12. Primele amintiri din copilărie

Oricât de puţin am cunoaşte despre unitatea Eului, acest puţin ne este de folos. Putem descompune viaţa psihică unitară pornind de la diferite criterii, mai mult sau mai puţin lipsite de valoare, putem compara sau opune una alteia două, trei, patru concepţii spaţiale, spre a înţelege Eul unitar (das einheitliche Ich), putem încerca să derulăm viaţa psihică pornind de la conşient, de la inconştient, de la sexualitate, de la lumea exterioară, în final ne vom vedea obligaţi să repunem totul în acţiunea sa atotcuprinzătoare, aşa cum punem călăreţul pe cal. Oricum, nu mai pot fi ignorate progresele pe care le-a determinat psihologia individuală. „Eul” şi-a impus demnitatea în concepţia psihologiei moderne şi, fie că se crede că provine din inconştient sau din „Sine”, acest „Sine” se comportă în cele din urmă, manierat sau nemanierat, ca un „Eu”. Chiar şi aşa-numitul Eu este plin de „inconştient” sau, cum am arătat, de Neînţeles (von Unverstandenem), care prezintă întotdeauna un grad sau altul de sentiment de comuniune socială, fiind ca atare tot mai mult încorporat în mod artificial în sistemul său de către psihanaliză, care a făcut din psihologia individuală „un prizonier căruia nu-i mai dă drumul”.

Este lesne de înţeles că încă de timpuriu, în strădaniile mele de a clarifica unitatea indestructibilă a vieţii psihice, a trebuit să mă ocup de funcţia şi de structura memoriei. Am putut confirma constatările autorilor mai vechi, în sensul că memoria nu este nicidecum de considerat ca locul de întâlnire al senzaţiilor şi impresiilor, că impresiile nu se fixează ca „mneme”, ci că în această funcţiune avem de-a face cu o forţă parţială a vieţii psihice unitare, a Eului, a cărui misiune, ca şi aceea a percepţiei, este aceea de a adapta impresiile la stilul de viaţă gata constituit şi să le utilizeze prin prisma sa1. Folosind un mod de expresie canibal, am putea spune că sarcina memoriei este să devoreze şi să digere impresiile. Nu trebuie să-i pun în gardă pe cititorii mei că din această expresie nu au de tras concluzia că memoria are o înclinaţie de-a dreptul sadică. Însă procesul digestiv se supune stilului de viaţă. Ceea ce nu-i place acestuia, va fi aruncat, uitat sau conservat ca exemplu avertizator (als warnendes Exempel). Dacă el s-a orientat în direcţia avertismentelor, atunci utilizează în acest scop impresii greu de suportat. Amintim în acest sens precauţia ca trăsătură de caracter. Unele impresii vor fi digerate pe jumătate, pe sfert, a mia parte. Dar procesul de digestie poate avea loc şi în sensul digerării doar a impresiilor fixate în sentimente sau atitudini, acestea fiind amestecate cu amintirile unor cuvinte sau ale unor noţiuni sau cu părţi din acestea. Dacă uit numele unei persoane pe care, de altfel, o cunosc bine (nu trebuie să fie întotdeauna o persoană antipatică saucare să-mi amintească de lucruri supărătoare2, dar se poate ca numele sau persoana să se situeze în afara interesului pe care stilul de viaţă îl impune), adesea cunosc bine tot ceea ce mi se pare important la această persoană. O văd parcă aievea în faţa ochilor. Pot spune multe despre ea.

Şi tocmai pentru că nu-mi amintesc numele ei, ea se află întru totul în câmpul conştiinţei mele. Aceasta înseamnă că memoria mea poate, de la caz la caz, să facă să dispară, parţial sau total, impresiile. Este o capacitate artistică (eine künstlerische Fähigkeit), capacitate care corespunde stilului de viaţă al unui om. Aşadar, impresia în totalitatea ei cuprinde mai mult decât cuvintele care au exprimat trăirea. Apercepţia individuală furnizează memoriei percepţia potrivit cu caracterul particular al individului. Caracterul particular al individului recepţionează astfel impresia formată şi o înzestrează cu sentimente şi cu atitudini. La rândul lor, atât sentimentele cât şi atitudinile ascultă de legea de mişcare a individului. În acest proces de digestie persistă ceea ce exprimăm în cuvinte, sentimente sau atitudini faţă de lumea exterioară. Acest proces cuprinde aproximativ ceea ce înţelegem noi prin funcţia memoriei. De aceea nu există o reproducere ideală, obiectivă, independentă de caracterul particular al individului. Aşadar, trebuie să luăm în considerare existenţa a tot atâtea forme de memorie câte forme de stil de viaţă există.

Vom lămuri faptul aceasta printr-un exemplu din cele mai ilustrative.

Un bărbat se plânge cu amărăciune că soţia sa uită „totul”. Ca medic, te-ai putea gândi în primul rând la o tulburare organică a creierului. Deoarece în cazul respectiv lucrul acesta era exclus, am lăsat deocamdată de-o parte simptoamele – o necesitate pe care mulţi psihoterapeuţi n-o înţeleg – şi am procedat la aprofundarea stilului de viaţă al pacientei. Ea s-a dovedit a fi o persoană liniştită, amiabilă şi înţelegătoare, care, înfruntând dificultăţile din partea socrilor ei, se putuse căsători cu un bărbat dornic de a domina. După nuntă, el a făcut-o adesea să simtă că din punct de vedere pecuniar era dependentă de el şi, de asemenea, că este de o origine socială modestă. Multă vreme ea a suportat în tăcere poveţele lui reprobatoare. Uneori şi unul şi celălalt a ridicat problema divorţului. Posibilitatea de a-şi domina total soţia l-a făcut pe soţul autoritar să dea mereu îndărăt.

Ea era unicul copil al unor părinţi afectuoşi, care nu au găsit niciodată la fiica lor ceva care să merite a fi condamnat. Faptul că în copilărie, fie la joacă, fie în îndeletnicirile ei, prefera să fie singură, nu li s-a părut părinţilor a fi un lucru rău, cu atât mai mult cu cât ei constataseră că fata, atunci când se întâmpla să fie în compania unor prietene, se comporta ireproşabil. Dar şi în căsătorie ea avea grijă să nu se priveze de solitudinea, de orele ei de lectură, de răgazul ei, cum se exprima, sustrăgându-se atât prezenţei soţului cât şi apariţiei ei în societate, unde el avea mai multe ocazii de a-şi dovedi superioritatea. În rest, dădea dovadă de exces de zel când era vorba să-şi îndeplinescă îndatoririle de gospodină. Numai că uita surprinzător de des să ducă la îndeplinire comisioanele soţului.

Din amintirile din copilărie rezultă că ea a simţit întotdeauna o mare bucurie când a reuşit să-şi ducă la îndeplinire singurii îndatoririle.

Expertul în psihologie individuală vede imediat că forma ei deviată în ceea ce priveşte obligaţiile era axată pe activitatea solitară, nepotrivită pentru o misiune în doi (Aufgabe zu zweit), cum este dragostea şi căsătoria. Soţul ei, dat fiind caracterul său particular, nu era în stare să-i cultive această capacitate. Modelul de perfecţiune3 punea accentul pe latura muncii de unul singur. Aici ea se comporta ireproşabil şi cine avea în vedere doar această latură desigur că nu-i putea descoperi nici un cusur. Ea nu era însă pregătită pentru iubire şi pentru căsătorie şi nu corespundea aşteptărilor. Spre a da doar un detaliu, să spunem că nu era greu de ghicit că forma sexualităţii ei era frigiditatea. Acum ne putem întoarce la simptoame, pe care pe bună dreptate le-am lăsat de-o parte.

Abia acum le înţelegem. Uitarea era la ea forma cea mai puţin agresivă de a protesta împotriva colaborării impuse, pentru care nu fusese pregătită şi care, pe deasupra, se afla în afara modelului ei de perfecţiune.

Nu oricine este în stare ca, din asemenea scurte descrieri, să cunoască şi să înţeleagă complicata operă de artă (Kunstwerk) pe care o reprezintă individul uman. Dar teoria, pe care Freud şi discipolii săi (care cu toţii ar trebui psihanalizaţi) caută s-o extragă din psihologia individuală, anume că pacientul, în reprezentarea noastră, nu face „decât” să pară bizar şi să atragă atenţia celorlalţi asupra sa, este o teorie mai mult decât dubioasă şi care se condamnă de la sine.

În treacăt fie spus, adesea se pune întrebarea dacă un caz este uşor sau greu de interpretat. Noi înţelegem că verdictul depinde de dimensiunea sentimentului de comuniune socială existent. În cazul de faţă este lesne de înţeles că greşeala acestei femei, pregătirea ei deficientă pentru colaborare şi convieţuire era uşor de fasonat, dat fiind faptul că ea omisese, aşa-zicând, doar prin uitare această extrem de importantă desăvârşire. În momentul în care a fost convinsă, ca urmare a convorbirilor amicale cu medicul şi a educării concomitente a soţului ei, să rupă cercul magic care o încorseta (în glumă Künkel îl numeşte „cerc diabolic”, iar Freud „cerc vrăjitoresc”), uituceala ei s-a risipit, pentru că nu mai avea motivaţie.

Suntem acum pregătiţi să înţelegem că fiecare amintire, în măsura în care un eveniment îl interesează pe individ şi nu este, a limine, respins, reprezintă rezultatul prelucrării unei impresii prin prisma stilului de viaţă, a Eului. Lucrul acesta este valabil nu numai pentru amintirile mai mult sau mai puţin fixate, ci şi pentru amintirile lacunare sau greu de evocat, ca şi pentru acelea a căror expresie verbală s-a risipit şi care persistă numai ca ton afectiv sau ca atitudine. Cu aceasta ajungem la o intuiţie relativ importantă, care ne spune că orice proces psihic orientat spre perfecţiune trebuie abordat în aşa fel încât să distingem clar într-o amintire ceea ce aceasta datorează câmpului ideatic, câmpului afectiv şi celui atitudinal. Aşa cum ştim deja, Eul nu se exprimă doar pe plan verbal, ci şi prin sentiment şi atitudini, iar conceptul ştiinţific de unitate a Eului4 datorează psihologiei individuale constatarea că există un dialect al organelor (Organdialekt). Noi menţinem contactul cu lumea exterioară prin toate fibrele corpului şi sufletului nostru. Într-un caz dat, ne interesează modul, îndeosebi modul deficitar în care este menţinut acest contact. Pe această cale am ajuns la convingerea că este o problemă incitantă şi de mare interes să descoperim şi să valorificăm amintirile unui om, sub orice formă s-ar prezenta ele, ca elemente semnificative ale stilului său de viaţă. Faptul că mă interesează în primul rând amintirile considerate ca fiind cele mai vechi (die ältesten Erinnerungen)5 se explică prin aceea că, fie ele reale sau fanteziste, exacte sau retuşate, amintirile lămuresc structura creatoare a stilului de viaţă din primii ani ai copilăriei, după cum de asemenea, desigur, ne permit să deducem în mare măsură prelucrarea celor întâmplate, pe filiera stilului de viaţă. Aceasta ne obligă mai puţin să extragem conţinutul, care pentru oricine este lesne de înţeles, cât mai degrabă să evaluăm tonul afectiv (Gefühlston) verosimil şi atitudinea care rezultă de aici, precum şi prelucrarea şi alegerea materialului de construcţie, acesta din urmă ajutându-ne să descoperim interesul fundamenta] al individului (das Hauptinteresse des Individuums), element esenţial al stilului de viaţă. În acest sens, un ajutor considerabil ne dă psihologia individuală prin întrebarea capitală pe care o pune: unde vrea să ajungă individul respectiv, ce opinie despre viaţă are el? În examenul pe care îl întreprindem ne conducem după concepţiile îndrăzneţe ale psihologiei individuale, astăzi deja răspândite în întreaga lume (dar, din păcate, nu şi înţelese, cum recunoaşte Freud), concepte privind ţelul de perfecţiune, sentimentul de inferioritate, complexul de inferioritate şi cel de superioritate, sentimentul de comuniune socială şi tot ceea ce îi poate sta în cale, însă toate aceste concepte indisolubil legate ne servesc doar la iluminarea câmpului vizual, în care noi avem de descoperit legea de mişcare individuală proprie fiecăruia.

În această muncă ni se pune întrebarea sceptică dacă nu cumva am putea cu uşurinţă greşi în interpretarea amintirilor şi a raportului acestora cu stilul de viaţă, având în vedere multiplicitatea formelor de expresie individuale. Desigur că acela care practică psihologia individuală cu o veritabilă măiestrie nu va refuza să vadă nuanţele, după cum, pe de altă parte, va încerca să elimine erorile de tot felul, având în acest sens suficiente posibilităţi. Dacă a descoperit în amintirea unui individ legea de mişcare reală a acestuia, atunci el trebuie să identifice aceeaşi lege de mişcare în toate celelalte forme de expresie. În măsura în care avem de-a face cu tratamentul aplicat greşelilor de tot felul, trebuie să putem aduce atâtea dovezi confirmatoare până când şi pacientul se va convinge de corectitudinea dovezilor. Însuşi medicul va fi convins de aceasta, mai devreme sau mai târziu, conform cu caracterul său particular. Nu există însă alt etalon cu care să putem măsura greşelile, simptoamele şi evoluţia greşită a unui om în viaţă decât etalonul larg al unui sentiment de comuniune socială integru.

Suntem acum în stare, fireşte în limitele celei mai mari prudenţe şi ale unei experienţe cât mai bogate, să descoperim, cel mai adesea pornind de la cele mai vechi amintiri, direcţia eronată apucată în viaţă, absenţa sau prezenţa sentimentului de comuniune socială. Ne conduce la aceasta îndeosebi cunoaşterea carenţelor sentimentului de comuniune socială, a cauzelor şi a efectelor acestor carenţe. Ni se luminează multe lucruri din reprezentarea unei situaţii în colectivitate (Wir-Situation) sau a unei situaţii în izolare (Ich-Situatiori). Ni se luminează de asemenea multe lucruri din evocarea mamei. Amintirile referitoare la pericole sau accidente, ca şi acelea referitoare la pedepse corporale sau la alte corecţii ascund o înclinaţie exagerată de fixare a atenţiei asupra aspectelor ostile ale vieţii. Amintirea naşterii unui frate sau a unei surori ne descoperă situaţia de copil detronat, iar amintirea primei vizite la grădiniţa de copii sau la şcoală ne descoperă puternica impresie prilejuită de situaţiile inedite. Amintirea unei boli sau a morţii cuiva este adesea legată de frica de asemenea pericole şi de cele mai multe ori îl determină pe respectivul să dorească a fi medic sau infirmier, adică o persoană mai bine înarmată pentru înfruntarea unor atari pericole. Amintirea unei şederi la ţară cu mama, ca şi menţionarea anumitor persoane, cum sunt mama, tata, bunicii, într-o atmosferă amiabilă, arată adesea nu numai preferinţa individului pentru persoane care, evident, îl răsfaţă, ci şi excluderea celorlalte persoane. Amintirea unor fapte rele, a unor furturi, a unor evenimente sexuale indică de obicei un mare efort de a le exclude pe viitor din viaţă. Uneori se întâmplă să descoperim şi alte amintiri legate de tendinţe vizuale, acustice sau motrice, datorită cărora putem descoperi eşecuri şcolare sau în alegerea profesiunii, ceea ce ne oferă prilejul de a consilia o mai bună orientare profesională.

Câteva exemple ne vor permite să demonstrăm raportul celor mai vechi amintiri cu planul de viaţă (Lebensplan) cu bătaie lungă al individului.

Un bărbat în vârstă de 32 de ani, fiul cel mai mare şi răsfăţat al unei văduve, s-a dovedit inapt pentru orice meserie, dat fiind faptul că încă de la început manifesta stări de anxietate extraordinare, care se ameliorau de îndată ce el se întorcea acasă. Este un om bun şi milos, care însă nu se poate acomoda cu ceilalţi. La şcoală se arăta întotdeauna extrem de surescitat înaintea fiecărui examen şi adesea absenta, invocând oboseala şi epuizarea. Mama sa îl îngrijea cu maximă afecţiune. Având în vedere modul în care fusese pregătit de mama sa, putem deduce de aici ţelul său de superioritate, evitarea confruntării cu problemele vieţii şi, în consecinţă, evitarea oricărui eşec. Lângă mama sa nu avea a se teme de astfel de probleme. Faptul de a fi rămas la metoda sa, de a se pune sub ocrotirea mamei, i-a imprimat o caracteristică de bărbat infantil, fără ca fizicul său să fi justificat această caracterizare. Procedeul său de a se retrage la fusta mamei, vădit încă din copilărie, a devenit şi mai evident de îndată ce prima fată, pentru care el a arătat simpatie, l-a refuzat. Şocul pe care i l-a produs acest eveniment „exogen” a accentuat tendinţa sa de retragere, aşa încât nicăieri nu-şi mai găsea liniştea decât lângă mama sa.

Cea mai veche amintire a sa era: „Când aveam vreo patru ani, în timp ce mama mea cârpea ciorapi, eu şedeam la fereastră şi mă uitam la muncitorii care zideau vizavi o casă”.

Se va spune: destul de insignifiant. Nicidecum! Alegerea primei sale amintiri – fie că este vorba sau nu de cea mai veche amintire a sa, puţin interesează – ne dovedeşte că el trebuie să fi fost condus la ea de un interes oarecare. Activitatea sa mnezică, dirijată de stilul de viaţă, a ales o întâmplare care trădează în mod vădit caracterul său particular.

Faptul că apare o situaţie în care este prezentă mama sa grijulie ne arată că avem de-a face cu un copil răsfăţat. Dar ni se trădează încă un lucru important. El priveşte cum alţii lucrează. Pregătirea sa pentru viaţă este aceea a unui spectator, nimic mai mult. Dacă încearcă să facă altfel, se simte ca în faţa unei prăpăstii şi, sub efectul unui şoc, bate în retragere, de teama de a nu i se descoperi lipsa de valoare. Dacă este lăsat să stea acasă, lângă mama sa, dacă este lăsat să privească cum lucrează alţii, se pare că lucrul acesta nu-l incomodează defel. Linia sa de mişcare ţinteşte către dominarea mamei, ca unic ţel de superioritate al său. Din păcate, există prea puţine perspective de reuşită pentru un spectator al vieţii. Cu toate acestea, după însănătoşirea unui asemenea pacient este de avut în vedere o ocupaţie în care el să-şi valorifice mai buna sa pregătire în materie de observaţie şi interpretare. Deoarece noi înţelegem cazul în speţă mai bine decât pacientul, trebuie să intervenim activ, spre a-l face şi pe el să înţeleagă ceea ce este de înţeles: „Desigur, poţi reuşi în orice profesie, dar dacă vrei să-ţi utilizezi la maximum pregătirea de care dispui, ai nevoie de o profesie în care observaţia să se situeze pe primul plan”. El a acceptat o ocupaţie în comerţul cu obiecte de artă, în care a avut succes.

Freud descrie mereu, utilizând o terminologie schimonosită, eşecurile copiilor răsfăţaţi, fără a reuşi să sesizeze secretul acestora.

Copilul răsfăţat doreşte să posede totul, dar numai cu greu catadicseşte să-şi ducă la îndeplinire funcţiile normale, stabilite de evoluţie, râvnind la mama sa „în al său complex al lui Oedip” (chiar dacă acest complex este exagerat, în rare cazuri el este explicabil, deoarece copilul răsfăţat respinge orice altă persoană). Mai târziu el are tot felul de dificultăţi (nu din cauza refulării complexului lui Oedip, ci din cauza şocurilor determinate de alte situaţii) şi cade în extaz, ba chiar nutreşte intenţii de asasinat la adresa persoanelor care se împotrivesc dorinţelor lui. După cum se vede clar, acestea sunt produse artistice (sic!

— L. G.) ale unei educaţii deficitare, răsfăţătoare, utile pentru înţelegerea vieţii psihice numai atunci când sunt cunoscute urmările răsfăţului şi se ţine seama de ele. Sexualitatea, însă, este o problemă care implică două persoane şi care poate fi corect rezolvată numai dacă se dispune de o cantitate suficientă de sentiment de comuniune socială, ceea ce copiilor răsfăţaţi le lipseşte.

Printr-o generalizare forţată, Freud se vede obligat să transpună în impulsiile sadice ereditare dorinţe, fantazări şi simptoame artificial întreţinute, precum şi lupta acestora împotriva a ceea ce a rămas din sentimentul de comuniune socială, care, aşa cum vedem, sunt consecinţele răsfăţului în care este crescut mai târziu în mod artificial copilul. De aici este lesne de înţeles că primul act de cooperare (şi nu aşa cum crede Freud, în favoarea teoriei sale preconcepute, a canibalismului, o mărturie a impulsiei sadice înnăscute) şi că acest act este atât în profitul mamei cât şi în al copilului. Marea diversitate a formelor de viaţă ale oamenilor dispare în obscuritatea concepţiei freudiene.

Un nou exemplu va trebui să demonstreze utilitatea descifrării de către noi a celor mai vechi amintiri din copilărie.

O fată în vârstă de 18 ani trăieşte în permanentă gâlceava cu părinţii ei. Aceştia vor să o determine să studieze mai departe, deoarece s-a dovedit foarte bună la învăţătură. Ea se împotriveşte pentru că, aşa cum s-a dovedit, se temea de insuccese, pe motiv că nu era prima la examenele şcolare. Cea mai veche amintire a ei era următoarea: la o serbare dată de copii, pe când ea avea patru ani, a văzut o minge uriaşă în mâinile altui copil. Ca un copil răsfăţat ce era, a făcut tot ce i-a stat în putinţă spre a avea şi ea o minge la fel. Tatăl ei a colindat întreg oraşul ca să găsească o asemenea minge, însă fără succes. O minge mai mică a fost refuzată de fetiţă, cu ţipete şi planşete. Numai după ce tatăl ei i-a explicat câtă zadarnică osteneală l-a costat dorinţa ei, fetiţa s-a liniştit şi a acceptat acea minge mai mică. Am putut trage concluzia, din această amintire, că acea fată era accesibilă şi că explicaţiile amicale produceau la ea efectul scontat; a putut fi vindecată de ambiţia ei egoistă şi fata a avut apoi succes în viaţă.

Cazul care urmează ne arată cât de nebănuite sunt căile destinelor umane.

Un bărbat în vârstă de 42 de ani, după o căsătorie îndelungată cu o femeie mai vârstnică decât el cu zece ani, devine impotent. De doi ani, abia dacă mai vorbeşte cu femeia şi cu cei doi copii ai săi. Pe când mai înainte avea oarecum succes în profesia sa, în ultimul timp şi-a neglijat-o şi şi-a adus familia într-o stare deplorabilă. El fusese fiu] preferat al mamei sale, care îl răsfăţase peste măsură. Pe când avea trei anişori, a venit pe lume o surioară. La scurt timp după aceea – naşterea surorii sale este cea mai veche amintire a sa – el a început să-şi ude patul. Avea de asemenea coşmaruri, aşa cum adesea întâlnim la copiii răsfăţaţi. Este evident că enurezia şi anxietatea erau rezultatul încercărilor sale de a-şi anula poziţia de copil detronat, dar nu trebuie să pierdem din vedere faptul că erau şi expresia unei acuzări, ba poate şi mai mult, a unui act de răzbunare împotriva mamei sale. La şcoală era un copil nemaipomenit de corect. Îşi aminteşte că numai o singură dată fusese antrenat într-o bătaie cu un alt băiat, care îl insultase. Institutorul îşi exprimase uimirea că un băiat atât de cuminte se putuse lăsa provocat.

Putem înţelege de aici că el fusese obişnuit să întrunească aprecierea favorabilă a tuturor şi că îşi vedea ţelul său de superioritate în faptul de a fi preferat altora. Când lucrul acesta nu se întâmpla, el recurgea la mijloace care în parte însemnau acuzare, în parte răzbunare, fără ca această motivaţie să fie clară pentru el însuşi sau pentru ceilalţi. În ţelul său de perfecţiune colorat de egoism el îşi dădea toată silinţa să nu se exteriorizeze ca om rău la suflet. Cum el însuşi a relevat, luase în căsătorie o fată mai vârstnică, care îi făcea toate concesiile, ca şi mama sa. Dat fiind faptul că ea avea acum peste cincizeci de ani şi se ocupa mai mult de copii, el a rupt legătura cu ei toţi, într-o manieră în aparenţă neagresivă. În această ruptură era inclusă şi impotenţa sa, ca limbaj al organelor. Încă din anii copilăriei te puteai aştepta ca, în caz de pierdere a răsfăţului, cum s-a întâmplat la naşterea surorii sale, el să-şi manifeste acuzaţia într-un mod prea puţin clar, dar vizibil prin efecte.

Un bărbat în vârstă de 30 de ani, cel mai mare dintre cei doi copii din familie, ispăşise o lungă pedeapsă cu închisoarea, din cauza unor furturi repetate. Cea mai veche amintire a sa datează de când avea trei ani, perioadă în care a venit pe lume fratele său. Iată acea amintire: „Mama mea l-a preferat întotdeauna pe frate-meu. Încă de mic eu o tuleam de-acasă. Uneori, când mă răzbea foamea, nu mă dădeam în lături de la furtişaguri, de acasă sau de aiurea. Mama mă pedepsea cu cruzime.

Dar asta nu mă împiedica să vagabondez din nou. La şcoală am fost un şcolar mediocru până pe la paişpe ani, dar nu vroiam să învăţ mai departe şi hoinăream de unul singur pe străzi. N-aveam chef deloc să stau priponit acasă. Nu aveam nici un prieten şi nu găsisem nici o fată care să mă iubească, lucru după care inima mea tânjea. Vroiam să frecventez sălile de dans, să fac cunoştinţă cu fete, însă n-aveam biştari. Uite-aşa am furat un automobil şi l-am vândut pe mai nimic. De atunci au început loviturile mele în stil mare, până ce am ajuns la pârnaie. Poate că aş fi urmat o altă cale în viaţă dacă nu mi-ar fi fost scârbă să stau acasă, unde aveam parte numai de chelfăneală. Furturile mele au fost încurajate şi de faptul că am căzut în mâinile unui tăinuitor de lucruri furate, care m-a îndemnat mereu pe calea cea rea”.

Am şi subliniat că în rândurile celor pasibili de pedeapsă se întâlnesc de cele mai multe ori indivizi care în copilărie au fost răsfăţaţi sau care au jinduit după răsfăţ. Şi, ceea ce este la fel de important, în copilăria lor se poate constata o intensă activitate, care însă nu este de confundat cu curajul. Din atitudinea de revoltă a acestui bărbat, de după naşterea fratelui său mai mic, putem trage concluzia că şi el fusese răsfăţat mai înainte. Destinul său îşi trage originea din acuzarea plină de revoltă împotriva mamei şi din acea activitate pentru care, din lipsa unui sentiment de comuniune socială îndestulător – nici prieteni, nici meserie, nici dragoste —, nu a găsit altă investiţie decât crima. Că s-a putut afişa înaintea opiniei publice o concepţie ca aceea care înfăţişează crima ca pe o autopuniţiune, combinată cu dorinţa de a face închisoare, concepţie avansată recent de unii psihiatri, trădează totuşi o lipsă de pudoare intelectuală, mai ales când aceasta este legată de ironizarea bunului-simţ (common sense) şi de atacuri insultătoare la adresa practicii noastre profund întemeiate. Las pe seama cititorului să judece dacă asemenea concepţii nu sunt generate de spiritul copiilor răsfăţaţi şi dacă nu au efect asupra spiritului altor copii răsfăţaţi din rândurile publicului.

NOTE

1 „in seinem Sinne”, în textul original. (Nota trad.) 2 Pasaj în care, fără nominalizare, se polemizează cu concepţia lui Freud din Psihopatologia vieţii cotidiene. (Nota trad.) 3 „Ihr Ziel der Vollkommenheit”, în textul original. (Nota trad.) 4 „die Wissenschaft von der Einheit des Ichs”, în textul original. (Nota trad.)

5 Mihail Sadoveanu este, în literatura română, scriitorul care a sesizat cel mai pregnant importanţa primelor amintiri în descifrarea „stilului de viaţă” şi chiar a destinului oamenilor. Iată cum ne zugrăveşte el, ca într-un tablou impresionist, pâclele celor mai vechi amintiri ale Eugeniţei Costea, viitoarea sinucigaşă: „Mai târziu, după doisprezece ori treisprezece ani, tânăra eroină a prietenilor mei a început a-şi nota impresiile şi amintirile. Din acestea din urmă, cu totul sentimentale, se poate observa uşor că realităţile ei erau altele decât ale oamenilor de rând. Bunicul şi bunicuţa se aplecau asupra ei în fiecare dimineaţă, întrebând-o cu glasuri domoale despre lucruri nedesluşite; erau palizi ca nişte sfinţi şi cu coroană de lumină în jurul frunţilor. Gesturile lor erau moi şi încete: bunicul îi punea o mână pe umăr şi o săruta în creştet; bunicuţa o cuprindea cu amândouă braţele de după umeri şi o strângea la sân, făcându-se şi ea mititică, lângă acea nepoţică vioaie şi drăgălaşă (Cazul Eugeniţei Costea, Editura Eminescu, Bucureşti, 1970, p. 96).

Amintirea unui răsfăţ paradiziac este cât se poate de clară. O concepţie de copilă răsfăţată trădează şi replica ei de mai târziu, din chiar ziua sinuciderii: „Viaţa trebuie să fie jertfă şi datorie, bineînţeles pentru alţii, pe când noi o gustăm din plin” (op. Cât., p. 186). S-ar putea demonstra, folosind o bibliografie sadoveniană mai amplă, că Mihail Sadoveanu a fost un adlerian malgré-lui. (Nota trad.)