10. Ce este de fapt o nevroză?

Acela care ani îndelungaţi s-a ocupat de această problemă va înţelege că trebuie dat un răspuns clar şi cinstit la întrebarea: Ce este în realitate nevroza? 1 Dacă parcurgem literatura, spre a obţine lămuriri, ne găsim într-o asemenea încâlceală de definiţii încât numai cu greu s-ar putea ajunge la o concepţie unitară.

Ca întotdeauna când o problemă este neclară, există o mulţime de explicaţii şi aprige controverse. Aşa şi în ceea ce priveşte problema noastră. Nevroza este iritabilitate, slăbiciune iritabilă, boală a glandelor endocrine, consecinţă a unor infecţii dentare sau nazale, maladie genitală, astenie a sistemului nervos, consecinţă a unei diateze hormonale sau renale, a unui traumatism al naşterii, a conflictului cu lumea exterioară, cu religia, cu etica, conflict între maleficul inconştient şi conştiinţa înclinată spre compromis, refulare a impulsiilor sexuale, sadice, criminale, consecinţă a larmei şi pericolelor marilor oraşe, consecinţă a unei educaţii feminine sau, dimpotrivă, a unei educaţii cazone, în special a educaţiei în familie, consecinţă a anumitor reflexe condiţionate ş.a.m.d.

Multe dintre aceste concepţii sunt judicioase şi pot fi utilizate în explicarea unor manifestări parţiale, mai mult sau mai puţin importante, ale nevrozei. Cele mai multe dintre ele se găsesc însă adesea la persoane care nu suferă de nevroză. Ele nu contribuie câtuşi de puţin la clarificarea întrebării „ce este de fapt o nevroză?” Extraordinara frecvenţă a acestei maladii, efectele ei sociale deosebit de grave, faptul că doar o mică parte dintre nevrotici va fi supusă unui tratament, pe când alţii îşi duc cu ei suferinţa, de-a lungul întregii vieţi, ca pe o inimaginabilă tortură, la aceasta adăugându-se marele interes al lumii profanilor pentru această problemă, iată motive care justifică o examinare ştiinţifică la rece, de mare competenţă. Se va vedea acum şi cât de necesară este ştiinţa medicală pentru înţelegerea şi tratamentul acestei maladii. Nu trebuie neglijat nici punctul de vedere potrivit căruia o profilaxie a nevrozei este posibilă şi necesară, dar la aceasta ne vom putea aştepta numai dacă cunoaştem mai clar stricăciunile care stau la baza bolii. Măsurile de profilaxie şi cunoaşterea măruntei simptomatologii incipiente ţin de ştiinţa medicală. Este însă indispensabil ajutorul din partea familiei, a institutorului, educatorului şi altor persoane auxiliare. Aceasta îndreptăţeşte o largă propagare a cunoştinţelor asupra naturii şi genezei nevrozei.

Trebuie să facem să dispară definiţiile arbitrare, existente de când lumea, ca de exemplu aceea care spune că nevroza este un conflict între conştient şi inconştient. Este greu de discutat asupra acestui lucru, căci, în definitiv, autorii care susţin această concepţie ar trebui să înţeleagă că, în general, nimic nu are loc fără conflict, aşa încât prin aceasta nu se spune nimic întru elucidarea naturii nevrozei, ca şi atunci când un oarecine vrea să ne facă să credem într-o concepţie ştiinţifică orgolioasă, potrivit căreia nevroza este de depistat în schimbările organice, în chimisme. În acest sens, cu greu s-ar putea aduce vreo contribuţie, dat fiind faptul că despre chimisme nu se poate spune nimic. Nici celelalte definiţii curente nu spun nimic nou. Ceea ce se înţelege prin termenul nevrozitate2 este iritabilitatea, suspiciunea, timiditatea etc., pe scurt orice manifestări care dau la iveală trăsături de caracter negative care se potrivesc cu viaţa şi care par grevate de afecte. Toţi autorii admit că nevrozitatea sa află în raport cu o viaţă afectivă intensificată. Când, cu mulţi ani în urmă, m-am apucat să descriu ceea ce înţelegem noi prin caracter nevrotic (nervöser Charakter), am scos în evidenţă hipersensibilitatea nevroticului. Această trăsătură de caracter se găseşte, desigur, la orice nevrotic, deşi uneori ea nu poate fi prea uşor descoperită, fiind voalată, dar dacă privim mai îndeaproape putem vedea că avem totuşi de-a face cu oameni de o mare sensibilitate. Acela care se simte acasă pe această biată scoarţă terestră şi care este pătruns de ideea că nu-i aparţin numai plăcerile vieţii, ci şi neplăcerile ei, fiind convins că trebuie să-şi aducă propria-i contribuţie la viaţa în comun, acela nu va manifesta hipersensibilitate.

Hipersensibilitatea este expresia sentimentului de inferioritate. De aici rezultă uşor alte trăsături de caracter ale nevroticului, cum ar fi impacienţa, care de asemenea nu apare la acela care se simte în siguranţă, care are încredere în sine şi care se dezvoltă în lupta cu problemele vieţii.

Dacă luăm în considerare aceste două trăsături de caracter, vom înţelege că sunt oameni care trăiesc în condiţiile unei afectivităţi exacerbate (in gesteigerten Affekten). Dacă adăugăm că acest sentiment de insecuritate tinde din toate puterile către o stare de tihnă, către securitate, putem înţelege de ce este aţâţată de aspiraţia nevroticului la superioritate, la desăvârşire şi de ce această trăsătură, care tinde la situarea pe culmi, se dezvăluie sub forma ambiţiei, care nu ţine seama decât de propria persoană. Lucrul acesta este de înţeles la un om care se găseşte la ananghie. Uneori această strădanie de a ajunge pe culmi ia forma lăcomiei, a avariţiei, pizmei, geloziei, care vor fi respinse din capul locului de colectivitate; avem de-a face în aceste cazuri cu oameni care tind să facă faţă dificultăţilor de pe poziţii de forţă, deoarece nu au încredere într-o rezolvare simplă. Aşa se explică faptul că sentimentul de inferioritate intens merge mână în mână cu o dezvoltare deficitară a curajului, în locul căruia ei fac o mulţime de încercări viclene de a o scoate la capăt cu problema vieţii, de a-şi face viaţa uşoară, aruncând povara pe umerii altora; aceasta se leagă cu lipsa de interes pentru ceilalţi.

Suntem departe de a critica sau de a condamna pe numeroşii indivizi care demonstrează, într-o măsură mai mică sau mai mare, această conduită, deoarece ştim că până şi cele mai grave erori se comit fără o responsabilitate conştientă, respectivii devenind jucăria atitudinii lor nefaste în faţa vieţii. Aceşti oameni au în faţa ochilor un ţel care îi pune în contradicţie cu raţiunea. Asupra naturii nevrozitaţii, asupra instituirii şi structurii ei n-am spus încă nimic cu aceasta. Am făcut doar un pas mai departe şi, prin prisma lipsei de curaj a nevroticului, putem stabili atitudinea sa şovăitoare în faţa problemelor vieţii, precum şi slaba sa eficienţă. Este sigur că putem urmări până în copilărie această slabă capacitate de a acţiona. Pe noi, care profesăm psihologia individuală, faptul acesta nu ne surprinde, deoarece forma vieţii (Lebensform) se dezvoltă în prima copilărie şi rămâne neschimbată, iar o schimbare este posibilă numai dacă persoana respectivă îşi dă seama de cursul greşit al dezvoltării şi are capacitatea de a se reataşa la colectivitate, în scopul prosperităţii întregii umanităţi.

Dacă un copil desfăşoară o activitate intensă în sensul rău al cuvântului, atunci putem presupune că acel copil, dacă trăieşte mai târziu un eşec, nu va deveni nevrotic, ci va manifesta eşecul sub altă formă: crimă, sinucidere, alcoolism. El se va putea prezenta ca şcolar greu educabil de cea mai rea speţă, dar nu va manifesta trăsăturile unui nevrotic. Apropiindu-ne de soluţia problemei, putem afirma că raza de acţiune a unui asemenea om nu e prea mare. În comparaţie cu aceea a omului normal, nevroticul are o rază de acţiune mică. Importantă este problema provenienţei activităţii sporite. Dacă ajungem la concluzia că este posibil să extindem şi să restrângem raza de acţiune a unui copil, dacă înţelegem că o educaţie eronată reduce până la minimum raza de acţiune a copilului, vom înţelege şi faptul că pe noi nu ne interesează problema eredităţii, ci că fenomenele pe care le vedem sunt produsul capacităţii creatoare a copilului. Corporalitatea (Körperlichkeit) şi influenţa lumii exterioare sunt materialul de construcţie pe care copilul îl utilizează la zidirea personalităţii sale. Ceea ce noi observăm ca simptoame ale nevrozităţii, pe care le clasificăm în şocuri somatice ale anumitor organe (körperliche Erschütterungen) şi în şocuri psihice (seelische Erschütterungen) – manifestări de anxietate, idei obsedante, depresii, sau cele care par să aibă o semnificaţie specială, ca durerile de cap nervoase, roşirea compulsiva, spălatul compulsiv şi alte manifestări similare – toate sunt simptome de durată (Dauersymptome). Ele persistă multă vreme, iar dacă nu ne angajăm în obscuritatea concepţiilor fanteziste care admit că ele s-au dezvoltat fără sens, dacă vom căuta conexiunea, vom descoperi că respectivul copil s-a găsit în faţa unei probleme care i-a depăşit puterile şi pe care a lăsat-o nerezolvată. Prin aceasta pare stabilită şi explicată constanţa simptoamelor nevrotice.

Erupţia simptoamelor nevrotice (Ausbruch der nervösen Symptome) are loc ca urmare a unei anumite probleme. Noi am făcut cercetări extinse spre a vedea în ce constă dificultatea rezolvării unei probleme, iar psihologia individuală a luminat temeinic întregul domeniu, stabilind că oamenii se găsesc mereu în faţa unor probleme, a căror rezolvare necesită o pregătire socială (eine soziale Vorbereitung). Această pregătire copilul trebuie să o dobândească în prima copilărie, deoarece fără ea nu este posibilă o dezvoltare normală.

O asemenea problemă intervine întotdeauna în mod zguduitor, aşa încât putem vorbi de efecte de şoc (Schockwirkungen). Problemele pot fi diferite. De exemplu, o problemă de societate, o prietenie care a dus la decepţie. Cine nu a trăit o asemenea situaţie şi cine nu a fost zguduit de un asemenea deznodământ? Şocul psihic nu este totuşi întotdeauna semn de nevrozitate. El este semn de nevrozitate şi devine nevroză numai dacă durează, dacă devine o stare permanentă, dacă persoana respectivă întoarce cu neîncredere spatele oricărui Tu, dacă demonstrează limpede că prin timiditate, emotivitate, simptoame somatice, palpitaţii, transpiraţie, tulburări gastrointestinale, trebuinţa imperioasă de a urina el se împiedică întotdeauna de a se apropia de alţi omeni, o stare despre care în psihologia individuală se spune clar că acest om nu şi-a dezvoltat suficient sentimentul contactului cu ceilalţi, aşa încât decepţia sa l-a dus la izolare. Acum am sesizat mai îndeaproape problema şi ne putem face o idee despre ceea ce este nevrozitatea. Dacă, de exemplu, cineva pierde bani într-o afacere şi este zguduit sufleteşte de acest necaz nu avem aici, totuşi, nevrozitate. Va fi un fenomen nevrotic numai în cazul în care respectivul rămâne în stare de şoc, fiind mereu zguduit sufleteşte de ceea ce i s-a întâmplat şi nimic altceva. Faptul se explică numai dacă înţelegem că acest om nu a dispus de un grad suficient de colaborare, că el nu înainta decât dacă toate îi mergeau în plin. Acelaşi lucru este valabil şi în problema iubirii (Liebesfrage). Este cert că rezolvarea problemei iubirii nu este un fleac. Ea necesită o anumită experienţă, comprehesiune, un anumit spirit de răspundere. Dacă, în legătură cu această problemă, cineva este adus într-o stare de tulburare şi iritare şi dacă, o dată respins, el nu se mai redresează, cultivând toate acele emoţii care îi asigură retragerea şi făcându-şi o concepţie de viaţă care îl menţine pe această poziţie, abia atunci avem de-a face cu nevrozitatea. Oricine a trăit în raza unui bombardament de artilerie a trăit o stare de şoc, dar această stare de şoc durează numai dacă individul nu este pregătit pentru problemele vieţii, caz în care el rămâne ca ţintuit. Această stare de ţintuire (Steckenbleiben) am fundamenta-o arătând că este vorba de oameni care nu sunt pregătiţi în mod adecvat pentru rezolvarea tuturor problemelor, că ei nu au colaborat în mod corespunzător în copilărie, dar la aceasta trebuie să adăugăm că este totuşi vorba de o suferinţă aşa cum o putem observa în nevroze şi nu de o stare confortabilă. Dacă i-aş trasa cuiva sarcina să-şi provoace dureri de cap ca acelea care apar în faţa unei probleme pentru a cărei rezolvare nu eşti pregătit, el nu ar fi capabil să facă lucrul acesta. De aceea, a limine 3, să terminăm cu toate acele controverse, cu toate acele concepţii eronate potrivit cărora bolnavul este acela care îşi produce suferinţa, că el vrea să fie bolnav4. Fără îndoială că respectivul suferă, dar el preferă această suferinţă aceleia încă şi mai mari provocate de dezvăluirea lipsei de valoare a soluţiei alese. El îşi asumă mai cu plăcere toate suferinţele, decât descoperirea lipsei sale de valoare.

Atât nevroticul cât şi nonnevroticul vor opune o rezistenţă stabilirii lipsei lor de valoare, dar rezistenţa opusă de nevrotic va fi mult mai mare. Dacă evocăm hipersensibilitatea, impacienţa, ebuliţia afectivă, ambiţia personală, vom putea înţelege că un asemenea om nu va cuteza să avanseze atâta timp cât se crede în pericol că îi va fi dată de gol lipsa de valoare (seine Wertlosigkeit). Ce dispoziţie afectivă succede acestor şocuri? El nu a produs-o, nu a dorit-o, dar ea se prezintă ca efect al zguduirii psihice, ca efect al sentimentului înfrângerii, ca efect al fricii că lipsa sa de valoare poate fi descoperită. Nu are de fapt nici un chef să combată acea dispoziţie afectivă şi nici nu prea înţelege cum s-ar putea elibera de ea. Ar dori să o îndepărteze şi va insista asupra acestui lucru, spunând că ar vrea să se vindece, că ar vrea să scape de simptoame. De aceea se şi duce la medic. Dar ceea ce el nu ştie este că, mai presus de toate, se teme să nu fie demascat drept un ins lipsit de valoare, că s-ar putea ca obscurul secret al lipsei lui de valoare să-i fie dat pe faţă. Vedem acum ce este, în fond, nevroza: o încercare de a evita un rău mai mare, o încercare de a menţine cu orice preţ aparenţa valorii, dar în acelaşi timp dorinţa de a atinge acest scop fără a plăti vreun preţ. Lucrul acesta este, din păcate, imposibil. Posibil este doar să-i facem rost respectivului de o mai bună pregătire pentru viaţă, de a-i face mai bine patul, de a-l încuraja, ceea ce nu poate fi realizat cu biciul, cu pedeapsa, cu duritate, cu constrângere. Se ştie cât de mulţi oameni, în cazul în care dispun de o anumită activitate, sunt mai degrabă capabili să se sinucidă decât să rezolve nişte probleme. Lucrul acesta este clar. De aceea nu ne putem aştepta la nimic de la constrângere, ci este necesară o pregătire sistematică, până când persoana respectivă se simte sigură de ea, aşa încât să poată păşi la rezolvarea problemei. Altfel este un om care crede că stă pe marginea abisului şi care se teme, dacă este mânat de la spate, că va cădea în abis, cu alte cuvinte că cineva îi va demasca lipsa de valoare.

Un avocat, în vârstă de 35 de ani, se plângea de nervozitate, de dureri permanente în zona occipitală, de tot felul de indispoziţii în zona gastrică, de senzaţia de stupiditate, de o slăbiciune generală şi de oboseală. Toate acestea îl nelinişteau nespus. Adesea îi era teamă să nu-şi piardă cunoştinţa când trebuia să vorbească cu oameni pe care nu-i cunoştea. Acasă, în familia părinţilor săi, se simţea mai bine, deşi nici acolo atmosfera nu-i priia. Era convins că nereuşita sa profesională se datora acestor simptoame.

Examenul clinic a dat un rezultat negativ, în afară de o scolioză de care se poate ţine seama în explicarea durerilor occipitale şi de o pierdere a tonusului muscular, ca urmare a depresiei, ceea ce ar explica durerile paravertebrale. Oboseala poate fi atribuită, fără îndoială, stării sale de agitaţie, dar ar putea fi interpretată, ca şi senzaţia sa de gol în cap, ca o manifestare parţială a depresiei. Indispoziţiile din zona gastrică sunt mai greu de interpretat pe fondul unui diagnostic general, cum facem noi aici, dar ar putea fi înţelese ca o consecinţă a iritaţiei nervoase produse de scolioză, dar şi ca expresia predilecţiei unui organ inferior de a răspunde la o iritaţie psihică. În favoarea ultimei explicaţii pledează frecvenţa tulburărilor gastrice în copilărie şi plângerile similare ale tatălui, de asemenea fără diagnostic organic. Pacientul mai relatează că enervările sale se însoţesc de o scădere a poftei de mâncare, iar uneori şi de vărsături.

O plângere care poate fi considerată insignifiantă ne permite să cunoaştem ceva mai îndeaproape stilul de viaţă al pacientului. Agitaţia sa ne arată clar că el nu a renunţat cu totul la lupta pentru „succesul său”.

Pentru aceeaşi concluzie, deşi într-o măsură mai mică, pledează comunicarea sa că nici măcar acasă nu se simte în largul său. Într-o mai mică măsură, deoarece teama sa de a întâlni necunoscuţi, deci de a ieşi în lume, nu-l părăseşte nici acasă. Teama de a-şi pierde cunoştinţa ne permite însă să aruncăm o privire în atelierul nevrozei sale: el ne comunică, fără a lua aminte la ce spune, cum îşi alimentează artificial enervarea atunci când are a se întâlni cu necunoscuţi, prin ideea preconcepută că şi-ar putea pierde cunoştinţa. Sunt de semnalat două motive pentru care pacientul nu ştie de ce el, ca şi cum ar face-o cu intenţie, îşi alimentează artificial enervarea, până la confuzie. Unul dintre motive este absolut vizibil, deşi în general nu este înţeles: pacientul priveşte oarecum cu coada ochiului la simptoamele sale şi nu la legătura cu modul în care se prezintă (mit seiner Gangart). Celălalt motiv este că neînduplecata retragere, acea „avansare înapoi” („Avancerückwärts”), pe care de mult am descris-o ca pe cel mai important simptom nevrotic5, în cazul nostru, legat cu slabe încercări de a se pune pe picioare, nu trebuie să fie întreruptă. Surescitarea trăită de pacient (şi care, desigur, trebuie demonstrată, căci până în prezent ea nu a fost ghicită decât cu ajutorul unui diagnostic general, cu ajutorul experienţei psihologiei individuale şi prin intuiţie medico-psihologică) atunci când are de-a face cu cele trei probleme ale vieţii – societatea, profesiunea, iubirea – pentru care în mod vădit el nu este pregătit, cuprind în realitate nu numai corpul, unde provoacă modificări funcţionale, ci şi psihicul (Psyche). Ca urmare a deficitarei pregătiri a personalităţii respective au loc tulburări funcţionale în corp şi în suflet. Pacientul, probabil timorat de micile eşecuri anterioare, dă înapoi înspăimântat din faţa factorului „exogen”, se simte mereu ameninţat de o înfrângere, cu atât mai mult cu cât el, copil răsfăţat (vom aduce mai încolo o nouă dovadă în acest sens), va găsi că ţelul său de superioritate personală, lipsit de interes pentru ceilalţi, este din ce în ce mai inaccesibil. În această stare emotivă exacerbată, generată întotdeauna de teama de o înfrângere definitivă, deşi teama în sensul obişnuit al cuvântului nu se manifestă întotdeauna clar, apar acele simptoame pe care le găsim în nevroză şi psihoză, având la bază o constituţie somatică de cele mai multe ori ereditară şi o constituţie psihică întotdeauna dobândită, care se amestecă şi se influenţează reciproc.

Este aceasta, însă, nevroza?

Psihologia individuală a făcut realmente mult spre a clarifica faptul că pentru a rezolva problemele vieţii poţi fi pregătit rău sau bine şi că între aceste extreme sunt de găsit mii de variante. După cum a acţionat spre a face înţeles faptul că sentimentul incapacităţii de rezolvare a acestor probleme face corpul şi sufletul să vibreze în mii de feluri în faţa factorului exogen. Psihologia individuală a demonstrat, de asemenea, că pregătirea deficitară îşi are originea în prima copilărie şi că nu poate fi ameliorată nici prin trăirea existenţială (durch Erlebnisse), nici prin emoţii, ci prin cunoaştere (durch Erkenntnisse). Şi tot ea a descoperit sentimentul de comuniune socială, ca factor integrator în stilul de viaţă, care trebuie să fie prezent în mod decisiv în rezolvarea tuturor problemelor vieţii. Manifestările somatice şi psihice, care însoţesc sentimentul ratării (Gefühl des Versagens) şi care îl concretizează, l-am descris drept complex al inferiorităţii. Desigur, efectele de şoc în cazul complexului de inferioritate sunt mai mari la indivizii mai slab pregătiţi decât la cei bine pregătiţi, la oamenii descurajaţi, care caută în permanenţă ajutor din afară, decât la cei mai curajoşi. Fiecare trăieşte conflicte care îl zguduie mai mult sau mai puţin şi pe care le resimte pe plan sufletesc. Corporalitatea noastră, ca şi condiţiile sociale exterioare nu-l scutesc pe nimeni de sentimentul de inferioritate faţă de lumea exterioară. Inferiorităţile organice ereditare sunt mult prea frecvente pentru ca ele să nu fie afectate de durele cerinţe ale vieţii. Factorii de mediu care îl influenţează pe copil nu sunt de aşa natură încât să-i înlesnească acestuia structurarea unui stil de viaţă „just”. Răsfăţul, presupusa sau reala neglijare, dar în special răsfăţul, îl împing pe copil prea adesea să se opună sentimentului de comuniune socială. Se adaugă faptul că copilul îşi găseşte legea sa de mişcare de cele mai multe ori fără o îndrumare corectă, potrivit legii înşelătoare a încercării şi erorii6, după propriul său bun-plac îngrădit de limitele umane, dar tinzând întotdeauna spre un ţel de superioritate, într-una din nenumăratele variante posibile.

Puterea creatoare a copilului foloseşte, „utilizează” toate impresiile şi senzaţiile ca impuls spre a-şi dezvolta atitudinea definitivă, legea sa de mişcare individuală. Acest fapt, pus în evidenţă de psihologia individuală, a fost mai târziu denumit „atitudine” („Einstellung”) sau „configuraţie” („Gestalt”), fără a se lua în considerare individul ca totalitate sau legătura sa cu cele trei mari probleme ale vieţii şi, de asemenea, fără a se recunoaşte contribuţia psihologiei individuale la aceasta7. Dar este, oare, „nevroză” conflictul unui copil „rău”, al unui sinucigaş, al unui criminal, al unui ultrareacţionar, al unui militant ultraradical până la absurd, al unuia care vegetează în indiferenţă, al unui chefliu tulburat în confortul său de spectacolul mizeriei din jur, chiar dacă privim acest conflict în toate consecinţele sale somatice şi psihice? Toţi aceştia lezează, prin legea lor de mişcare eronată şi rigidă, „adevărul” scos în evidenţă de psihologia individuală, punându-se în contradicţie cu ceea ce este „just” sub specie aeternitatis, cu cerinţele inexorabile ale unei colectivităţi ideale. Desigur că ei resimt numeroasele consecinţe, somatice şi psihice, în nenumărate variante, ale acestui conflict. Dar aceasta este nevroză? Dacă cerinţele inexorabile ale colectivităţii ideale nu ar exista, dacă fiecare ar putea să-şi satisfacă în viaţă legea sa de mişcare eronată (mai fantezist, am putea spune: impulsurile sale, reflexele sale condiţionate), atunci nu ar exista conflict. Nimeni nu poate institui o asemenea cerinţă absurdă. Ea nu se manifestă decât timid, când nu se ţine seama de legătura dintre individ şi societate sau când se încearcă izolarea lor. Fiecare se înclină, mai mult sau mai puţin ascultător, în faţa legii de fier a colectivităţii ideale. Numai copilul peste măsură de răsfăţat va aştepta şi va jindui „res mihi subigere conor”8, cum spune Horaţiu, mustrător. În traducere liberă: să mă folosesc de contribuţiile societăţii, fără a contribui cu nimic eu însumi. „De ce sămi iubesc aproapele?” este o întrebare care îşi are originea în legătura indisolubilă dintre oameni şi în idealul de societate care ne orientează în mod inexorabil9. Numai acela care poartă în sine şi în legea sa de mişcare o parte destul de mare a acestui ţel social, trăindu-l ca pe propria-i respiraţie, va fi în stare să rezolve în sensul binelui social conflictele în care el este implicat.

Nevroticul îşi trăieşte ca oricare altul propriile-i conflicte, dar încercarea sa de a le rezolva se deosebeşte clar de a tuturor celorlalţi.

Vom găsi mereu mii de variante de nevroze parţiale şi de forme mixte de nevroză. Încă din copilărie, nevroticul şi-a dat legea sa de mişcare, constând din retragerea din faţa problemelor care, printr-o înfrângere de temut, ar putea să pună în pericol vanitatea, aspiraţia sa la superioritatea personală, strădania de a fi primul, atât de contrară sentimentului de comuniune socială. Deviza sa „Totul sau nimic”, de cele mai multe ori atenuată, hipersensibilitatea caracteristică cuiva care se crede în permanenţă ameninţat de înfrângere, nerăbdarea, emotivitatea exagerată, ca a aceluia care trăieşte într-o ţară străină, lăcomia îl pun în faţa unor conflicte mai frecvente şi mai puternice decât este necesar şi îi facilitează retragerea prescrisă de stilul său de viaţă. Această tactică a retragerii, exersată şi verificată din copilărie, poate stimula cu uşurinţă o „regresiune” la dorinţele infantile. Dar nu de asemenea dorinţe depinde nevroticul, ci de retragerea sa, pe care el bucuros o plăteşte cu orice sacrificiu. Este şi aici vizibilă o confuzie amăgitoare cu „formele de autopuniţiune”. Dar nu autopuniţiunea îl interesează pe nevrotic, ci sentimentul de relaxare (Gefühl der Erleichterung) prin retragere, care îl apără de o prăbuşire a vanităţii, a orgoliului său.

Poate că, în sfârşit, vom înţelege semnificaţia problemei „securităţii” în psihologia individuală. Aceasta poate fi cunoscută numai în ansamblul conexiunilor sale. Nu este un element „secundar”, ci unul principal. Nevroticul se asigură pe sine prin retragerea sa şi îşi „asigură” retragerea printr-o intensificare a manifestărilor de şoc somatice şi psihice, care provin din impactul cu o problemă care ameninţă cu înfrângerea.

Nevroticul preferă suferinţa şi nu prăbuşirea orgoliului său, de a cărui putere numai psihologia individuală are până azi cunoştinţă. Acest orgoliu (Hochgefühl), care în psihoză se manifestă încă şi mai clar, complexul său de superioritate, cum l-am numit eu, este atât de puternic încât până şi nevroticul însuşi nu-l contemplă decât de departe, cu o veneraţie care îi dă fiori şi îşi abate bucuros de la el atenţia atunci când este să-l pună realmente la încercare. Acest complex este acela care îi dă ghes, care îl îmboldeşte înainte. De dragul retragerii, însă, el trebuie să respingă totul, să uite tot ceea ce ar putea să-i stingherească retragerea.

Nu mai lasă loc decât pentru ideile, sentimentele şi actele necesare retragerii.

Nevroticul acordă retragerii întregul său interes. Fiecare pas înainte este privit de el ca o cădere în abis şi este asociat cu toate spaimele posibile. De aceea el aspiră din toate puterile şi cu toate mijloacele să se menţină în umbră. Echiparea trăirilor sale de şoc (Schockerlebnisse), pentru care îşi consumă întregul interes (chiar dacă părăseşte singurul factor important, anume frica de a recunoaşte cât de mult s-a îndepărtat de înaltul său ţel egoist), marea risipă de sentimente mobilizatoare drapate metaforic, ca în vise, pentru a se împotrivi bunului-simţ şi a stărui în propriul său stil de viaţă, îi permit să se fixeze în mecanisme de severitate rutinate, spre a nu fi mânat la înfrângere. Opinia şi judecata celorlalţi, care, la declanşarea nevrozei, fac uz de circumstanţe atenuante, dar care, fără acestea, nu ar recunoaşte aureola tremurătoare a nevroticului, devin cel mai mare pericol. Pe scurt: exploatarea trăirilor de şoc pentru apărarea nimbului său ameninţat – aceasta este nevroza10.

Sau şi mai pe scurt: dispoziţia nevroticului se modelează în expresul „da, însă” („Ja, aber”). În „da” se ascunde recunoaşterea sentimentului de comuniune socială, în „însă” retragerea şi securitatea sa. Pur şi simplu dăunează religiei când aceasta sau lipsa acesteia sunt făcute răspunzătoare de nevroză. Dăunează oricărui partid politic, dacă adeziunea la acesta este recomandată ca vindecătoare de nevroză.

La absolvirea universităţii, pacientul nostru a încercat să găsească de lucru ca auxiliar în cancelaria unui avocat. A rămas acolo doar câteva săptămâni, deoarece ocupaţia i se părea meschină. După ce a trecut prin mai multe cancelarii, fie din acelaşi motiv, fie din altele, s-a decis să se consacre mai degrabă studiilor teoretice. A fost invitat să ţină conferinţe asupra problemelor dreptului, dar el a refuzat, susţinând că nu putea vorbi în faţa unui auditoriu mai numeros. Din acea perioadă – avea pe atunci 32 de ani – datează simptoamele sale. Un prieten, care voia să-l ajute, s-a oferit să prezinte referatul în acelaşi timp cu dânsul. Pacientul nostru a pus condiţia ca el să vorbească primul. A păşit pe estradă tremurând, s-a zăpăcit şi s-a temut să nu-şi piardă cunoştinţa. Nu vedea decât negru în faţa ochilor. La scurt timp după conferinţă au avut loc tulburările sale gastrice şi el şi-a spus că mai degrabă moare decât să mai vorbească vreodată în faţa unui public. De atunci încoace nu a făcut altceva decât să dea lecţii unor copii.

Un medic, pe care l-a consultat, i-a explicat că, pentru a se însănătoşi, ar trebui să se lanseze în relaţii sexuale. Sfat nesăbuit.

Pacientul, care deja se decisese pentru retragere, a reacţionat la acest sfat prin teama de sifilis, prin dileme de ordin etic şi prin teama de a fi înşelat şi învinuit de paternitatea unui copil ilegitim. Părinţii l-au povăţuit să se însoare şi, aparent, au avut succes, făcându-l să se căsătorească cu o fată.

Aceasta a rămas în scurt timp gravidă şi a părăsit căminul conjugal, întorcându-se la părinţii ei pentru că, după cum declarase ea, nu mai putea suporta critica continuă şi umilitoare la care era supusă.

Vedem aşadar cât de orgolios se putea manifesta pacientul nostru la cea mai mică ocazie care i se oferea şi cât de prompt bătea ci în retragere de îndată ce situaţia i se părea nesigură. Nu i-a păsat de soţie şi de copil.

Nu-l preocupa decât faptul de a nu părea inferior, iar această preocupare era mai puternică decât setea sa de succes. Ajuns pe frontul vieţii, el a eşuat, a fost copleşit de valuri de intensă anxietate şi şi-a facilitat şi consolidat retragerea prin invocarea de înspăimântătoare stafii.

Dovezi mai convingătoare? Le vom aduce în două moduri. Vom examina, în primul rând, perioada primei sale copilării, spre a stabili ce l-a îndemnat să adopte stilul de viaţă pe care l-am găsit la el. În al doilea rând, extrăgând din viaţa sa elemente de acelaşi fel. Aş considera, în fiecare caz, drept cele mai convingătoare dovezi ale exactităţii unei constatări de acest fel faptul că elementele noi privind caracteristica unei persoane concordă perfect cu cele deja găsite. Dacă lucrurile nu ar sta astfel, concepţia cercetătorului ar trebui să se modifice în mod corespunzător.

După câte relata pacientul, mama sa era o femeie duioasă, de care el s-a ataşat foarte mult, care l-a răsfăţat în mod excesiv şi care aştepta de la el mari performanţe. Tatăl, mai puţin înclinat spre răsfăţ, ceda în toate situaţiile în care pacientul îşi expunea cu lacrimi în ochi dorinţele. Dintre fraţi, îl prefera pe unul mai mic, care îl idolatriza, îi îndeplinea orice dorinţă, se ţinea pe urmele sale ca un căţeluş şi nu-i ieşea din cuvânt.

Pacientul era speranţa familiei sale şi reuşea să se impună întotdeauna în faţa celorlalţi fraţi. Aşadar, o ambianţă intimă, nespus de caldă şi de lesnicioasă, care l-a făcut inapt pentru confruntarea cu lumea din afară.

Lucrul acesta s-a văzut imediat, din prima zi de şcoală. Era cel mai mic din clasă, ceea ce i-a dat prilejul de a-şi manifesta repulsia faţă de acea poziţie din afara familiei (Aussenposition), schimbând de două ori şcoala. Apoi a învăţat cu o râvnă extraordinară spre a-i depăşi pe ceilalţi şcolari. Lucrul acesta nereuşindu-i, a bătut în retragere, absentând adesea din cauza unor dureri de cap şi de stomac sau întârziind la fel de des de la ore. Dacă nu se număra printre cei mai buni şcolari, el şi părinţii săi atribuiau faptul acesta frecventelor sale absenţe, pe când pacientul susţinea sus şi tare că el ştia mai mult şi că citise mai mult decât oricare alt şcolar.

La cea mai mică plângere a lui, părinţii îl puneau la pat şi se ocupau de dânsul cu grijă. A fost dintotdeauna un copil anxios şi adesea ţipa în somn, în aşa fel încât mama sa se ocupa de dânsul şi noaptea.

Se înţelege că el nu avea nici o idee despre semnificaţia şi corelaţia tuturor acestor manifestări, care erau expresia stilului său de viaţă. De asemenea, nu-şi dădea seama de faptul că dacă citea până noaptea târziu, în pat, era pentru a gusta în ziua următoare privilegiul de a dormi mai mult şi de a scăpa astfel de o parte din munca zilei. Timiditatea sa în faţa fetelor era încă şi mai mare decât aceea faţă de bărbaţi, iar această atitudine a persistat în întreaga sa perioadă de dezvoltare11. Este lesne de înţeles că în orice situaţie de viaţă îi lipsea curajul şi că nu voia cu nici un preţ să-şi pună la bătaie vanitatea. Incertitudinea că ar fi putut face bună impresie asupra fetelor contrasta puternic cu certitudinea că se putea baza pe sacrificarea de la sine a mamei sale. În căsătoria sa a vrut să stabilească aceeaşi relaţie de dominaţie de care se bucura faţă de mamă şi fraţi şi, fireşte, a eşuat în mod inevitabil.

Am putut stabili că în cele mai vechi amintiri din copilărie, desigur adesea extrem de disimulat, este de găsit stilul de viaţă al individului. Cea mai veche amintire a pacientului nostru era următoarea: „A murit un frate mai mic şi tata stătea în faţa casei şi plângea amarnic”. Ne amintim cum pacientul, care trebuia să ţină o conferinţă, a fugit acasă pretinzând că mai degrabă moare.

Felul în care se comportă ca prieten caracterizează foarte bine capacitatea sa de a fi un om sociabil (Fähigkeit zum Gemeinschaftsmenschen). Pacientul pretinde că a avut prieteni doar scurt timp şi că întotdeauna a vrut să-i domine. Nu am putea numi lucrul acesta decât exploatare a prieteniei. Când, în mod amical, i-am atras atenţia asupra acestui lucru el mi-a replicat: „Nu cred că se sacrifică cineva pentru colectivitate, fiecare o face numai pentru sine”. Pregătindu-se pentru retragere, s-a vădit că el voia să scrie un articol sau o carte. Dar când s-a aşezat la masa de scris l-a cuprins o asemenea surescitare încât nici să gândească nu putea. El spune că nu putea adormi dacă nu citea mai întâi ceva. Dar dacă citea, simţea în cap o presiune de aşa natură încât nu putea adormi. Tatăl său a murit nu de mult, exact într-o perioadă în care pacientul se afla în vizită într-un alt oraş. La scurt timp după aceea se punea problema să accepte un post acolo. L-a refuzat, sub pretextul că mai degrabă ar muri decât să fie silit să meargă în acel oraş. Oferindu-i-se un post în oraşul său, l-a refuzat pe motiv că în prima noapte nu ar fi putut dormi şi că a doua zi, din această cauză, ar fi dat greş. Trebuia deci ca mai întâi să se vindece complet. Iată acum un exemplu care ne arată că în visul pacientului regăsim legea sa de mişcare, acel „da, dar” al nevroticului. Putem găsi dinamica unui vis cu ajutorul tehnicii psihologiei individuale. Visul nu ne spune nimic nou, nimic care să nu fi fost recunoscut până acum din observarea atitudinii pacientului. Putem recunoaşte, după mijloacele corect interpretate şi după alegerea conţinutului (Auswahl der Inhalte) visului, modul în care autorul visului, călăuzit de legea sa de mişcare, se străduieşte să-şi promoveze propriul său stil de viaţă, împotriva bunului-simţ, mobilizând artificial sentimente şi emoţii. Şi, de asemenea, găsim adesea dovezi cu privire la felul în care pacientul îşi produce simptoamele, sub presiunea fricii de înfrângere. Iată un alt vis al pacientului nostru: „Trebuia să fac o vizită unor prieteni care locuiau dincolo de pod. Parapetul era proaspăt vopsit. Voiam să privesc la apă şi m-am sprijinit de parapet, care apăsa pe stomacul meu, care a început să mă doară. Mi-am spus: «N-ar trebui să priveşti în apă, s-ar putea să cazi în ea». Totuşi, m-am hazardat din nou, am mers până la parapet, am privit în jos şi deodată m-am tras îndărăt, în timp ce reflectam că ar fi totuşi mai bine să fiu în siguranţă”.

Vizita la prieteni şi parapetul proaspăt vopsit sunt aluzii cu privire la sentimentul de comuniune socială şi la structurarea unui stil de viaţă mai bun. Frica pacientului de a cădea de sus, al său „da, dar” sunt destul e clar reliefate. Tulburările gastrice, ca o consecinţă a fricii, aşa cum le-am descris anterior, sunt totdeauna la dispoziţia sa, ca factor constituţional.

Visul ne demonstrează atitudinea negativă a pacientului faţă de strădaniile de până acum ale mediului şi victoria vechiului stil de viaţă, recurgânduse la o imagine impresionantă a pericolului atunci când securitatea retragerii este pusă sub semnul întrebării.

Nevroza este exploatarea automată a simptoamelor generate de un efect de şoc, simptoame care se sustrag înţelegerii pacientului. Această exploatare îi caracterizează mai ales pe oamenii care se tem peste măsură să nu-şi piardă nimbul şi care încă din copilărie, de cele mai multe ori în calitate de copii răsfăţaţi, au fost ispitiţi s-o apuce pe această cale.

Să mai spunem câteva cuvinte şi despre manifestările somatice, domeniu în care îşi sărbătoreşte triumful fantezia câtorva autori. Lucrurile stau în felul următor: organismul este un tot care are, ca ofrandă şi dar al evoluţiei, tendinţa de echilibru, tendinţă ce se impune pe cât posibil. La menţinerea echilibrului participă modificările ritmului cardiac, amplitudinea respiraţiei, numărul mişcărilor respiratorii, coagulabilitatea sângelui, secreţiile glandelor endocrine; este tot mai clar că, îndeosebi în caz de agitaţie psihică, sunt puse în mişcare sistemul vegetativ şi sistemul endocrin, determinându-se creşterea sau modificarea secreţiei. Astăzi putem înţelege cel mai bine modificările glandei tiroide, ca urmare a efectelor de şoc, efecte care uneori pot să devină chiar periculoase pentru viaţa individului. Mi-a fost dat să văd asemenea pacienţi. Cel mai mare cercetător din acest domeniu, Zondek, şi-a asigurat colaborarea mea spre a stabili care sunt influenţele psihice care intră în joc aici. Pe de altă parte este neîndoielnic faptul că toate cazurile de boală a lui Basedow se prezintă ca efecte ale unor seisme sufleteşti. Există anumiţi oameni la care zguduirile sufleteşti irită glanda tiroidă.

Sunt de semnalat şi progresele cercetării privind iritarea suprarenalelor. Se poate vorbi de un complex simpatico-adrenalinic (Sympathico-Adrenalin-Komplex); mai ales la mânie secreţia suprarenalelor sporeşte. Cercetătorul american Cannon a demonstrat, prin experimente pe animale, că în cursul accesului de furie are loc o creştere a secreţiei de adrenalină. Aceasta conduce la amplificarea activităţii cardiace şi la alte modificări, aşa încât putem înţelege că durerile de cap, nevralgiile faciale, poate că şi crizele de epilepsie pot fi provocate de o cauză psihică (durch einen psychischen Anlass). Avem în acest caz de-a face cu oameni care sunt mereu iritaţi de problemele lor. Este clar că trebuie luată în considerare vârsta individului. Dacă avem de-a face cu o fată nevrotică în vârstă de 20 de ani, putem admite foarte bine că este o problemă legată de profesiune, dacă nu una legată de dragoste. În cazul unui bărbat sau al unei femei în vârstă de 50 de ani vom deduce cu uşurinţă că este problema senectuţii, pe care respectivul sau respectiva crede a nu o putea rezolva sau pe care realmente nu o poate rezolva.

Realitatea vieţii nu o putem sesiza niciodată direct, ci prin concepţia noastră, care este decisivă.

Însănătoşirea nu se poate realiza decât pe cale intelectuală (nur auf intellektuellem Wege), făcându-l pe pacient conştient de greşeala sa şi prin dezvoltarea sentimentului său de comuniune socială.

NOTE

1 „Nervosität”, în textul original. Titlul acestui capitol în limba germană: Was ist wirklich eine Neurose? (Nota trad.) 2 „Nervosität”, în textul original. H. J. Eysenck utilizează termenul nevrozism. (Nota trad.)

3 În limba latină, în textul original = la urma urmei. (Nota trad.) 4 O concepţie radicală în acest sens va susţine Thomas Szasz, îndeosebi în The Myth of Mental Illness.

5 în Über den nervösen Charakter.

6 „Trial and error”, lege formulată mai ales de psihologii behaviorişti (John Watson etc.), în cadrul teoriei învăţării, pe baza unor experimente cu şobolani. (Nota trad.)

7 Alfred Adler îşi revendică aici meritul de a fi devansat concepţia dezvoltată de W. Köhler şi K. Koffka sub denumirea de „Gestaltpsychologie” („Psihologia formei”). (Nota trad.) 8 în limba latină, în textul original = încerc să-mi supun realitatea. (Nota trad.)

9 A se vedea A. Adler, „Der Sinn des Lebens”, în Zeitschrifft für Individualpsychologie, Leipzig, 1931, pp. 161 şi urm.

10 „die Ausnützung der Schockerlebnisse zum Schutze des bedrohten Nimbus – das ist die Neurose”, în textul original. (Nota trad.) 11 „die ganze Zeit seiner Entwicklung zum Manne”, în textul original. (Nota trad.)