9. Lumea fictivă a răsfăţatului

Persoanele răsfăţate nu au o bună reputaţie. Nu au avut niciodată.

Părinţilor nu le place să fie învinuiţi că şi-au răsfăţat copiii. Orice persoană răsfăţată se împotriveşte să fie considerată ca atare. Suntem mereu în incertitudine cu privire la înţelesul termenului răsfăţare. Dar, ca prin intuiţie, fiecare o simte ca pe o povară şi ca pe un obstacol pentru o dezvoltare corectă.

Cu toate acestea, oricui îi place să fie obiectul dezmierdării. Unora le place lucrul acesta în mod cu totul deosebit. Din fericire, mulţi copii se împotrivesc la răsfăţ, aşa încât pagubele sunt mai mici. Cu formule psihologice nu rezolvăm nimic1. Nu le putem folosi ca pe nişte linii directoare rigide care să-şi găsească întrebuinţarea în descoperirea bazelor unei personalităţi sau în explicarea atitudinilor şi a caracterului. Trebuie mai degrabă să ne aşteptăm ca în fiecare tendinţă să găsim un milion de variante şi de nuanţe, iar ceea ce credem că am găsit trebuie întotdeauna să fie comparat şi adeverit de fapte de acelaşi fel. Căci atunci când un copil se opune răsfăţului, de obicei el merge mai departe cu rezistenţa sa şi o transpune şi în alte situaţii, caz în care ar fi absolut rezonabil să se recurgă la un ajutor amical venit din afară.

Când răsfăţarea are loc mai târziu în viaţă şi nu este legată, ca adesea în asemenea cazuri, de o înăbuşire a liberului arbitru, se poate ca răsfăţatul să ajungă uneori la saturaţie. Dar stilul de viaţă dobândit în copilărie nu se va mai schimba prin aceasta.

Psihologia individuală afirmă că nu există altă cale de a înţelege un om decât examinarea mişcărilor pe care el le face spre a-şi rezolva problemele de viaţă. „Cum”-ul şi „de ce”-ul (das Wie und das Warum) sunt de observat cu băgare de seamă. Viaţa individului începe cu posesiunea posibilităţilor umane, cu posibilităţile de dezvoltare care, desigur, sunt diferite, fără ca noi să fim în stare să recunoaştem această diferenţiere decât după înfăptuirile sale (aus seinem Leistungen). Ceea ce noi reuşim să vedem la începutul vieţii este deja puternic influenţat de circumstanţele exterioare, din prima zi de naştere. Ambele influenţe, ereditatea şi mediul, devin proprietatea sa, pe care copilul le foloseşte spre a-şi găsi calea dezvoltării, însă cale şi mişcare (Weg und Bewegung) nu pot fi concepute sau exersate fără direcţie şi scop. Scopul sufletului omenesc este biruinţa, perfecţiunea, securitatea, superioritatea.

În folosinţa influenţelor care îi vin de la corpul său sau de la lumea înconjurătoare, copilul este mai mult sau mai puţin redus la propria-i putere creatoare, la ghicirea unei căi. Opinia sa despre viaţă, care stă la baza comportamentului său, nici formulată în cuvinte, nici exprimată pe plan ideatic, este propria sa capodoperă (Meisterstück). Aşa ajunge copilul la legea sa de mişcare care, după oarecare exersare, se concretizează în acel stil de viaţă prin prisma căruia îl vedem pe individ că gândeşte, simte şi acţionează pe parcursul întregii sale vieţi. Acest stil de viaţă se dezvoltă aproape întotdeauna în situaţia în care copilul este sigur de sprijinul din afară, în împrejurări variate un asemenea stil de viaţă nu pare întru totul adecvat, atunci când, afară, în viaţă, pare necesară o acţiune care se poate lipsi de un ajutor sentimental.

Se pune acum întrebarea ce atitudine este corectă în viaţă, cum este de aşteptat să rezolvăm problemele vieţii? Psihologia individuală caută să răspundă, pe cât posibil, la această întrebare. Nimeni nu deţine adevărul absolut. O rezolvare concretă, care să fie în general admisă ca justă, trebuie să fie întemeiată cel puţin din două puncte de vedere. O idee, un sentiment, o acţiune sunt socotite juste numai atunci când este justă sub specie aetemitatis (= din perspectiva eternităţii). Pe de altă parte, binele colectivităţii trebuie să rezulte în mod indiscutabil. Lucrul acesta este valabil atât pentru tradiţii cât şi pentru noile probleme. Şi este de asemenea valabil pentru problemele de importanţă vitală, precum şi pentru cele mărunte. Cele trei mari probleme ale vieţii, pe care fiecare are a le rezolva în felul său – problemele societăţii, muncii şi iubirii – vor putea fi rezolvate aproximativ corect de către acei oameni pentru care a devenit vitală strădania pentru colectivitate. Desigur că în cazul problemelor noi poate interveni incertitudinea, nesiguranţa. Dar numai voinţa de a trăi în colectivitate (Wille zur Gemeinschaft) ne poate apăra de mari greşeli.

Dacă în asemenea cercetări ne lovim de tipuri, nu înseamnă că suntem dispensaţi de obligaţia de a descoperi particularităţile cazului individual. Lucrul acesta este valabil şi pentru copiii răsfăţaţi, această imensă povară pentru părinţi, şcoală şi societate. Avem de descoperit cazul individual, concret, ori de câte ori avem de-a face cu copii greu educabili, cu persoane nevrotice, cu sinucigaşi, delincvenţi, perverşi ş.a.m.d. Ei toţi suferă de un deficit al sentimentului de comuniune socială, care, aproape întotdeauna, este reductibil la răsfăţul din copilărie sau la dorinţa fierbinte de a fi răsfăţat şi de a fi scutit de imperativele vieţii.

Atitudinea activă a unui om poate fi corect interpretată numai dacă înţelegem comportamentul său în faţa problemelor vieţii, la fel ca şi lipsa sa de reacţie. Nu are nici o semnificaţie pentru cazul individual dacă, aşa cum procedează psihologia posesiunii (Besitzpsychologie)2, încercăm să raportăm oricare simptom la regiunile obscure ale unei eredităţi nesigure sau la influenţe de mediu în general recunoscute ca necorespunzătoare, pe care copilul le acceptă totuşi după bunul său plac, le asimilează şi reacţionează la ele. Psihologia individuală este psihologia deprinderii (Psychologie des Gebrauches) şi pune accentul pe asimilarea şi utilizarea creatoare a tuturor acestor influenţe. Cine ia drept identice problemele diferite ale vieţii, nesesizând specificul fiecărui caz în parte, este uşor ademenit să creadă în cauze eficiente, în impulsii şi instincte ca timonieri demonici ai destinului. Cine nu sesizează că pentru fiecare generaţie răsar mereu noi probleme, care nu au existat niciodată până atunci, acela se poate gândi la acţiunea unui inconştient ereditar. Psihologia individuală cunoaşte prea bine sondările şi căutările, performanţele artificiale ale spiritului omenesc în rezolvarea problemelor sale, fie ele corecte sau incorecte. Tocmai activitatea individului uman, rezultată din stilul său de viaţă, condiţionează o rezolvare individuală a problemelor sale. Teoria tipurilor pierde mult din valoarea sa atunci când cunoaştem sărăcia limbajului omenesc. Cât de diverse sunt relaţiile pe care le desemnăm prin termenul „iubire”! Sunt vreodată la fel doi oameni cufundaţi în sinea lor? Este de conceput ca viaţa a doi gemeni identici – care, în treacăt fie spus, adesea aspiră ca în dorinţele şi strădaniile lor să fie identici – să se poată desfăşura în această lume schimbătoare într-un mod realmente uniform? Ne putem servi de tipuri, ba chiar trebuie să ne servim de ele, aşa cum facem cu probabilitatea, dar fără a uita, fie şi în caz de similitudini, ce varietate demonstrează totuşi individul în unicitatea sa.

Din această perspectivă, ne putem servi de probabilitate spre a ne lumina câmpul vizual în care sperăm să descoperim unicitatea, dar trebuie să renunţăm la acest auxiliar de îndată ce ne întâmpină contradicţii.

Căutând rădăcinile sentimentului de comuniune socială, în cazul în care presupunem posibilitatea unei dezvoltări a acestuia la om, o descoperim imediat pe mamă, ca ghid primordial şi de cea mai mare importanţă. Natura i-a impus acest rol. Relaţia ei cu copilul este una de strânsă cooperare (comunitate de viaţă şi de muncă), profitabilă pentru ambele părţi şi nu, aşa cum cred unii, o exploatare unilaterală şi sadică a mamei de către copil. Tatăl, ceilalţi copii, rudele şi vecinii trebuie să favorizeze această operă de cooperare, antrenându-l pe copil să devină un părtaş la colaborare egal în drepturi şi nu un mizantrop. Cu cât copilul va fi mai impresionat de onestitatea şi colaborarea celorlalţi, cu atât el va fi mai înclinat la viaţa în comun şi la colaborarea spontană. El va pune în serviciul cooperării tot ceea ce posedă.

Acolo unde, însă, mama revarsă o afecţiune cu totul exagerată şi face pentru copil de prisos colaborarea în ţinută, gândire şi acţiune, probabil şi în vorbire, copilul va fi mai degrabă înclinai să se dezvolte în mod parazitar (exploatator) şi să aştepte totul tic la ceilalţi. El se va situa mereu în centrul atenţiei şi se va strădui să-i pună pe toţi ceilalţi în serviciul său. El va desfăşura tendinţe egoiste şi va considera că este dreptul său să-i subjuge pe ceilalţi, să fie răsfăţat în permanenţă de ei, să primească şi nu să dea. Un an sau doi de asemenea antrenament ajung pentru a se termina cu dezvoltarea sentimentului de comuniune socială şi a năzuinţei spre colaborare.

Sprijinindu-se uneori pe alţii, altădată încercând să-i subjuge, foarte curând răsfăţaţii se vor izbi de rezistenţa de nebiruit a unei lumi care râvneşte după solidaritate şi colaborare. Deposedaţi de iluziile lor, ei îi vor învinovăţi pe ceilalţi şi vor vedea peste tot în viaţă numai principiul duşmăniei (das feindliche Prinzip). Întrebările lor sunt pesimiste: „Ce sens are viaţa?”„, De ce trebuie să-mi iubesc aproapele?” Dacă aderă la cerinţele legitime ale unei idei comunitare active, o fac numai pentru că se tem de pedeapsă. Puşi în faţa problemelor colectivităţii, muncii, iubirii, ei nu găsesc calea interesului social, suferă un şoc, resimt efectele acestuia atât pe plan somatic cât şi pe plan psihic şi bat în retragere din faţa a ceea ce ei consideră a fi înfrângerea lor. Rămân însă mereu la atitudinea dobândită în copilărie, conform căreia a fost nedrept ce li s-a întâmplat.

Putem acum înţelege că toate trăsăturile de caracter nu numai că nu sunt înnăscute, ci exprimă în primul rând relaţii în întregime subordonate stilului de viaţă. Ele sunt coprodusul actului creator al copilului. Copilul răsfăţat, axat pe iubirea de sine, va dezvolta trăsături ca egoismul, invidia, gelozia şi va demonstra, ca şi cum ar trăi într-o ţară străină, hipersensibilitate, neastâmpăr, lipsă de tenacitate, înclinaţie spre erupţii emoţionale şi spre lăcomie, înclinaţia spre o viaţă retrasă şi precauţia excesivă sunt la răsfăţaţi manifestări obişnuite.

Alura – ca să vorbim plastic – unei persoane răsfăţate, când ea se află în situaţii favorabile, nu este uşor de recunoscut. Lucrul acesta este mult mai uşor de făcut când individul se află într-o situaţie nefavorabilă şi când sentimentul său de comuniune socială este pus la încercare. În acest caz îl vedem într-o atitudine şovăitoare sau oprit la o mare distanţă de problema sa. Individul explică această distanţare prin motive fictive, care arată că nu avem aici de-a face cu prudenţa înţeleptului. Adesea el îşi schimbă anturajul, prietenii, partenera erotică, profesiunea, fără a ajunge la un final prielnic. Uneori asemenea oameni se lansează furtunos într-o afacere, cu atâta grabă încât un fin observator va vedea numaidecât cât de puţină încredere în sine este la mijloc şi că în curând zelul va ceda. Alţi răsfăţaţi devin nişte excentrici, le-ar plăcea mai mult să se retragă într-un pustiu, spre a evita orice problemă. Sau rezolvă o problemă doar parţial, restrângându-şi radical sfera de acţiune, corespunzător cu complexul lor de inferioritate. Dacă se decid asupra unui anumit fond de activitate, care desigur nu este de numit „curaj”, ei se abat cu uşurinţă, în caz de situaţie neconfortabilă, în domeniul a ceea ce este inutil din punct de vedere social, ba chiar este dăunător, devenind criminali, sinucigaşi, alcoolici sau perverşi.

Nu este pentru oricine uşor să se identifice cu viaţa unei persoane peste măsură de răsfăţate, adică să o înţeleagă în întregime. Trebuie, întocmai ca un bun actor, să pătrunzi în miezul rolului şi să înţelegi întregul mod de viaţă, cum individul se situează în centrul atenţiei, cum vânează fiecare situaţie în care să-i poată strivi pe ceilalţi, în care nu este niciodată colaborator, în care aşteaptă să i se dea totul, fără ca el să dea nimic. Trebuie recunoscut cum aceşti indivizi încearcă să exploateze pentru ei înşişi colaborarea cu alţii, prietenia, munca şi dragostea, cum ei nu manifestă interes decât pentru propria bunăstare, pentru propria fudulie şi cum nu se gândesc decât la facilitarea sarcinilor lor, în detrimentul altora, spre a înţelege că nu raţiunea este aceea care îi conduce.

Copilul sănătos pe plan psihic dă dovadă de curaj, de o inteligenţă general valabilă şi de capacitate de adaptare activă. Copilul răsfăţat nu are nimic din toate acestea sau prea puţin, în schimb are laşitate şi vicleşuguri. El se mişcă pe o potecă extraordinar de îngustă, aşa încât pare a cădea mereu în aceleaşi greşeli. Un copil tiranic apare întotdeauna tiranic. Un hoţ de buzunare rămâne mereu la îndeletnicirea lui. Bolnavul de nevroză anxioasă abordează toate problemele vieţii cu anxietate.

Toxicomanul rămâne la drogul său. Perversul sexual nu arată nici o înclinaţie de a se îndepărta de perversiunea sa. În excluderea celorlalte activităţi de pe strâmta potecă în care se scurge viaţa lor se arată clar laşitatea lor în faţa vieţii, lipsa lor de încredere în sine, complexul de inferioritate, tendinţa de retragere (Ausschaltungstendenz).

Lumea visată a persoanelor răsfăţate, perspectiva lor, opinia şi concepţia lor despre viaţă se deosebesc de lumea reală. Adaptarea lor la evoluţia umanităţii este mai mult sau mai puţin sugrumată şi aceasta îi pune în permanent conflict cu viaţa, făcându-i să sufere pe ceilalţi prin rezultatele dăunătoare ale acestui conflict. În copilărie îi găsim printre copiii hiperactivi sau pasivi, iar mai târziu printre criminali, sinucigaşi, nevrotici şi toxicomani, întotdeauna diferiţi unii de alţii. De cele mai multe ori nemulţumiţi, privesc cu o pizmă devoratoare succesele celorlalţi, fără a se reculege. Bântuiţi mereu de teama de a se descoperi lipsa lor de valoare, îi vedem de cele mai multe ori retrăgându-se din faţa problemelor vieţii, retragere pentru care niciodată nu le lipsesc pretextele.

Nu trebuie să trecem cu vederea faptul că unii dintre ei obţin, prin eforturi, succese în viaţă. Sunt cei care s-au autodepăşit, învăţând din greşelile lor.

Vindecarea şi transformarea unor asemenea persoane se poate face numai pe cale spirituală (auf dem Wege des Geistes), prin convingerea treptată că ei au greşit în structurarea stilului de viaţă. Mai importantă ar fi profilaxia. Familia, îndeosebi mama, ar fi necesar să înţeleagă că dragostea ei pentru copil nu trebuie dusă până la răsfăţ. Mai multe ar fi de aşteptat de la un corp didactic care a învăţat să recunoască aceste greşeli şi să le corecteze. Ar deveni mai clar decât până în prezent faptul că nu există rău mai mare decât răsfăţarea copiilor, cu consecinţele care decurg de aici.

NOTE

1 „Est ist eine harţe Nuss mit psychologischen Formeln”, în textul original. (Nota trad.)

2 „Besitzpsychologen”, în textul original. (Nota trad.)