readucă la şcoală. Nu poţi scăpa de asta. Dar poţi împinge lucrurile până într-acolo încât să fii exmatriculat. Din acel moment nu mai rişti nimic.

„Caută gâlceava colegului de bancă, celorlalţi colegi".

În felul acesta manifestă o lipsă de interes pentru semenii săi. De altfel, iată ce putem citi în referat: jfr îmbrânceşte pe toţi cei care îi stau în cale şi se bucură nespus când vreunul dintre camarazii săi cade".

Şi în acest caz lipsa de interes pentru semeni este manifestă. Avem dreptul să ne putem întrebarea: ce se va întâmpla atunci când băiatul acesta va depăşi vârsta de zece sau douăzeci de ani? La şcoală a trăit experienţe din cele mai amare; la cerşit, de asemenea; acasă nu are nici o mulţumire. Unde vor duce toate acestea, mai târziu? Cred că nu e greu de ghicit. Sentimentul de comuniune socială îi lipseşte în aşa măsură, încât nu-i rămâne să urmeze decât o singură cale, dat fiind ca dispune de o anumită energie – se bucură de răul altora, ba chiar încearcă să-i pună în încurcătură pe ceilalţi: este calea crimei, a fărădelegilor.

„Nu de mult, era cât pe ce să strivească degetele unui coleg. Foloseşte în mod obişnuit expresii vulgare. De altfel e un băiat isteţ, poate răspunde cum se cuvine la întrebări şi este foarte bun la aritmetică".

Acest din urmă aspect nu trebuie să ne mire. Este de înţeles că băiatul acesta a fost mereu nevoit să calculeze, fie banii ce-i ieşeau de pe urma cerşitului, fie preţul alimentelor, al lucrurilor de care avea în general nevoie. Este greu să vorbeşti aici de un talent înnăscut pentru calcul; el pur şi simplu a beneficiat de un bun antrenament în această privinţă.

„Dar exerciţiile lui de scris lasă în mod special de dorit, când catadicseşte să scrie".

În legătură cu aceasta, aş încerca să cercetez bine cum stau lucrurile: dacă nu cumva avem de-a face cu un copil stângaci. Atât de ager la minte şi de dibaci, să nu fie el, într-adevăr, capabil să reuşească în toate? Fie-ne permis să presupunem că, pe lângă celelalte necazuri, el are de suferit povara unei mâini drepte funcţional insuficientă.

„în materie de desen, nu a depăşit stadiul mâzgălelilor".

Aceasta pledează în favoarea ipotezei unui copil stângaci. Încă o remarcă, semnificativă, pe cât se poate: „Copilul este de altă naţionalitate, ceea ce îi interzice intrarea într-o şcoală de stat".

El este aproape de atingerea scopului său: acela de a se vedea exmatriculat, institutorul se lasă prins în jocul copilului, îndeplinindu-i dorinţa. Fiind din nefericire de naţionalitate cehă, nu avem idee în ce instituţie l-am putea plasa. Ar fi bine dacă ar fi crescut într-o instituţie de stat, dar nu este chiar atât de sigur că s-ar găsi acolo cineva capabil să înţeleagă cazul. Deşi de 25 de ani noi ne străduim să explicităm raporturile din prima copilărie şi importanţa lor pentru dezvoltarea în viitor a fiinţei umane, nici o instituţie nu a luat în consideraţie aceste date. Dacă acest băiat trăieşte cu sentimentul care a fost generat în el de experienţele sale existenţiale: totdeauna voi avea de-a face cu vreunul care să mă depăşească, niciodată nu voi fi bun de ceva, trebuie să mă strecor cum voi putea, nu se poate să nu încerc să mă sustrag cerinţelor vieţii prin vicleşuguri nemiloase.

— Atunci el va intra în respectiva instituţie cu aceeaşi atitudine automatizată şi în scurt timp va reîncepe acolo acelaşi joc ca mai înainte. Va fi la fel de descurajat, neaşteptându-se să găsească o situaţie plăcută, ca de exemplu aceea de a fi premiat. Ar vrea totuşi să fie cel dintâi, ar vrea ca toţi să-l admire, doreşte cu ardoare să se afle în centrul atenţiei. Într-un fel a şi ajuns la aceasta: întreaga clasă se ocupă de dânsul; a devenit, efectiv, cel mai important personaj. Ceea ce nu a putut realiza acasă – unde sora este personajul cel mai important —, a obţinut la şcoală. A obţinut lucrul acesta cu ajutorul unui subterfugiu, prin aceea că activitatea lui s-a canalizat într-un sens inutil, prin faptul că şi-a fixat un scop fictiv al superiorităţii personale şi că urmăreşte acest scop. În prezent, statul în întregul lui are a se preocupa ce este de făcut cu dânsul. Reuşita nu este mică. Dacă băiatul ar catadicsi să mediteze asupra a ceea ce se întâmplă, el şi-ar putea spune: dacă aş fi stat liniştit în banca mea şi dacă noaptea aş fi primit, fără a crâcni, pumnii tatălui meu, cine s-ar fi ocupat de mine? Până la un anumit punct băiatul are dreptate. Nu putem tăgădui faptul acesta şi nu trebuie să-l uităm în momentul în care ne pregătim să facem ceva pentru dânsul. Educatorul nu va izbuti nici el să facă să dispară de la acest băiat tendinţa de a se pune în valoare, cum nici o altă şcoală de psihologie nu izbuteşte. Copilul vrea să fie apreciat, iar tendinţa aceasta nu se lasă înăbuşită. Trebuie să-i oferim un drum spre latura utilă a vieţii. Trebuie să-i fortificăm curajul, în aşa fel încât el să se creadă capabil de a reuşi ceva folositor în viaţă. Nefericirea lui constă în aceea că se crede absolut incapabil. Un adept al şcolii freudiene ar putea spune: avem de-a face cu instincte atavice ale colectivităţii primordiale, băiatul dorind să-şi ucidă tatăl. Cum nu se crede în stare să o facă, îl înfruntă pe institutor. Acesta îşi va face atâta sânge rău încât va contracta o boală gravă şi poate va da ortul popii, caz în care băiatul îşi va fi atins scopul. Dar lucrurile nu stau aşa. Avem aici de-a face cu consecinţele, nu cu începutul. Este în afară de orice îndoială că băiatul s-ar fi bucurat să joace un rol identic cu acela jucat de sora sa, dar calea i-a fost barată. Nu este un băiat rău, ci unul bun, ca toţi copiii la venirea lor pe lume. A fost împiedicat să-şi dezvolte sentimentul de comuniune socială, pentru că nu s-a găsit nimeni care să-l trezească în el. Care este persoana cea mai nimerită în acest scop? Mama. Am aflat: băiatul a stat mai întâi la spital, apoi la o pensiune, înainte de a fi ajuns în mijlocul alor săi; copil ilegitim. Doi ani mai târziu a venit pe lume o soră, preferata tatălui. Cine ar fi trebuit să-l înveţe pe copil că pe lume există şi alte fiinţe care sunt semenii noştri? Noi nu avem nici o îndoială asupra faptului că el era capabil să îndeplinească rolul unei fiinţe socialmente utile. Ar fi trebuit să întâlnească pe cineva care să-i fi deschis ochii asupra acestei realităţi. Nu este o sarcină uşoară, dar realizabilă. Este vorba de exercitarea funcţiei primordiale care îi revine în mod normal mamei, funcţie pe care până în prezent nimeni nu a îndeplinit-o faţă de el. Trebuie ca cineva s-o înlocuiască pe mamă în această privinţă, ca o persoană să-i dea impresia că este aproapele său, în care poate să aibă încredere. Lucrul acesta o dată admis, va trebui asumată cea de-a doua funcţie a mamei, care constă în lărgirea sentimentului de comuniune socială trezit şi în dirijarea interesului copilului faţă de alte persoane. În primul rând spre tată, despre care am aflat că s-a dovedit inapt să dezvolte sentimentul de comuniune socială, apoi către surori, care nici ele nu au fost în stare să-l ajute. Arta noastră constă în a înlocui mama în realizarea celei de-a doua funcţii pe care o are.

Nu cred că un gânditor ne-ar putea reproşa că încercăm să „ghicim" şi că în arta ghicitului am atins o anumită dexteritate. În realitate consider ca pe o datorie de prim ordin a elevilor mei exersarea în arta prezicerii. Evident, nu este de comparat divinaţia noastră cu aceea pe care o practică ocazional unii, prea puţin versaţi în arta psihologiei individuale, care îşi imaginează că pronunţând termeni ca „sentiment de comuniune socială" şi „supracompensare", ori „unitatea personalităţii", au prezis ceva în sensul dat de noi acestei noţiuni. Nu a văzut decât clavirul, fără a cunoaşte ceva din arta de a cânta la el.

Toate marile progrese ale ştiinţei s-au realizat datorită prezicerii. Dacă cineva asociază cu mare greutate un semn cu un altul şi se abţine de la orice act creator, aceasta nu este nimic altceva decât o experienţă sterilă. Ceea ce unii numesc „intuiţie" poate că nu este nimic altceva decât prezicere. Oricine a făcut studii medicale nu ar trebui să se îndoiască de faptul că arta diagnosticului este în realitate divinaţie – exact ca în psihologia individuală —, evident bazată pe o bogată experienţă, legată de o înţelegere a regulilor vieţii omeneşti.

Pe temeiul experienţei noastre, avem posibilitatea să susţinem că suntem capabili să tragem concluzii cu privire la structura ansamblului; că putem deduce stilul de viaţă pornind de la amprentele lăsate de paşi. Nu suntem infatuaţi în aşa măsură încât să tragem concluzii ferme pornind de la câteva cuvinte izolate, dar ulterior vom putea găsi confirmarea tezei noastre sau, dimpotrivă, ne vom vedea obligaţi să procedăm la corectări. Primul mod de a proceda este propriu expertului în materie de psihologie individuală, pe când al doilea mod este propriu debutantului.

Servindu-ne de referate, cercetăm până unde poate merge înţelegerea de către noi a acestor copii. Istorisirile sunt lacunare, pentru că cei care le redactează nu ştiu cu exactitate ceea ce ne interesează. În asemenea cazuri dificultatea este mai mare decât atunci când avem copilul în faţa ochilor, adus de părinţii care ne pot da informaţii în legătură şi cu alte particularităţi. În aceste cazuri avem posibilitatea de a ne concentra întrebările asupra aspectelor care ne interesează; anume: în ce împrejurare dificilă şi-au făcut apariţia defectele de caracter ale băiatului şi, în al doilea rând, ce particularităţi prezenta copilul mai înainte? Putem ajunge, cu o certitudine suficient de mare, la concluzia că avem de-a face cu un copil care nu a fost îndestul pregătit să facă faţă problemelor vieţii. Bagajul ereditar al copilului nu prezintă importanţă pentru noi. Factorul ereditar nu se exteriorizează dacă nu găseşte la copil pregătit terenul social. Atunci când soluţionarea uneia din problemele copilului reclamă sentimentul de comuniune socială, constatăm o ezitare caracteristică. Iată-ne pe un teren solid; nu ne rămâne altceva de făcut decât să vedem cauza pentru care sentimentul de comuniune socială nu s-a dezvoltat în mod normal. Nu vom întâlni extravaganţi, copii-problemă, nevrotici, alcoolici, perverşi sexual, criminali sau candidaţi la sinucidere la care să nu fie cu putinţă să demonstrăm cu deplină certitudine că ei nu dau îndărăt din faţa soluţionării problemelor vieţii decât pentru că nu au fost corect educaţi în sensul sentimentului de comuniune socială. Este un punct de vedere ce trebuie reţinut. Aici stă deosebirea fundamentală dintre noi şi alte şcoli psihologice.

Mezin ui angaja t în luptă „O fetiţă în vârstă de patru ani. Nu este copil unic, ci o mezină".

Cunoaştem îndeajuns caracteristicile mezinului. Voi repeta, totuşi, că, dată fiind poziţia sa în familie, mezinul are tendinţa permanentă de a-şi urmări înaintaşul şi, dacă poate, să-l depăşească. Încă de la început are un sentiment de inferioritate foarte pronunţat şi, fie şi din această cauză, va avea dificultăţi în reglarea cursei sale în societate, înclinaţia sa cea mai puternică va fi aceea de a neglija societatea, în beneficiul unei superiorităţi personale. Aceasta nu reprezintă încă un eşec. Dacă speranţa nu-i este înşelată, copilul îşi poate păstra echilibrul. Pierzându-şi speranţa, devine adversarul celorlalţi. Va căuta calea cea mai lesnicioasă, folosind subterfugiile; va avea în viaţă înfăţişarea celui torturat de acea pizmă proprie clasei nevoiaşe. În cazul în care simţul autocritic este insuficient, iar subiectul nu a sesizat în întregime importanţa societăţii, vom identifica la dânsul toate particularităţile care se manifestă în astfel de cazuri. Să ne gândim la Iosif cel din Biblie, la basmele în care este vorba de Prâslea şi vom înţelege acea experienţă seculară potrivit căreia stilul de viaţă, structura psihică a unui individ sunt influenţate de faptul că este mezin. Toţi ceilalţi factori, luaţi la un loc, nu au aceeaşi importanţă. El trebuie să-şi supună eventualele sale facultăţi ereditare rolului de mezin, supunându-se acelei legi care îl guvernează de la începutul existenţei sale. Acest dinamism se poate manifesta pe latura utilă a vieţii, în cadrul societăţii, dar şi pe latura inutilă, dăunătoare. Pentru mezin ispita va fi mai puternică decât pentru acela care, pe parcursul primilor patru sau cinci ani de viaţă, va fi trăit într-un echilibru mai stabil, nerecunoscându-şi într-o măsură atât de izbitoare slăbiciunea şi micimea.

„Ea îşi suge degetul mare".

Când ai patru ani, obişnuinţa aceasta ar fi trebuit să fie abandonată de mult. Toţi copiii pot să-şi sugă, de altfel, întâmplător, policele. Constatările pe care le avem de înregistrat sunt, fără îndoială, următoarele: anturajul familial nu a reuşit s-o dezobişnuiască pe copilă de neajunsul acesta pe o cale pe care ea să o fi acceptat. Dacă se începe o lupta în acest scop, se va vedea că fetiţa se angajează să o poarte: cu cât mai mari eforturi vor face părinţii să o dezbare de prostul obicei, cu atât vor reuşi mai puţin. Ba chiar ea va încerca într-una să se facă remarcată prin gestul ei. Poate că o anumită senzaţie de gâdilare, care se răspândeşte pe întreaga suprafaţă cutanată a copilului, joacă aici un oarecare rol, altfel nefiind de înţeles de ce duce şi alte obiecte la gură.

Copiii care îşi sug degetul mare de la mână exprimă prin acest gest tendinţa lor belicoasă. Cu atât mai sigur putem face afirmaţia că gestul respectiv nu reprezintă singurul mijloc de care se servesc copiii pentru a-şi exprima atitudinea belicoasă. Dacă părinţii îi cer copilului să-şi formeze deprinderi de igienă, veţi constata că, în cazul în care nu s-a putut realiza un climat armonios între părinţi şi copil, acesta se va apuca să-şi sugă policele. Orice copil poate fi determinat să-şi manifeste în felul acesta opoziţia. Dacă părinţii se interesează în mod deosebit de faptul ca micuţul să mănânce tot ce i se dă, acesta va şi găsi un motiv de luptă. Dacă părinţii ţin ca el să stea cu regularitate pe oliţă, veţi constata că se vor ivi cu aceeaşi regularitate dificultăţi legate de acest fapt. Este una din cauzele pentru care anumite purtări rele ale copiilor persistă. La fel stau lucrurile în ceea ce priveşte masturbarea. Cazurile în care masturbarea persistă la copii semnifică întotdeauna înclinaţia lor pentru luptă. O altă cauză, poate chiar mai puternică, se află în mod sigur în raport cu circumstanţele invocate mai sus. Dacă un copil a fost lipsit de o situaţie avantajoasă, el va încerca prin toate mijloacele să redobândească acea situaţie, care îi îngăduise să se afle în centrul atenţiei. Experienţa le arată că anumite deprinderi rele atrag în mod deosebit atenţia părinţilor. Când un copil a observat lucrul acesta, va fi foarte greu să-l dezobişnuieşti de un defect care, potrivit experienţei sale personale, s-a dovedit avantajos pentru dânsul. În tendinţa sade a atrage atenţia alor săi, copilul merge până la a accepta pedepsele, numai să aibă în continuare sentimentul că el este buricul pământului. Îndrăznim să presupunem că sugerea policelui este consecinţa unei lupte declanşate de copil împotriva părinţilor. Luptă determinată probabil de faptul că a fost lipsit de o situaţie agreabilă şi că el vrea să recâştige cu orice preţ acea situaţie. Evident că trebuie să aşteptăm ca această ipoteză să fie confirmată. Deocamdată, însă, o vom admite cu titlul de ipoteză de lucru. Nu uit faptul că există şi alte concepţii referitoare la această meteahnă. Freudismul, bunăoară, o consideră ca pe un demers sexual. Faptul de a-şi suge policele şi de a se masturba constituie pentru copil un mijloc adecvat, care lui i se pare mai indicat decât alte mijloace. Doctorul Levy, medic din New York, a adunat unele date în legătură cu aceasta, dar nu a putut descoperi nici cea mai mică urmă de excitaţie sexuală. El susţine că avem de-a face cu copii care au obţinut laptele matern fără efort, că aceşti copii nu au supt, deoarece laptele pur şi simplu li se scurgea în gură; drept urmare, aparatul lor de supt nu a funcţionat, iar acum ei încearcă să-l pună în funcţiune şi de aceea îşi sug policele. Este greu de înţeles de ce aceşti copii nu-şi pun altfel în funcţiune aparatul de supt, sugându-şi bunăoară buzele şi nu degetul mare. Va trebui să aşteptăm rezultate mai exacte ale observaţiei, intrarea în joc a multor altor elemente. În urma unor cercetări mai ample, experienţa ne-a dovedit că sunt posibile şi alte explicaţii. În ce ne priveşte, rămânem la concepţia psihologiei individuale, anume că respectivul copil este în toiul luptei şi că vrea să se situeze în centrul atenţiei celor din juru-i. Dacă reuşim să confirmăm această aserţiune, vom demonstra că, dintr-o singură lovitură, psihologia individuală a pătruns o mare parte din structura psihică a individului. În caz de neconfirmare, va trebui să ne corectăm concepţia.

„Ea îşi suge policele în pofida tuturor măsurilor luate".

Dacă într-adevăr aşa stau lucrurile, specialistul va putea să emită ipoteza că este vorba de un copil angajat în luptă. Ar mai putea să existe totuşi o îndoială. Probabil că o face din alte motive, pur şi simplu luptând pentru acea plăcere de a-şi suge degetul; în afară de orice îndoială este însă faptul că avem de-a face cu un copil angajat în luptă. Iar adevărul concepţiei noastre nu este de confirmat pe terenul acestei metehne. Adevărul trebuie să reiasă din ansamblul vieţii copilului, care ne arată că avem de-a face cu un copil angajat într-o luptă, a cărui atitudine ostilă este exprimată în fiecare din gesturile sale.

, în majoritatea cazurilor, îndeosebi când este contrazisă, îşi vâră degetul în gură".

După câte înţelegem, fetiţa este în stare să facă şi opoziţie, dar care, după cum se vede, nu constă în mare lucru. Este de remarcat cu deosebire faptul că atunci când se află în opoziţie îşi vâră ea degetul în gură. Pentru observatorul imparţial aceasta înseamnă o confirmare a ideilor noastre şi dezminţirea altor concepţii.

„La o cât de mică enervare, vomită".

Am făcut cunoştinţă cu aceste vomismente în cazul copiilor care au căpătat o mare dexteritate în refuzarea hranei care li se oferă. Am putea admite că fetiţa în chestiune prezintă vreo tulburare3 a aparatului digestiv, ceea ce explică uşurinţa cu care ea vomită. Aceasta ne arată în ce măsură întregul dinamism psihic a fost antrenat în această atitudine belicoasă. Fetiţa noastră dispune de mijloace ofensive. Voma este unul dintre acestea. Dacă fetiţa ar trăi însingurată, nebizuindu-se decât pe ea însăşi, călăuzită de foame şi nevoia de iubire, nu am putea înţelege de ce vomită atunci când ceva nu-i convine. Relaţia cu societatea transpare aici cu claritate: când fetiţa nu joacă rolul principal, ea se enervează, începând să vomite, ca şi cum ar vrea să-i acuze pe ceilalţi şi să se răzbune pe dânşii. O astfel de atitudine reprezintă un raport social şnu înseamnă altceva decât lupta copilului pentru recunoaşterea valorii lui.

„Adesea refuză să mănânce".

Fetiţa vomitând cu uşurinţă, faptul nu-i poate lăsa indiferenţi pe părinţi.

„. Când este să facă baie, orice intervenţie a părinţilor care nu-i. Convine o pune pe fetiţă într-o stare de enervare excesivă: urlă, se zbate, îi respinge pe cei care încearcă să o calmeze".

Este un luptător de prima mână. Dacă ne-am fi îndoit că aşa stau lucrurile şi am fi crezut că este mânată în actele ei de foame sau de trebuinţa de afecţiune, de „instinctele" ei, atunci când urlă şi se zbate, ne-am fi mulţumit cu explicaţii superficiale.

„în ce mă priveşte, am încercat să o calmez pe copilă povestindu-i un basm".

O încercare de a capta interesul copilei. Ştim în ce categorie este de clasat această încercare. Ea este generată de cea de-a doua funcţie a mamei, aceea de a-l determina pe copil să colaboreze, să se joace cu ceilalţi. Dacă subliniez cuvântul „cu", până şi cel mai puţin clarvăzător dintre cititori ar trebui să înţeleagă că aceasta reprezintă o încercare de a-l orienta pe copil spre societate, funcţie care a fost deteriorată.

„Nu m-am adresat direct fetiţei".

Este o stratagemă la care recurgem adesea. O facem cu luare aminte, deoarece copilul, dată fiind atitudinea sa belicoasă, nu mai reacţionează în mod obiectiv, ci subiectiv. Dacă ar fi să i ne adresăm direct, ar trece în defensivă.

„Basmul i-l povesteam surorii ei, o fetiţă în vârstă de şase ani şi jumătate".

Este vorba de o fetiţă cu o purtare ireproşabilă. Putem presupune că ea a reuşit să se adapteze şi că, datorită acestui fapt, este mai apreciată; ar putea să o eclipseze pe sora sa mai mică, atunci când aceasta din urmă încearcă să o descumpănească. Vicleşugul de a se adresa surorii mai mari este bine ales, deoarece sora cea mică încearcă să o egaleze în toate privinţele pe înaintaşa ei.

„Fetiţa, enervată, asculta totuşi cu atenţie".

Avem impresia că sesiza cu inteligenţă conţinutul basmului. Suntem îndreptăţiţi să presupunem că fetiţa nu voia să scape nimic din ceea ce poseda sora ei. Şi ea avea nevoie de basme, de poveşti. Situaţia aceasta nu este deloc rară la copiii angajaţi în luptă.

„Ea s-a potolit încetul cu încetul şi în cele din urmă s-a arătat profund interesată de poveste".

Cura nu este terminată. Fetiţa trebuie adaptată la societatea ale cărei legi clare, tradiţionale, ea le lezează. Este necesar să-i întărim sentimentul de comuniune socială, ceea ce putem realiza pe mai multe căi. Dar nu trebuie să pierdem din vedere scopul: să-l facem pe copil să priceapă că i-am pătruns mobilurile şi că-l eliberăm de sentimentul său de inferioritate. Aceşti copii îşi manifestă adesea sentimentele într-un mod ridicol: „Dacă sunt mâhnită, este pentru că nu voi avea niciodată aceeaşi vârstă ca sora mea mai mare". Ei părăsesc terenul colaborării şi al jocului colectiv şi tind, pe căi personale, să devină punctul de polarizare a atenţiei anturajului. Ceea ce are aici importanţă este relaţia individ-societate. În cazul discutat s-a păcătuit prin lipsa de acurateţe pedagogică, prin deficitele educaţionale. Cred că problema hrănirii copilului se situează aici pe primul plan: s-a pus un prea mare accent pe problema alimentaţiei. Îi sfătuiesc pe părinţi să nu-i facă pe copii să vadă ce importanţă acordă ei acestei probleme. Ori de câte ori copiii se angajează în luptă, atacurile lor vor avea astfel ţinte descoperite.

Un al doilea caz: „Copil unic la părinţi, blazat. Băieţel de trei anişori. În primii ani după naşterea acestui copil părinţii s-au aflat într-o stare pecuniară deosebit de grea. Ei nu-i puteau oferi copilului nici măcar strictul necesar".

Condiţiile sociale intervin aici într-un mod supărător. Copilul poate că nu suferă prea mult din cauza aceasta, dat fiind că niciodată nu s-a aflat în altă situaţie. Dar viaţa grea trebuie să-i fi pus probleme. Se adaugă la aceasta faptul că părinţii poate s-au plâns, în prezenţa copilului, de situaţia lor mizerabilă, trezind astfel în el o perspectivă sumbră cu privire la viitor.

„în timpul ultimelor luni, condiţiile de viaţă ale părinţilor s-au ameliorat considerabil."

O situaţie nouă pentru dânsul!

„. Şi, în consecinţă, ei voiau să-şi scoată dintr-o datăpârleala".

Aceasta ar putea să spună că îşi copleşesc copilul cu tot soiul de cadouri, de jucării, de zaharicale etc. Respingem ca nerecomandabilă o astfel de metodă de educaţie.

„Părinţii îi aduc copilului jucării peste jucării; el nu manifestă interes pentru ele şi, în general, toate aceste lucruri îl lasă rece".

Se poate presupune că, prin exces de jucării şi de acadele, interesul copilului a scăzut şi că el a ajuns la blazare, crezând că totul i se cuvine. Se poate întâmpla ca asemenea copii să prefere să-şi fabrice ei înşişi jucăriile, să-şi confecţioneze păpuşile, chiar dacă sunt foarte simple. Aceste jucării îi interesează adesea mai mult decât cele mai frumoase jucării din comerţ. Este o educaţie care îi îndepărtează pe copii de societate, căreia nu-i consacră nici un efort, trăind într-o lume aflată în contradicţie cu a noastră. Din această lipsă de interes, pe care ei o manifestă, rezultă în chip automat faptul că un asemenea copil nici nu vrea să audă a i se vorbi de ceva şi că probabil va evolua într-un anturaj mai restrâns, favorizat în acest sens de atitudinea părinţilor săi. Nu va desfăşura nici o activitate, dat fiind faptul că nu s-a exersat în această direcţie.

„Mama socoate că băiatul este sensibil, pe când eu susţin că este apatic".

Acceptăm această a doua caracterizare.

„Preferă să se joace singur, iar dacă este dus în mijlocul altor copii, se arată fie iritat, fie servil".

Pur şi simplu nu este obişnuit cu această nouă situaţie, care i se pare greu de acceptat.

— De unde iritarea sa. Servilitatea îşi găseşte poate explicaţia în faptul că nu se crede capabil de iniţiativă.

„învins în joc, el se refugiază imediat în poala mamei sale".

Nu rezistă când este pus la încercare, ca urmare a unei greşeli de educaţie. Printr-o suită de eşecuri, copilul acesta este smuls din angrenajul societăţii. Toate situaţiile el le resimte ca fiind dificile; copilul a fost crescut în spiritul lipsei de iniţiativă, a fost modelat pentru situaţii în care totul se obţine fără efort, ca într-o ţară unde curge lapte şi miere. Eroarea acestei educaţii este că le barează copiilor drumul spre societate. Tratamentul ar consta în trezirea, la copil, a interesului pentru semenii săi, pentru cerinţele vieţii; cu alte cuvinte, copilul trebuie eliberat de sentimentul său de inferioritate şi saturat de un optimism activ, care să-l facă să înţeleagă că este capabil să rezolve toate problemele cu care se confruntă.

Luptaprimului-născutpentru drepturile sale ereditare „Băiat în vârstă de cinci ani, primul-născut într-o familie cu mai mulţi copii".

Suntem obişnuiţi ca la primii-născuţi să întâlnim o atitudine care traduce teama lor de a nu fi privaţi de situaţia pe care o deţin. Primul-născut are o comprehensiune deosebită în ceeace priveşte condiţiile puterii, ceea ce îl determină să o considere ca fiind lucrul cel mai de preţ al vieţii şi să încerce mereu să pună mâna pe ea. Rar veţi întâlni un om atât de preocupat de reglementarea existenţei, cum este primul-născut. Secundul4 este inamicul jurat al regulilor şi principiilor, un adversar al puterii instalate, pe care are tendinţa să o atace. Nu va crede prea mult în puterea magică a regulilor şi legilor naturii. În toate circumstanţele va avea tendinţa de a demonstra că nu există reguli fixate o dată pentru totdeauna. În consecinţă, putem presupune că băieţelul nostru are, într-o bună măsură, simţul puterii şi că, măcinat de o anumită îngrijorare, de teama de a nu se vedea decăzut din drepturi, va încerca să rămână stăpân pe putere sau să o recucerească. Din momentul în care şi-a pierdut orice speranţă de a o recuceri, chiar dacă în aparenţă atitudinile lui se modifică, structura rămâne aceeaşi. Acela care îşi exprimă regretul şi deznădejdea de a nu mai obţine vreodată puterea este acelaşi tip de om, dar care are mai puţin curaj. Să vedem care din cele două aspecte îl caracterizează pe băiatul despre care discutăm. Ambele aspecte, de altfel, au în comun faptul că traduc dorinţa puternică de a se regăsi la înălţimea situaţiei de prim-născut.

Vom afla despre acest băiat că el vrea întotdeauna să o facă pe adultul, că îl preocupă în permanenţă să apară în faţa surorii sale, a doua născută, drept un model. Atitudine care concordă cu concepţia noastră.

„Din toate punctele de vedere, copilul se încadrează în categoria de copii normali pe plan intelectual, manifestând o largă sferă de interese şi dispunând de o extraordinară energie".

Să nu pierdem din vedere faptul că acest copil se află într-o stare de permanentă tensiune spre a-şi păstra poziţia de comandă, spre a rămâne la cârmă, ceea ce poate să pară semnul unei voinţe extrem de puternice. Nu suntem siguri, însă, că un băieţel în vârstă de cinci ani merită acest atribut de voinţă puternică.

„El ar fi capabil să-l doboare pe copil şi să sfărâme piese de mobilier, fie şi lucruri de preţ, pe scurt, tot ce ar putea să-i bareze calea".

Această atitudine trebuie raportată la evenimente în legătură cu care copilul voia să demonstreze că el ţinea să se menţină la cârmă, dovedindu-ne că sentimentul său de comuniune socială a avut de suferit. Avem aici mai puţin de-a face cu acea „foame" şi cu acea „sete de iubire", cât cu căutarea puterii. Nu suferă de pe urma excitaţiilor sau impresiilor refulate, ci pur şi simplu dezvoltarea sentimentului său de comuniune socială a fost obstacolată. Această exagerată căutare a puterii este cu atât mai de înţeles cu cât nu crede deloc în el însuşi, iar, pe de altă parte, are o soră care îi calcă pe urme. După cum ştim, în rivalitatea dintre frate şi soră, aceasta din urmă este favorizată, pentru că se dezvoltă mai rapid decât băiatul, aşa încât acesta va avea de furcă dacă vrea să-şi menţină poziţia în faţa surorii, cea de-a doua născută. Au intrat în joc şi alte circumstanţe, deoarece singur acest fapt nu ar fi fost determinant, atâta vreme cât băiatul nu şi-a pierdut speranţa de a triumfa asupra surorii. Dacă e disperat, va încerca calea vicleşugului. Primul-născut a fost la un moment dat copil unic. Mai târziu a pierdut această poziţie, fără ca schimbarea de situaţie să fi fost pregătită dintr-o perspectivă socială.

„Tatăl său mi-a relatat că copilul a fost tratat cu severitate la un moment dat".

Nu ştim de către cine a fost tratat cu severitate; probabil de către tată. Aceasta ar arăta că el este pornit împotriva tatălui şi că îşi va dirija atacurile împotrivă-i.

„Tatăl susţine că, drept urmare a unei dezvoltări intelectuale şi fizice sănătoase, băiatul are un surplus de energie".

Este vorba de dorinţa stimulatoare a puterii, de care tatăl nu are cunoştinţă.

„Şi că de aceea el are excese de exuberanţă. Până în prezent copilul nu a avut niciuna dintre bolile pe care le fac copiii".

S-ar spune că tatăl crede în influenţa deosebită a acestor boli asupra dezvoltării caracterului.

„După părerea mea, spre deosebire de copiii «inferiori», acesta trebuie considerat ambiţios".

Dacă, dimpotrivă, copilul s-ar simţi sigur pe dânsul, el nu ar face asemenea eforturi. Nu este „inferior", ci victima unui „sentiment de inferioritate".

, J se prezintă întotdeauna tatăl drept model, acesta fiind un bărbat dotat şi atrăgător".

Tatăl pare să fie acela care dă tonul, ceea ce îl crispează şi mai mult pe băieţel.

, J se insuflă copilului ideea că va ajunge să egaleze personalitatea tatălui".

Nu ni se pare un lucru greu de făcut, dar asta pare să-l înspăimânte pe copil.

„Tatăl este inginer şi se distinge prin talent la desen şi pictură".

Oferindu-se ca modele copiilor lor, mulţi părinţi cred că în felul acesta favorizează dezvoltarea judecăţii şi acţiunii independente a acestora.

Se pune aici şi problema de a stabili în ce grad s-a dezvoltat sentimentul de comuniune socială al copilului. Toate celelalte cauze dispar, ca fiind secundare. Acest sentiment nu are nimic de-a face cu ştiinţele naturale, cu „foamea" şi „iubirea". Important este aici scopul de a se pune în valoare şi tocmai acesta determină gradul sentimentului de comuniune socială.

Aş dori să adaug aici câteva observaţii în legătură cu o obiecţie a educatorului: Aşadar, cine este răspunzător de faptul că un puştiulică în vârstă de cinci ani se enervează din te miri ce? Cui să-i atribuim responsabilitatea acelor crize gastrice nervoase de care suferă o fetiţă în vârstă de cinci ani? Am observat că în majoritatea cazurilor părinţii înşişi îşi maltratează copiii, nu chiar prin acte de brutalitate, ci, neexcluzând o tandreţe foarte vie, prin atitudinea lor dezlânată şi inconsecventă. Pe copii nu au dreptul să-i educe decât cei care, în afara cunoştinţelor necesare, au o inimă caldă şi o profundă comprehensiune socială".

Mă simt obligat să reduc responsabilitatea părinţilor. Pentru că dacă, bunăoară, reuşim să-i facem pe aceşti copii să progreseze, cultivându-le într-o mai mare măsură sentimentul de comuniune socială, atunci părinţii nu mai au nici o responsabilitate, iar sentimentul nostru de comuniune socială trebuie să se preocupe de descărcarea părinţilor de aceste dificultăţi. În aceasta constă începutul practicii psihologiei individuale, în pofida tuturor rezistenţelor. Ne-am spus: nu există instanţă capabilă să-i scutească pe părinţi de aceste dificultăţi. Noi suntem conştienţi de faptul că nu putem îndeplini singuri sarcina aceasta, ci pur şi simplu dorim să facem un început şi să dăm o pildă. Mulţi ne-au încurajat să mergem în continuare pe drumul pe care am pornit.

NOTE

1 Nu este vorba aici de o soartă implacabilă, cum s-ar putea crede luând în considerare accepţiunea comună a termenului, ci de „soarta" celor care nu au avut norocul să beneficieze de o educaţie corespunzătoare, optimismul pedagogic al lui Adler fiind neîndoielnic. (Nota tmd.)

2 Este cunoscut faptul că una din cărţile lui Adler poartă drept moto adagiul lui Herodot: „Caracterul omului este destinul său". (Nota frac/.)

3 „Minderwertigkeit", în textul original. (Note trad.)

4 Al doilea născut. (Note trad)