13. Obstacole in calea dezvoltării sociale a copilului şi înlăturarea acestora

Urmărind situaţiile care îl tentează pe copil şi care îl determină să apuce pe căi greşite, în cele din urmă ne lovim întotdeauna de acele probleme grave despre care am arătat mai înainte că sunt de cea mai mare importanţă, îngreunând şi foarte adesea împiedicând dezvoltarea sentimentului de comuniune socială: problema răsfăţului, a inferiorităţilor organice înnăscute şi a neglijării copilului. Influenţa acestor factori nu se diferenţiază doar în ceea ce priveşte extensiunea şi gradul lor de intensitate, durata acţiunii lor, ci mai ales în ceea ce priveşte emoţiile şi reacţiile aproape incalculabile pe care le provoacă la copil. Atitudinea copilului în faţa acestor factori depinde nu numai de „trial and error” („încercare şi eroare”)1, ci mult mai mult, după cum s-a dovedit, de energia de creştere a copilului, de puterea sa creatoare ca parte a procesului vieţii, a cărui dezvoltare în civilizaţia noastră, care pe de o parte îl asupreşte pe copil, iar pe de altă parte îl favorizează, este de asemenea aproape incalculabilă şi nu este dedusă decât din rezultate.

Dacă vrem să mergem mai departe în mod ipotetic, va trebui să avem în vedere o serie de realităţi: particularităţile familiei, lumină, aer, anotimp, temperatură, zgomot, contacte umane mai mult sau mai puţin potrivite, climă, structura solului, alimentaţie, sistemul endocrin, musculatură, ritmul dezvoltării organismului, stadiul embrional şi încă multe altele, cum ar fi ajutorul şi îngrijirea din partea unor persoane de încredere. În această sumedenie de realităţi încâlcite vom fi înclinaţi să admitem ba factori favorabili, ba factori păgubitori. În acest context noi ne vom mulţumi, cu multă prudenţă, să luăm în considerare rezultatele contradictorii (differierender Resultate). Mult mai sigură este calea observării evenimentelor, pentru a cărei rectificare există nenumărate posibilităţi. Forţa creatoare care se manifestă va putea fi stabilită în mod satisfăcător prin observarea activităţii mai mici sau mai mari a corpului şi a spiritului.

Nu trebuie însă să trecem cu vederea peste faptul că tendinţa de cooperare este provocată din prima zi de viaţă a copilului. Uriaşa importanţă a mamei în această privinţă este absolut evidentă. Ea stă la obârşia dezvoltării sentimentului de comuniune socială. Moştenirea biologică a sentimentului uman de comuniune socială aşteaptă mâna ei grijulie. Prin gesturi mărunte de ajutorare atunci când îl îmbăiază, în toate gesturile generoase de care copilul neajutorat are nevoie ea poate stimula sau inhiba contactul social al copilului. Relaţia ei cu copilul, spiritul ei de înţelegere şi iscusinţa ei sunt decisive în această privinţă2. Nu vrem să trecem cu vederea peste faptul că în această privinţă culmile evoluţiei umane sunt producătoare de compensaţie şi că însuşi copilul poate constrânge la contact prin strigăte şi recalcitranţă, doborând barierele existente. Căci şi în mamă fiinţează şi acţionează achiziţia biologică a dragostei materne (Mutterliebe), parte integrantă a sentimentului de comuniune socială. Această achiziţie poate fi lăsată în paragină din cauza unor împrejurări vitrege, din cauza unor îngrijiri exagerate, a unor decepţii, boli şi suferinţe, a deficitului flagrant de sentiment de comuniune socială, cu consecinţele ce decurg de aici. Dar achiziţia evoluţionistă a dragostei materne este de cele mai multe ori atât de puternică la animale şi la oameni, încât ea depăşeşte cu uşurinţă impulsia hrănirii şi impulsia sexuală3. Putem afirma cu toată certitudinea că relaţia mamă-copil este de cea mai mare importanţă pentru dezvoltarea sentimentului uman de comuniune socială. O renunţare la această pârghie extrem de puternică a dezvoltării umanităţii ne-ar pune în cea mai mare încurcătură în ceea ce priveşte găsirea unui înlocuitor oarecum satisfăcător, făcând cu totul abstracţie de faptul că sentimentul contactului matern (mütterliche Kontaktgefühl), ca proprietate de nepierdut a evoluţiei, s-ar opune cu îndârjire unei distrugeri. Probabil că datorăm contactului matern cea mai mare parte a sentimentului uman de comuniune socială şi, prin acesta, stabilitatea reală a civilizaţiei umane.

Desigur că influenţele dragostei materne de azi nu mai sunt adesea suficiente pentru a acoperi nevoia de colectivitate (Not der Gemeinschaft). Un viitor îndepărtat va trebui să echilibreze mult mai mult folosinţa acestei proprietăţi cu idealul de colectivitate (Gemeinschaftsideal). Căci adesea contactul dintre mamă şi copil este prea slab, pentru ca încă şi mai adesea el să fie prea puternic. În primul caz, copilul poate, încă de la începutul vieţii sale, să aibă o impresie de ostilitate a vieţii şi, prin experienţe ulterioare de acelaşi fel, să facă din această opinie firul conducător al vieţii sale.

Aşa cum am constatat adesea, contactul mai bun cu tatăl, cu bunicii nu este suficient spre a compensa relaţia mamă-copil. În general, se poate afirma că un contact mai bun al copilului cu tatăl demonstrează eşecul mamei, ceea ce aproape întotdeauna înseamnă instituirea unei a doua faze în viaţa copilului, faptul că el – pe drept sau pe nedrept – a trăit o decepţie cu privire la mamă. Faptul că adesea fetele au un contact mai puternic cu tatăl, iar băieţii cu mama, nu poate fi pus în relaţie cu sexualitatea, ci trebuie examinat prin prisma constatării de mai sus, care ne arată că avem de-a face cu două lucruri diferite: că taţii se poartă adesea duios cu fetele şi femeile şi că fetele, ca şi băieţii, în pregătirea lor ludică pentru viitoarele roluri în viaţă, precum şi în general în joc4, îl includ în această pregătire şi pe părintele se sex opus. Că uneori intră în joc şi impulsia sexuală, desigur rareori în modul exagerat prezentat de Freud, este un fapt pe care l-am observat numai la copiii foarte răsfăţaţi, care vor să-şi realizeze întreaga dezvoltare în interiorul familiei, ba şi mai mult, în cadrul unei legături exclusive cu persoana care îi răsfaţă.

Misiunea care îi revine în mod obligatoriu mamei, din punct de vedere al istoriei evoluţiei şi din punct de vedere social, este de a-l face pe copil cât mai repede posibil apt de colaborare şi de solidaritate umană, gata să ajute şi gata de a se lăsa ajutat în cazul în care forţele sale nu-i sunt suficiente. S-ar putea scrie volume despre „copilul echilibrat” („wohltemperierte Kind”). Este aici suficient să arătăm că copilul trebuie să se simtă în casă un partener cu drepturi egale, manifestând un interes sporit faţă de tată şi faţă de fraţi şi surori, iar în curând faţă de toate persoanele din anturajul său. Astfel, de timpuriu, el nu va mai fi o povară, ci un camarad (Mitspieler). Curând se va simţi în apele sale şi va dezvolta acel curaj (Mut) şi acea încredere în sine care îşi au originea în contactul cu anturajul. Tulburările pe care le prezintă, deficienţe intenţionate sau nu ale funcţiilor sale, enurezia, constipaţia, dificultăţile de alimentaţie fără cauze patologice, vor fi considerate atât de copilul însuşi cât şi de anturaj drept o problemă rezolvabilă, abstracţie făcând de faptul că asemenea fenomene nu ar apărea niciodată în cazul în care tendinţa de cooperare ar fi suficient de puternică. La fel putem spune despre sugerea policelui şi roaderea unghiilor, despre scobitul în nas sau despre înghiţitul pe nemestecate. Aceste fenomene apar numai în cazul în care copilul refuză conlucrarea, refuză să accepte civilizaţia (die Aufnahme der Kultur verweigert). Sunt fenomene care se manifestă aproape exclusiv la copiii răsfăţaţi care, astfel, vor să oblige anturajul la un efort mai mare, suplimentar, fiind întotdeauna asociate cu încăpăţânarea făţişă sau ascunsă, semn clar al unui sentiment de comuniune socială deficitar. M-am referit mereu, de multă vreme, la aceste fapte. Dacă azi Freud caută să atenueze pansexualismul, care este baza teoriei sale, la această revizuire realităţile evidenţiate de psihologia individuală au, desigur, o contribuţie majoră. Mult mai recenta concepţie a Charlottei Bühler cu privire la un stadiu „normal” al încăpăţânării la copil trebuie, desigur pe bună dreptate, redusă la realităţile relevate de psihologia individuală. Faptul că defectele copiilor se manifestă sub forma de trăsături de caracter ca încăpăţânarea, gelozia, egolatria, sentimentul de comuniune socială deficitar, ambiţia egoistă, pofta de răzbunare etc., trăsături de caracter care pot fi când mai evidente, când mai puţin evidente şi care rezultă din structura descrisă mai sus, confirmă de asemenea concepţia noastră despre caracter ca linie conducătoare în ţelul de superioritate, ca reflectare a stilului de viaţă şi ca atitudine socială neînnăscută, ci făurită de copil şi fasonată de acesta în acelaşi timp cu legea sa de mişcare. Probabil că micile bucurii ca reţinerea materiilor fecale, sugerea degetului, jocul infantil cu organele genitale etc., care uneori sunt preludiate de o senzaţie mai puternică, dar evanescentă de gâdilare, îi caracterizează pe copiii răsfăţaţi, care nu-şi pot refuza nici o dorinţă şi nici o desfătare.

O altă răspântie periculoasă în dezvoltarea sentimentului de comuniune socială o constituie personaliatea tatălui. Mama nu trebuie să se opună ocaziei acestuia de a stabili contactul cu copilul cât mai curând posibil, fapt care nu este cu putinţă în caz de răsfăţ monopolizator sau în caz de aversiune faţă de soţ. Pe de altă parte, tatăl nu trebuie predestinat ca un distribuitor de ameninţări sau de pedepse. El trebuie să-i acorde copilului suficient timp şi căldură, spre a nu fi împins de mamă pe al doilea plan. Semnalez ca fiind de o deosebită nocivitate încercarea de a o birui pe mamă printr-o afecţiune şi mai mare arătată copilului sau, ca o corectare a răsfăţului la care se dedă mama, instituirea unui regim draconic, care nu face decât să-l ataşeze şi mai mult pe copil de mamă. La fel de nocivă este impunerea de către tată a autorităţii şi principiilor sale, caz în care poate că îl va subjuga pe copil, dar fără a-l constrânge să colaboreze prin prisma sentimentului de comuniune socială.

De o importanţă aparte, în epoca noastră febrilă, sunt orele mesei, care au rolul lor în educarea copiilor în spiritul colaborării. O atmosferă de bună dispoziţie este neapărat necesară. Poveţele cu privire la felul de a mânca trebuie reduse la strictul necesar. Bunul exemplu personal este calea cea mai bună de urmat. Mustrarea, accesele de furie, proasta dispoziţei trebuie eliminate în aceste ocazii. De asemenea, trebuie să ne reţinem de a face lectură şi de la debitarea de reflecţii găunoase. Orele de masă sunt de asemenea cât se poate de nepotrivite pentru reproşuri referitoare la notele rele primite la şcoală sau referitoare la alte neajunsuri. Această atmosferă de colectivitate (Gemeinsamkeit) trebuie să căutăm să o realizăm în special la micul dejun, deci la începutul zilei. O cerinţă importantă este aceea de a le da copiilor deplina libertate de a vorbi sau de a pune întrebări. Luarea în râs a copilului, zeflemisirea, criticarea lui pentru nimicuri, faptul de a-l da altor copii ca exemplu dăunează integrării, pot să producă închiderea în sine, timiditate şi un grav sentiment de inferioritate. Nu trebuie să le demonstrezi copiilor micimea lor, lipsa lor de cunoştinţe şi neputinţa, ci trebuie să le deschizi calea spre un antrenament curajos (zu einem mutigen Training), să nu le retezi interesul pe care-l arată pentru un lucru, să nu le smulgi totul din mână, să le arăţi întotdeauna că numai începutul e greu, să nu intri în panică în faţa unei situaţii periculoase, ci să dovedeşti spirit de prevedere şi o justificată protecţie. Iritabilitatea părinţilor, vrajba conjugală, lipsa de unanimitate în problemele educaţiei pot lesne să dăuneze dezvoltării sentimentului de comuniune socială. Orice excludere categorică a copilului din societatea adulţilor trebuie, de la caz la caz, evitată. Lauda şi dojana trebuie să aibă în vedere doar reuşita sau nereuşita instruirii (Training)5 şi nu personalitatea copilului.

Boala unui copil poate de asemenea deveni un obstacol periculos în calea dezvoltării sentimentului de comuniune socială. Un obstacol mai periculos, ca de altfel şi celelalte dificultăţi, dacă boala survine pe parcursul primilor cinci ani de viaţă. Am vorbit despre importanţa inferiorităţilor organice înnăscute şi am arătat că ele prezintă, din punct de vedere statistic, rele amăgitoare şi obstacole în calea sentimentului de comuniune socială. Acelaşi lucru poate fi spus şi despre bolile primei copilării, cum este rahitismul, care prejudiciază dezvoltarea corporală, dar nu pe cea psihică şi care, de asemenea, poate conduce la desfigurări mai mari sau mai mici. Dintre celelalte boli ale primei copilării, cele mai păgubitoare pentru sentimentul comuniunii sociale sunt acelea care, prin anxietatea şi preocuparea arătată de anturaj faţă de starea copilului, îi dau acestuia ideea că este o mare valoare, fără ca el să fi adus nici o contribuţie personală în acest sens. Sunt de citat în această privinţă tuşea convulsivă, scarlatina, encefalita şi coreea, după a căror evoluţie firească se pot observa la copil năravuri care arată că el luptă în continuare pentru menţinerea statutului lui de copil răsfăţat. Chiar şi în cazurile în care persistă sechele organice, indicat este să nu se raporteze la aceste sechele deteriorările intervenite în conduita copilului şi să nu se capituleze în faţa acestei situaţii. Ba chiar am putut observa, după diagnosticarea eronată a unor maladii cardiace şi renale şi după descoperirea acestor erori şi constatarea unei sănătăţi perfecte, că dificultăţile astfel generate nu dispar, egolatria şi toate consecinţele ei, îndeosebi lipsa de interes social, continuând invariabil să persiste. Anxietatea, îngrijorarea şi lacrimile nu-i sunt de ajutor copilului bolnav, ci îl instigă să vadă în boala sa un avantaj.

Se înţelege de la sine că sechelele corigibile ale copilului trebuie ameliorate sau vindecate cât mai repede posibil şi că în nici un caz nu trebuie să se conteze pe faptul că defectul se va „cicatriza” cu timpul. Pe de altă parte, trebuie să-l ferim pe copil pe cât posibil de boală, fără a-i inculca vreo fobie şi fără a-i interzice contactul cu ceilalţi.

A-l copleşi pe copil, pretinzându-i performanţe care întrec capacităţile sale fizice şi spirituale, poate uşor să ducă, din cauza dezgustului şi surmenajului, la o atitudine potrivnică integrării în viaţă.

Învăţământul artistic şi ştiinţific trebuie să corespundă puterii de înţelegere a copilului6. Pe acelaşi temei, trebuie pus capăt fanatismului unor sexopedagogi care vor să explice copiilor problemele sexuale.

Trebuie să-i răspundem copilului ori de câte ori el întreabă sau pare să întrebe, în măsura în care suntem siguri că el poate digera ceea ce îi comunicăm. În orice caz, însă, el trebuie instruit de timpuriu asupra valorii egale a sexelor şi asupra propriului său rol sexual, deoarece altfel, cum admite azi Freud, din civilizaţia noastră retrogadă ne-am putea alege cu opinia că femeia reprezintă o treaptă inferioară, ceea ce îi poate face lesne pe băieţi orgolioşi, cu toate urmările nefaste pentru societate, iar la fete poate provoca „protestul viril” descris de mine în anul 19127, de asemenea cu urmări negative: îndoială cu privire la propriul sex şi, în consecinţă, pregătirea deficitară pentru propriul rol sexual, cu toate consecinţele supărătoare care decurg de aici.

Anumite dificultăţi rezultă şi din poziţia ocupată în constelaţia fraţilor şi surorilor. Întâietatea pronunţată sau nu a unuia dintre fraţi în prima copilărie este adesea spre dezavantajul altuia. Cu o extraordinară frecvenţă găsim, în una şi aceeaşi familie, eşecul unui copil alături de reuşita altuia. Activitatea mai mare a unuia poate să ducă la pasivitatea celuilalt, succesul unuia la insuccesul celuilalt. Adesea constatăm că insuccesele timpurii au un efect nefavorabil asupra viitorului copilului.

De asemenea, preferinţa arătată pentru unul dintre copii, lucru greu de evitat, este dăunătoare pentru altul, declanşând la el un grav sentiment de inferioritate, cu toate manifestările posibile ale unui complex de inferioritate. Pe de altă parte, înălţimea, frumuseţea, forţa unuia îl pot pune în umbră pe celălalt. Oricum, nu trebuie trecute cu vederea faptele pe care le-am dat la iveală cu privire la poziţia copilului în grupul de fraţi şi surori.

Trebuie, înainte de toate, să punem cruce superstiţiei potrivit căreia situaţia fiecărui copil ar fi una şi aceeaşi în interiorul unei familii. Ştim deja că, fie şi dacă pentru toţi ar exista acelaşi anturaj şi aceeaşi educaţie, influenţa acestora e utilizată de copil ca material, într-un mod care este util puterii creatoare a acestuia. Vom vedea cât de diferit se comportă anturajul fiecărui copil în parte. Pare de asemenea sigur că copiii nu au aceleaşi gene şi aceleaşi condiţionări fenotipice. Chiar şi referitor la gemenii univitelini creşte din ce în ce mai mult îndoiala că ei ar avea o constituţie fizică şi psihică identică8. Dintotdeauna psihologia individuală susţine că există o constituţie fizică înnăscută, însă ea a constatat că „constituţia psihică” („psychische Konstitution”) se manifestă în primii trei ani până la cinci ani de viaţă sub forma unui prototip psihic (psychische Prototyp), care deja include în el legea de mişcare a individului şi îşi datorează forma sa vitală forţei creatoare a copilului, care utilizează ca material de construcţie ereditatea şi influenţele mediului. Numai în lumina acestei concepţii mi-a fost posibil să-mi reprezint diferenţele dintre fraţi ca fiind aproape tipice, chiar dacă ele sunt diferite de la un caz individual la altul. Consider această problemă ca rezolvată, din moment ce am arătat că în forma de viaţă a fiecărui copil apare amprenta poziţiei sale în rândul fraţilor şi surorilor. Faptul acesta aruncă o lumină vie asupra problemei dezvoltării caracterului. Căci dacă este adevărat că anumite trăsături de caracter corespund poziţiei copilului în şirul fraţilor şi surorilor, atunci nu prea mai rămâne loc de discuţie în sensul de a releva ereditatea caracterului sau provenienţa acestuia din zona anală sau din alte asemenea zone. Ba şi mai mult, este uşor de înţeles cum un copil, în virtutea poziţiei sale în rândul fraţilor şi surorilor, ajunge la un anumit caracter particular.

Mai mult sau mai puţin cunoscute sunt dificultăţile copilului unic.

Crescut întotdeauna printre adulţi, de cele mai multe ori ocrotit cu o grijă exagerată de părinţi, mereu preocupaţi de el, copilul învaţă foarte curând să se simtă în centrul atenţiei şi să se comporte ca atare. Adesea boala sau debilitatea unuia dintre părinţi constituie o circumstanţă agravantă. Încă şi mai adesea sunt de luat în considerare complicaţiile conjugale şi divorţurile, o atmosferă în care sentimentul de comuniune socială al copilului se dezvoltă anevoie. Nu de puţine ori avem de-a face cu mame care protestează nevrotic împotriva venirii pe lume a unui copil, protest legat de grija exagerată pentru copilul unic, cu înrobirea sa totală9. Găsim în viaţa de mai târziu a unor astfel de copii, la fiecare în mod diferit, una din nuanţele dintre supunerea care protestează în secret şi căutarea febrilă a autocraţiei (Alleinherrschaft), puncte vulnerabile care prin contactul cu o problemă exogenă încep să sângereze, ducând la manifestări zgomotoase.

În familiile cu copii numeroşi, primul-născut se găseşte într-o situaţie unică în felul ei, pe care nici un alt copil nu o trăieşte. Câtva timp el este copil unic şi are parte de tratamentul respectiv. Mai târziu el va fi „detronat”. Această expresie aleasă de mine redă atât de exact schimbarea de situaţie, încât autori care au adoptat-o mai târziu, atunci când descriu acest caz, cum face Freud, nu se pot lipsi de această expresie metaforică.

Perioada care precedă această „detronare” are importanţa ei prin impresiile trăite de copil în tot acest răstimp. Fie că este vorba de trei sau mai mulţi ani, evenimentul „detronării” interesează un stil de viaţă deja stabilizat şi va provoca o reacţie conformă acestuia. În general, copiii răsfăţaţi suportă această schimbare cam la fel de greu ca înţărcarea. Dar trebuie să constat că fie şi un interval de un singur an este suficient pentru ca urmele detronării să fie făcute vizibile pentru întreaga viaţă, în această privinţă trebuie să ţinem seama de faptul că primul-născut a şi dobândit un spaţiu vital (Lebensraum), ca şi de faptul că acesta este îngustat de venirea pe lume a celui de al doilea copil. După cum vedem, pentru o înţelegere aprofundată a situaţiei este necesar să luăm în considerare o mulţime de factori. Mai presus de toate este de notat că întregul proces, atunci când intervalul de timp nu este mare, se desfăşoară „în tăcere”, fără a fi exprimat în noţiuni, ceea ce înseamnă că nu este susceptibil de a fi corectat prin experienţe ulterioare, ci numai prin cunoaşterea conexiunilor cu ajutorul psihologiei individuale. Aceste impresii neverbale (wortlosen Eindrücke), atât de numeroase în prima copilărie, ar fi fost interpretate de Freud şi Jung, dacă cumva ei s-ar fi aplecat vreodată asupra acestora, nu ca evenimente trăite, ci, în deducţiile lor, ca impulsii inconştiente sau ca atavisme ale inconştientului colectiv10. Impulsurile de ură sau dorinţele de moarte la adresa altor persoane (Todes wünsche), pe care le întâlnim uneori, sunt produse11 ale unei educări incorecte a sentimentului de comuniune socială, produse bine cunoscute de noi şi pe care le găsim la copiii răsfăţaţi, adesea împotriva celui de al doilea copil. Asemenea dispoziţii şi indispoziţii găsim şi la copiii născuţi mai târziu, de asemenea în primul rând la cei răsfăţaţi. Dar primul-născut, dacă a fost răsfăţat peste măsură, are o situaţie oarecum excepţională faţă de ceilalţi şi, în medie, resimte mai puternic detronarea. Aceleaşi manifestări sunt însă de găsit şi la copiii care îi succedă, care pot contracta cu uşurinţă un complex de inferioritate, dovadă suficientă că acel puternic traumatism al naşterii12 ca factor cauzal în eşecurile primului-născut este de domeniul fabulei, o supoziţie vagă, care poate fi luată drept bună numai de cei care nu cunosc psihologia individuală.

Este de asemenea lesne de înţeles faptul că protestul primului-născut contra detronării sale se manifestă extrem de frecvent printr-o tendinţă de a recunoaşte ca fiind justificată puterea care i-a fost oarecum acordată sau de a o păstra de partea sa. Un exemplu grăitor în această privinţă am găsit în biografia lui Theodor Fontane. Cine nu vrea să despice firul de păr în patru nu se poate să nu recunoască trăsături autoritare în personalitatea lui Robespierre, în ciuda participării sale proeminente la revoluţie. Dat fiind însă faptul că psihologia individuală este împotriva oricărei reguli rigide, nu trebuie să scăpăm din vedere că determinant nu este locul ocupat în succesiunea fraţilor şi surorilor, ci situaţia respectivă, aşa încât portretul psihic (seelische Porträt) al unui prim-născut poate să apară şi mai târziu în această succesiune atunci când un copil îşi fixează atenţia asupra urmaşului său şi reacţionează faţă de acesta de pe poziţia unui prim-născut. Nu trebuie să trecem cu vederea nici împrejurarea în care uneori cel de al doilea născut îşi asumă rolul de prim-născut, atunci când, de exemplu, primul-născut este debil mintal. Un bun exemplu de acest fel găsim în personalitatea lui Paul Heyse, care a adoptat o atitudine aproape paternă faţă de fratele său mai mare şi care la şcoală se dădea drept mâna dreaptă a institutorului, în toate cazurile vom găsi însă un teren de cercetare gata pregătit, dacă studiem toate formele de viaţă speciale ale unui prim-născut şi nu uităm cum secundul îl încolţeşte de la spate. Că el găseşte uneori scăpare, tratându-l pe secund într-un mod patern sau matern, nu este decât o variantă a strădaniei sale către supremaţie (Streben nach der Oberhand).

O problemă specială pare a se prezenta foarte adesea în cazul acelor prim-născuţi care sunt urmaţi, la un interval cât se poate de scurt, de o soră. Sentimentul lor de comuniune socială este adesea expus la grave prejudicieri. În primul rând din cauză că fetele sunt deosebit de favorizate de natură, în primii lor 17 ani de viaţă, în ceea ce priveşte creşterea corporală şi dezvoltarea psihică, care sunt mai rapide. Adesea lucrul acesta se întâmplă şi pentru că băiatul mai în vârstă încearcă să-şi afirme nu numai rangul său de prim-născut, ci şi superioritatea în sens rău a rolului său masculin, pe când fata, cu puternicul ei sentiment de inferioritate imprimat de starea socială a femeii, stare existentă încă şi astăzi, ripostează violent, manifestând în aceste împrejurări un antrenament mai serios, care îi conferă adesea trăsături energice. La unele fete acesta este preludiul „protestului viril”13, care poate duce la nenumărate urmări, bune sau rele, în dezvoltarea fetei, toate cantonate între preferinţele modului de a fi bărbătesc şi abaterile de la conduita normală a bărbaţilor şi până la respingerea dragostei (Ablehnung der Liebe) şi homosexualitate. Freud a făcut mai târziu uz de acest concept al psihologiei individuale şi l-a inclus în schema sa sexuală sub numele de „complex al castrării”, afirmând că numai lipsa organului genital masculin produce acel sentiment de inferioritate, a cărui structură a fost găsită de către psihologia individuală. Recent, însă, el a lăsat să se înţeleagă că ar acorda interes laturii sociale a acestei probleme. Faptul că primul-născut este aproape întotdeauna considerat stâlpul familiei14 şi purtătorul tradiţiilor ei conservatoare demonstrează, iarăşi, că aptitudinea de a ghici presupune experienţă.

În ceea ce priveşte impresiile cu care secundul îşi făureşte propria-i lege de mişcare, acestea vor fi influenţate îndeosebi de faptul că el are mereu în faţa sa un alt copil, care nu numai că este mai dezvoltat decât el, ci de cele mai multe ori îi contestă egalitatea, căutând să-şi menţină supremaţia. Aceste impresii nu intră în calcul dacă diferenţa de vârstă este mare, dar contează cu atât mai mult cu cât această diferenţă este mai mică. Trăirile secundului devin apăsătoare dacă acesta simte că primul-născut este imbatabil. Asemenea impresii dispar aproape cu totul în cazul în care secundul este biruitor de la bun început, fie din cauza inferiorităţii primului-născut, fie din cauza căderii în dizgraţie a acestuia. Aproape întotdeauna, însă, vom putea observa la secund o mai impetuoasă strădanie de ascensiune (Aufwärtsstreben), care se manifestă ba într-o energie mai mare, ba într-un temperament mai violent, fie pe latura sentimentului de comuniune socială, fie în eşecuri. Se impune să cercetăm dacă nu cumva el are de obicei impresia că se găseşte într-o competiţie, la care ia uneori parte şi primul-născut şi dacă nu-şi dă seama că întotdeauna este ca sub maxima presiune.

În caz de sexe diferite, rivalitatea se poate accentua, uneori fără deteriorarea sensibilă a sentimentului de comuniune socială. Frumuseţea unuia dintre copii este de luat şi ea în seamă. De asemenea răsfăţarea unuia dintre ei, sesizată de celălalt, deşi un observator din afară nu va găsi o deosebire frapantă în grija acordată de părinţi copiilor. Dacă unul dintre copii eşuează cu totul, adesea celălalt este absolut dispus la reuşită, dispoziţie care se poate dovedi mai puţin susţinută o dată cu intrarea în viaţa şcolară sau la atingerea maturităţii. Dacă unul din ei este recunoscut ca eminent, celălalt se poate rata. Uneori constatăm că ambii fac acelaşi lucru, atât în bine cât şi în rău, dar nu trebuie să trecem cu vederea faptul, vizibil chiar şi la gemenii univitelini, că unul se află la remorca celuilalt.

În cazul secundului, de asemenea, avem ocazia să ne minunăm de capacitatea sa originară de deducţie, în mod vădit investită de evoluţie, care o ia înaintea înţelegerii. Îndeosebi Biblia ne dezvăluie admirabil revolta titanică a secundului, în istoria lui Esau şi Iacob, fără ca noi să putem presupune un înţeles al acestor fapte, dorinţa fierbinte a lui Iacob de a fi prim-născut, lupta lui cu îngerul15 („Nu te voi lăsa să pleci, până nu mă vei binecuvânta”), visul său cu scara care urca la cer ne vorbesc clar despre spiritul de competiţie al secundului. Chiar şi acela neînclinat să urmărească expunerea mea nu va putea să nu se lase profund mişcat de dispreţul arătat de Iacob, de-a lungul întregii sale vieţi, la adresa primului-născut, de perseverenţa cu care peţeşte pe cea de-a doua fiică a lui Laban, de slaba speranţă pe care şi-o pune în primul său născut, de felul măreţ în care îl binecuvântează pe cel de-al doilea fiu al lui Iosif.

Una din cele două fete mai în vârstă dintr-o familie s-a simţit nespus de revoltată la naşterea surioarei sale, mai mică decât ea cu trei ani. Secunda a „ghicit” avantajul care îi revenea devenind un copil ascultător şi s-a făcut astfel extraordinar de iubită. Cu cât mai iubită era ea, cu atât mai mult spumega de furie cea mai vârstnică, iar atitudinea ei de protest înfocat s-a menţinut până la o vârstă înaintată. Secunda, obişnuită cu superioritatea ei pe toate planurile, a suferit primul ei şoc atunci când, la şcoală, a fost întrecută la învăţătură. Şcoala şi, mai târziu, cele trei probleme ale vieţii au silit-o să bată în retragere în faţa fiecărei situaţii periculoase pentru ambiţia ei şi, ca urmare a fricii sale de înfrângere, şi-a structurat complexul ei de inferioritate, sub forma numită de mine „mişcare şovăielnică” („zögernden Bewegung”). Prin aceasta era, desigur, protejată într-o oarecare măsură contra oricărei înfrângeri. Ea a visat în repetate rânduri că a pierdut trenul, ceea ce demonstrează forţa stilului ei de viaţă, care şi în vis îi recomanda cu insistenţă să se antreneze pentru pierderea ocaziilor. Dar nici o fiinţă omenească nu poate găsi un punct de echilibru în sentimentul de inferioritate. Tendinţa evoluţionistă a oricărei vieţuitoare către un ideal de perfecţiune16 nu are niciodată linişte şi urmează o cale ascendentă, fie în direcţia sentimentului de comuniune socială, fie contra acestuia, în mii de variante. Varianta care i s-a impus secundei noastre şi pe care, după câteva încercări de tatonare, ea a găsit-o utilă şi a adoptat-o, era o nevroză compulsivă a spălatului (Waschzwangsneurose) care, prin permanenta trebuinţă de a se spăla pe sine, hainele şi aparatura ei, mai ales după ce se apropia de alte persoane, i-a barat calea de soluţionare a problemelor, dar i-a şi permis să-şi omoare timpul, marele duşman al nevroticilor. Cu acesta ea a intuit, fără a pătrunde sensul actului, că prin îndeplinirea excesivă a unei funcţii a civilizaţiei, care mai înainte o făcuse iubită, acum îi pusese în inferioritate pe toţi ceilalţi oameni17. Numai ea era curată, toţi ceilalţi şi toate cele erau nişte împuţiciuni. Nu mai are rost să insist asupra sentimentului ei de comuniune socială deficitar, deficienţă care privea un copil în aparenţă bine crescut, dar peste măsură de răsfăţat de mama sa. La fel, inutil să mai spun că vindecarea sa nu este de conceput decât prin întărirea sentimentului de comuniune socială.

Sunt multe de spus despre cel mai mic din familie. În comparaţie cu ceilalţi, se găseşte şi el într-o situaţie fundamental diferită. El nu este niciodată singurul copil, aşa cum a fost o vreme primul-născut. Prâslea nu are pe nimeni în spatele lui, aşa cum au ceilalţi copii. Şi nu are în faţă pe unul singur, ca secundul, ci adesea pe mai mulţi. Prâslea este de cele mai multe ori răsfăţat de către părinţii ajunşi în pragul bătrâneţii şi se află în situaţia incomodă de a fi privit întotdeauna drept cel mai mic şi mai neputincios şi de a nu fi luat mai niciodată în serios. În general, nu este într-o situaţie defavorabilă. Aspiraţia sa la superioritate faţă de înaintaşii săi este zilnic aţâţată. În unele privinţe, situaţia sa este echivalentă cu a secundului, o situaţie în care pot ajunge şi copiii de pe alte locuri din şirul fraţilor şi surorilor dacă, întâmplător, izbucnesc rivalităţi similare. Forţa sa se manifestă adesea în încercările sale de a-şi depăşi toţi fraţii şi surorile, în cele mai diferite grade ale sentimentului de comuniune socială. Slăbiciunea sa provine adesea din faptul că evită lupta directă pentru superioritate – ceea ce pare a fi regulă la copiii foarte răsfăţaţi —, el căutând să-şi atingă ţelul pe un alt plan, într-o altă formă de viaţă, întro altă profesie. Privirea exersată a celui care practică psihologia individuală va sesiza întotdeauna cu uimire, în atelierul vieţii psihice umane, cât de des acest destin îi este impus celui mai mic dintre fraţi.

Dacă familia este o familie de oameni de afaceri, cel mai mic va fi, de exemplu, poet sau muzician. Dacă fraţii şi surorile au ocupaţii intelectuale, cel mai mic va îmbrăţişa adesea o meserie sau va intra în comerţ. Aici, desigur, trebuie să ţinem seama de îngustarea posibilităţilor pentru fete, în civilizaţia noastră cu totul imperfectă.

În ceea ce priveşte caracterologia celui mai mic dintre fraţi, referirea mea la biblicul Iosif a atras atenţia tuturor. Aşa cum toată lumea ştie, Beniamin era cel mai mic fiu al lui Iacob. El venise pe lume însă cu 17 ani mai târziu decât Iosif şi multă vreme a rămas necunoscut de către acesta. Nu contase în dezvoltarea lui Iosif. Se cunosc toate aceste fapte, cum acest băiat, visând despre viitoarea sa mărire, se plimba printre fraţii săi care trudeau din greu şi îi necăjea foarte tare cu visele lui de dominaţie asupra lor, asupra lumii, ca şi prin faptul că se asemuia cu Dumnezeu, desigur pentru că fusese preferatul tatălui lor. Dar el a devenit stâlpul familiei, al seminţiei sale şi, mai mult decât atât, unul dintre salvatorii civilizaţiei, în unele dintre acţiunile sale, precum şi în opera sa, se vede măreţia sentimentului său de comuniune socială.

Sufletul intuitiv al poporului a creat multe asemenea simboluri18.

Multe altele găsim de asemenea în Biblie, cum sunt Saul, David etc. Dar şi în basmele din toate timpurile şi de la toate popoarele, unde este vorba de Prâslea, putem fi singuri că el va fi învingătorul. Este de ajuns să facem un tur de orizont în societatea noastră contemporană, printre mărimile de prim ordin ale umanităţii, spre a vedea cât de des cel mai tânăr a ajuns în situaţii proeminente. Prâslea poate că şi eşuase adesea în mod surprinzător, ceea ce poate fi atribuit faptului că a depins de o persoană care l-a răsfăţat sau care l-a neglijat, situaţii în care, în mod greşit, şi-a construit inferioritatea sa socială (seine soziale Minderwertigkeit).

Acest domeniu de cercetare a copilului, cu privire la poziţia sa în şirul fraţilor şi surorilor, este departe de a fi epuizat. Asemenea cercetări arată cât se poate de clar felul în care un copil utilizează situaţia sa şi impresiile aferente ca material de construcţie pentru a-şi structura în mod creator stilul său de viaţă, legea sa de mişcare şi, prin intermediul acestora, trăsăturile sale de caracter. Cât de puţin loc a rămas pentru o ipoteză a trăsăturilor de caracter ereditare ar trebui să-i fie clar cititorului inteligent. Referitor la celelalte poziţii din şirul copiilor, în măsura în care ele nu le imită pe cele descrise mai sus, ştiu prea puţin. Crighton Miller, din Londra, mi-a semnalat că a descoperit un puternic protest viril la o fată care avea două surori mai mari, singurii copii din familie. M-am putut convinge, nu o dată, de exactitatea descoperirii sale şi mi-o explic prin faptul că această fată trăia deziluzia părinţilor la naşterea unei noi fete, pe care o intuia, dând expresie, oricum, nemulţumirii sale faţă de rolul de femeie. Să nu ne mire dacă vom descoperi la această a treia fată o puternică atitudine de încăpăţânare, care ne arată că ceea ce Charlotte Bühler găsise a fi „naturalul stadiu al încăpăţânării” poate fi mai degrabă înţeles ca o creaţie individuală19, ca un protest permanent împotriva unei umilinţe reale sau imaginare, în sensul explicaţiilor date de psihologia individuală.

În ceea ce priveşte dezvoltarea unei singure fete printre băieţi şi a unui singur băiat printre fete, cercetările mele nu sunt încheiate. Având în vedere observaţiile mele de până azi, mă aştept ca aceste două cazuri să se manifeste prin atitudini extreme, fie mai mult în direcţia masculină, fie în cea feminină. În direcţia feminină, dacă aceasta li s-a părut în copilărie a fi mai promiţătoare de succes, în cea masculină, dacă aceasta li s-a părut un ţel demn de râvnit. În primul caz vom găsi, în mod excesiv, gingăşia şi trebuinţa de sprijin (Anlehnungsbedürfnis), în toate manierele posibile, pozitive şi negative, iar în cel de al doilea caz vom găsi pofta de a domina, îndărătnicia, dar uneori şi curajul şi tenacitatea demnă.

NOTE

1 A se vedea nota 6 de la p. 128.

2 „sindmassgebende Mittel”, în textul original. (Nota trad.) 3 Experimente cu şobolani (femele) au demonstrat că sentimentul matern este mult mai puternic decât trebuinţa sexuală: femelele izolate de puii lor prin punţi pe care, trecând, erau supuse unor şocuri electrice, continuau să se avânte pe aceste punţi ori de câte ori erau despărţite de puii pe care trebuiau să-i alăpteze, pe când femelele care erau izolate de masculi prin punţi identice renunţau imediat la alte încercări de a înfrunta şocurile electrice. (Nota trad.)

4 A se vedea Groos, Spiele der Kinder.

5 Uneori este vădit că folosind termenul Training autorul are în vedere mai ales anumite sensuri ale termenului englez: instruire, formare, pregătire, dresaj, antrenament, sau pe toate la un loc. (Nota trad.) 6 A se vedea dr. Deutsch, Klavierunterricht auf individualpsychologischer Grundlage.

7 A se vedea A. Adler, Über den nervösen Charakter.

8 A se vedea Holub, Internat. Zeitschrift für Individualpsychologie, Leipzig, 1933.

9 „mit seiner vollkommenen Versklavung”, în textul original. (Nota trad.)

10 „als atavistisches soziales Unbewusstes”, în textul original. (Nota trad.)

11 „die uns wohlbekannten Kunstprodukte”, în textul original. (Nota trad.)

12 A se vedea, în această privinţă, lucrarea lui Otto Rank Le traumatisme de la naissance, Payot, Paris, 1928. (Nota trad.) 13 A se vedea A. Adler, Über den nervösen Charakter.

14 „der Träger der Familie”, în textul original. (Nota trad.) 15 De fapt, lupta cu Dumnezeu; a se vedea Biblia, Geneza, 32,28. (Nota trad.)

16 „nach einem idealen Ziel der Vollkommenheit”, în textul original. (Nota trad.)

17 „allen anderen Menschen den Rang abgelaufen hatte”, în textul original. (Nota trad.)

18 „Hinweise”, în textul original. (Nota trad.) 19 „als Kunstprodukt”, în textul original. (Nota trad.)