4. Problema raportului corpsuflet

Este azi în afară de orice îndoială faptul că tot ceea ce numim corp manifestă tendinţa de a deveni un întreg. În general, din această perspectivă, atomul poate fi comparat cu celula vie. Atât atomul cât şi celula posedă forţele latente şi manifeste care determină pe de o parte suprafeţele şi delimitarea, iar pe de altă parte instituie organele interioare.

Deosebirea esenţială constă, desigur, în metabolismul celulei faţă de capacitatea atomului de a-şi fi suficient lui însuşi (Selbstgenügsamkeit desAtmos)1. Nici măcar mişcarea în interiorul sau în exteriorul celulei şi atomului nu prezintă deosebiri fundamentale. Electronii nu sunt niciodată în starea de repaus şi o tendinţă spre o astfel de stare, cum postulează Freud, în a sa concepţie privind instinctul morţii, nu este de găsit nicăieri în natură. Ceea ce le deosebeşte este procesul de asimilare şi de excreţie al celulei vii, de unde rezultă creşterea, conservarea formei, înmulţirea şi tendinţa spre o formă finală ideală2.

Dacă celula vie, indiferent de originea ei, ar fi fost plasată într-un mediu ideal, care i-ar fi garantat o eternă şi fără efort autoconservare – caz, desigur, de neconceput – ea ar rămâne mereu identică cu sine. Sub presiunea dificultăţilor, care în cazurile cele mai simple pot fi gândite ca fiind de o natură aproape fizică (nahezu physikalisch), ceea ce numim, fără a-l înţelege, procesul vieţii, este constrâns să recurgă la oarecari remedii. Dintre miile şi miile de varietăţi existente în natură, cum se vede, de exemplu, la amibă, au succedat indivizii mai bine dotaţi, capabili să expună o formă mai hună şi, prin aceasta, să aibă o mai bună adaptare. În miliardele de «ni de când există viaţă pe această planetă, evident că a fost timp destul pentru ca procesul vieţii să formeze oameni pornind de la cele mai simple celule şi, de asemenea, pentru a lăsa să piară miriade de fiinţe vii care nu aveau cum să reziste forţei asaltului ambianţei lor.

În acesta concepţie, care îmbină viziunile lui Darwin şi Lamarck, „procesul de învăţare” („Lernprozess”) trebuie privit ca o tendinţă care, în torentul evoluţiei, menţine direcţia spre un scop iMcrn de adaptare la cerinţele lumii exterioare.

În acest efort de urmărire a ţelului (Zielstrebigkeit), care niciodată nu ajunge la un compromis al liniştii, dat fiind faptul că în mod vădit cerinţele şi problemele impuse de forţele lumii exterioare nu vor găsi niciodată o soluţie perfectă din partea fiinţelor create de ele, a trebuit să se dezvolte acea capacitate pe care noi, având în vedere aspectul sub care o luăm în considerare, o numim suflet, spirit, Psyche, raţiune, capacitate care include toate celelalte „capacităţi psihice”. Şi cu toate că, în ceea ce priveşte examinarea procesului psihic, ne mişcăm pe un teren transcendental, avem dreptul să afirmăm, dată fiind concepţia noastră, că psihicul ca proces al vieţii, aferent la ceea ce includem în acest proces, trebuie să prezinte această caracteristică de bază ca şi matricea, anume ca însăşi celula vie în care îşi are originea. Această caracteristică de bază este de găsit în primul rând în strădania continuă de a tranşa victorios cerinţele lumii exterioare, de a învinge moartea, de a tinde către o formă ideală adecvată acestui scop şi, laolaltă cu celelalte forţe ale corpului, pregătite în acelaşi scop în cursul evoluţiei, prin influenţă şi sprijin reciproc, să atingă obiectivul superiorităţii, perfecţiunii şi securităţii. Ca şi în dezvoltarea evolutivă a corpului, direcţia dezvoltării psihice este în permanenţă orientată către rezolvarea corectă a problemelor puse de lumea exterioară. Orice rezolvare incorectă, ca urmare a unei dezvoltări corporale sau psihice inadecvate, arată incapacitatea organismului respectiv prin faptul că suferă o înfrângere, înfrângere care poate merge până la suprimarea şi exterminarea individului care greşeşte. Procesul înfrângerii (Prozess der Niederlage) poate depăşi individul şi pe cei apropiaţi lui, dăunând posterităţii, implicând în cele mai mari dificultăţi familii, triburi, popoare şi rase. Ca de obicei în procesul evoluţiei, biruirea acestor dificultăţi poate duce la mari succese, la o mai mare putere de rezistenţă. Hecatombele de plante, animale şi oameni reprezintă însă jertfa acestui crud proces de autoregenerare. Ceea ce în prezent pare, în medie, capabil de rezistenţă, a trecut deocamdată proba care i-a fost impusă în acest sens3. Din această concepţie rezultă că în procesul corporal avem de-a face cu o năzuinţă de a menţine corpul, în raport cu activităţile acestuia, într-un aproximativ echilibru, spre a putea face faţă victorios cerinţelor lumii exterioare, favorizante sau nu. Dacă luăm în considerare în mod unilateral acest proces, ajungem la conceperea unei „înţelepciuni a corpului”4. Dar procesul psihic este silit şi el să recurgă la această înţelepciune, care îl face în stare să rezolve victorios problemele puse de lumea exterioară, în favoarea unui echilibru mereu activ corp-psihic. De echilibru se îngrijeşte, în anumite limite, treapta evolutivă atinsă (die erreichte evolutionäre Stufe), iar de activitate se îngrijesc ţelul de superioritate fixat în copilărie, stilul de viaţă, legea de mişcare a individului.

Legea fundamentală a vieţii este de aceea efortul întru biruinţă (Grundgesetz des Lebens ist demnach Überwindung). Acestuia îi slujesc tendinţa de autoconservare, de menţinere a echilibrului corporal şi psihic, dezvoltarea somatică şi psihică, precum şi aspiraţia către perfecţiune (Streben nach Vollendung).

În tendinţa de autoconservare sunt incluse înţelegerea şi evitarea pericolelor, reproducerea sexuală ca o cale evolutivă de dăinuire a unei părţi corporale dincolo de moartea personală, colaborarea la dezvoltarea umanităţii, domeniu în care spiritul colaboratorului este nemuritor, precum şi productivitatea socializată a tuturor celor care au contribuit la ţelurile menţionate.

Miraculoasa operă a evoluţiei apare în modul în care corpul se străduieşte în permanenţă să conserve, să întregească şi să substituie în acelaşi timp toate componentele de importanţă vitală. Coagularea sângelui, garantarea în linii mari a metabolismului apei, zahărului, calciului, albuminelor, regenerarea sângelui şi a ţesuturilor, acţiunea coordonată a glandelor endocrine sunt produse ale evoluţiei şi demonstrează puterea de rezistenţă a organismului în faţa nocivităţilor din exterior. Menţinerea şi creşterea acestei puteri de rezistenţă este consecinţa unui vast amestec de sânge, datorită căruia defectele sunt diminuate, iar avantajele pot fi reţinute şi amplificate. Socializarea oamenilor, colectivitatea au intervenit şi în această privinţă în mod benefic. Excluderea incestului nu a fost, prin urmare, cu totul de la sine înţeleasă în aspiraţia către colectivitate (Streben nach Gemeinschaft).

Echilibrul psihic este în permanenţă ameninţat. În aspiraţia sa către perfecţiune omul este mereu pus în mişcare pe plan psihic şi sesizează fragilitatea sa faţă de ţelul desăvârşirii. Numai sentimentul de a fi atins un nivel satisfăcător în strădania de a sui îi poate da sentimentul liniştii, al valorii, al fericirii. În clipa următoare ţelul său îl împinge şi mai departe.

Acum devine clar că a fi om înseamnă a avea un sentiment de inferioritate care te propulsează perpetuu către efortul întru biruinţă 5.

Direcţia biruinţei dorite este la fel de diversă ca şi obiectivul perfecţiunii dorite. Cu cât mai profund este trăit sentimentul de inferioritate, cu atât mai impetuoasă va fi goana după efortul întru biruinţă (Drâng zur Überwindung) şi cu atât mai puternică agitaţia emoţiilor. Iureşul sentimentelor, emoţiilor şi afectele nu rămâne însă fără efect asupra echilibrului somatic. Corpul, pe căile sistemului nervos vegetativ ale nervului vag, ale modificărilor dinamicii endocrine, suferă schimbări în circulaţia sanguină, în secreţii, în tonusul muscular şi în aproape toate organele. Ca fenomene efemere, aceste schimbări sunt naturale, arătânduse însă diferite în forma lor, pe potriva stilului de viaţă al individului respectiv. Dacă ele persistă, vorbim de nevroze organice funcţionale care, ca şi psihonevrozele, îşi datorează apariţia unui stil de viaţă care, în cazul unei ratări, pe lângă un puternic sentiment de inferioritate, se manifestă printr-o retragere din faţa problemelor existente, această retragere fiind asigurată prin menţinerea unei suite de simptoame somatice sau psihice.

Aşa acţionează procesul psihic asupra corpului, dar şi asupra psihicului însuşi, prin faptul că determină aici tot felul de şocuri, acte şi abţineri care sunt potrivnice cerinţelor societăţii.

La fel acţionează starea somatică asupra procesului psihic. Potrivit experienţei noastre, stilul de viaţă este elaborat în prima copilărie.

Ereditatea are în această privinţă o mare influenţă. În mişcările şi performanţele sale de la început copilul verifică validitatea organelor corpului său. O verifică, dar nu are pentru aceasta nici cuvinte şi nici noţiuni. Deoarece şi solicitudinea anturajului este absolut diferită, rămâne pentru totdeauna necunoscut ceea ce simte copilul referitor la capacitatea sa de realizare (Leistungsfähigkeit). Cu mare băgare de seamă şi beneficiind de experienţa probabilităţii statistice, ne este permis să conchidem – prin prisma cunoştinţelor noastre cu privire la inferioritatea organelor, a aparatului digestiv, a celui circulator, a organelor respiratoare, a organelor de secreţie, a glandelor endocrine, a organelor de simţ – că, încă de la începutul vieţii sale, copilul trăieşte suprasolicitarea la care este supus. Dar felul în care duce el la bun sfârşit lucrurile nu poate fi dedus decât din mişcările şi tentativele sale, întrucât aici orice consideraţie cauzală este zadarnică, intrând în joc puterea creatoare a copilului (schöpferische Kraft des Kindes). Zbătându-se în spaţiul incalculabil al posibilităţilor sale, copilul se antrenează prin încercare şi eroare6, pe calea mai generală către un ţel al perfecţiunii, care se pare că îi oferă împlinirea. Fie că se zbate activ sau se menţine în pasivitate, fie că este dominat sau supus, sociabil sau egoist, curajos sau laş, versatil în ritm şi temperament, emotiv sau obtuz pe plan afectiv, copilul decide întrun pretins acord cu mediul său, pe care el îl interpretează şi îi răspunde în felul său, dezvoltându-şi o lege de mişcare pentru întreaga sa viaţă.

Orientările către un ţel al efortului întru biruinţă sunt diferite de la individ la individ, cuprinzând nenumărate nuanţe, aşa încât ne lipsesc cuvintele spre a numi în fiecare caz mai mult decât ceea ce este tipic şi ne vedem constrânşi să recurgem la descrieri detaliate.

Fără viziunea psihologiei individuale, individul însuşi abia dacă ne poate spune clar unde duce drumul său. Adesea ne spune contrariul. Ne lămureşte în primul rând cunoaşterea legii de mişcare. Prin aceasta descoperim sensul şi semnificaţia gesturilor expresive, care pot fi cuvinte, idei, sentimente şi acţiuni. Că şi corpul se supune însă cu totul acestei legi de mişcare ne-o arată sensul funcţiilor sale, un limbaj de cele mai multe ori mai expresiv decât cel verbal, dar oricum un limbaj al corpului, pe care l-am numit dialect al organelor (Organdialekt). Un copil, de exemplu, care are un comportament obedient, dar care udă noaptea patul, dă prin aceasta clar de înţeles că nu vrea să se supună civilizaţiei instituite. Un bărbat care se pretinde curajos şi care poate chiar crede în curajul său, arată prin tremuratul lui şi prin palpitaţii că şi-a pierdut cumpătul.

O femeie măritată, în vârstă de 32 de ani, se plânge de dureri violente în zona ochiului stâng şi de o diplopie, care o silesc să ţină ochiul închis. Pacienta a avut asemenea crize începând cu vârsta de 11 ani; prima criză a avut loc în perioada logodnei cu bărbatul ei. Criza actuală a început în urmă cu şapte luni, durerile încetând temporar, dar diplopia rămânând constantă. Ea raportează ultima criză la o baie rece şi crede că precedentele crize au fost provocate de nişte curenţi de aer. Un frate mai mic suferă şi el de crize similare, tot cu diplopie, ca urmare a unei gripe, iar mama la fel. În crizele anterioare, după cum se pretinde, durerile se puteau extinde la ochiul drept sau se mutau dintr-o parte în cealaltă.

Înainte de căsătorie învăţase să cânte la vioară, dăduse concerte şi îşi iubea profesiunea, la care a trebuit să renunţe o dată cu măritişul. În prezent trăieşte în familia cumnatului ei, spre a fi mai aproape de medic, după cum declară ea şi se simte acolo fericită.

Îşi caracterizează familia, în special pe tatăl ei, dar şi pe ea, precum şi pe fraţi, ca fiind o familie de irascibili şi de impulsivi. Dacă adăugăm la acestea faptele stabilite de convorbire, anume că sunt cu toţii autoritari, vedem că avem de-a face cu acel tip de oameni pe care eu i-am descris ca fiind înclinaţi la cefalee, migrenă, nevralgii ale tri gemenului şi accese epileptiforme7.

Pacienta se plânge de asemenea de pornirea imperioasă de a urina (Harndrang), care o apucă întotdeauna când se află într-o stare de tensiune nervoasă, cu ocazia unor vizite, la întâlnirea unor persoane străine etc.

În lucrarea mea asupra originii psihice a nevralgiei trigemenului, am arătat că în cazurile lipsite de bază organică se constată întotdeauna o ridicată tensiune emoţională, care se manifestă lesne prin tot felul de simptoame nervoase, ca acelea stabilite mai sus şi care, pe calea excitării vaso-motorii, precum şi prin excitarea sistemului simpatico-adrenalinic, poate provoca, în zone de predilecţie, foarte probabil prin modificări intervenite în circulaţia sanguină, simptoame ca durerea, dar şi fenomene paralitice. Am emis atunci ipoteza că asimetriile craniului, ale feţei, ale arterelor şi venelor capului trădează de asemenea asimetrii în interiorul calotei craniene, în meninge şi în creier, care probabil se referă şi la reţeaua şi calibrul vaselor de acolo; poate că şi fibrele şi celulele nervoase dintr-o emisferă cerebrală sunt mai slab dezvoltate decât în cealaltă. O atenţie deosebită ar fi apoi de acordat fasciculelor trunchiului cerebral, care, în mod sigur asimetrice şi ele, se pot dovedi prea înguste faţă de lărgirea arterelor şi venelor pe una din părţi. Se poate vedea după culoarea feţei, iar la mânie după îngroşarea venelor craniului, că debitul sanguin se modifică în cazul emoţiilor, îndeosebi la mânie, dar şi în cazul bucuriei, fricii şi mâhnirii. Este evident că asemenea schimbări au loc şi în straturile mai profunde. Este nevoie încă de multe cercetări spre a clarifica toate complicaţiile care intervin aici.

Dacă reuşim şi în acest caz să dăm la iveală nu numai predispoziţia spre irascibilitate datorată stilului de viaţă autoritar, ci şi factorul exogen care precedă criza, mai puternică decât cele anterioare, dacă putem stabili existenţa încă din prima copilărie a unei tensiuni psihice permanente, complexul de inferioritate şi complexul de superioritate, lipsa de interes pentru ceilalţi, amorul propriu manifestat atât în viaţa prezentă, cât şi în amintiri şi vise şi dacă mai obţinem şi succes în tratamentul pus la punct potrivit concepţiei psihologiei individuale (individualpsychologischen Behandlung), ba chiar un succes durabil, atunci am aduce o nouă dovadă că maladii ca durerile de cap, migrenele, nevralgia trigemenului şi crizele epileptiforme, în măsura în care nu sunt de detectat tulburări organice, pot fi vindecate în mod durabil printr-o schimbare a stilului de viaţă, printr-o reducere a tensiunii psihice, printr-o extindere a sentimentului de comuniune socială.

Pornirea imperioasă de a urina cu ocazia unor vizite ne şi pune în faţa fizionomiei unei persoane extrem de lesne de iritat, la care cauza pornirii imperioase de a urina, ca şi cauza bâlbâielii şi a altor tulburări şi trăsături de caracter, ca şi a tracului, este o cauză exogenă, care constă în întâlnirea cu alte persoane (Begegnung mit anderen Personen). Este aici de avut în vedere intensificarea sentimentului de inferioritate. Acela care are o viziune conformă cu psihologia individuală va percepe şi aici cu uşurinţă dependenţa de judecata celorlalţi, aşadar aspiraţia intensă spre apreciere favorabilă (Streben nach Anerkennung), spre superioritatea personală. Pacienta însăşi arată lămurit că nu are nici un interes deosebit pentru semeni. Ea afirmă că nu este anxioasă şi că poate conversa cu ceilalţi fără anevoinţă, dar depăşeşte orice măsură în pălăvrăgeală şi cu greu pot spune şi eu un cuvânt, ceea ce este un semn sigur al înclinaţiei sale spre o autoreprezentare de un tip spasmodic (Neigung zu krampfhafter Selbstdarstellung). In căsnicia ei, desigur, ea este aceea care domină, eşuând însă în faţa indolenţei şi trebuinţei de odihnă a soţului, care munceşte din greu şi care vine acasă seara târziu, obosit şi nedispus să iasă la plimbare cu femeia sa sau să converseze cu dânsa. Când trebuie să cânte în faţa unui public, suferă un trac puternic. La întrebarea semnificativă pe care i-am pus-o, ce ar face dacă s-ar însănătoşi – o întrebare al cărei răspuns arată clar ce o înspăimântă —, pacienta răspunde evaziv, făcând aluzie la permanentele ei dureri de cap. Lângă sprânceana stângă are o cicatrice concavă, urmare a unei intervenţii chirurgicale la sinusul etmoid, intervenţie care a fost imediat urmată de o criză de migrenă. Pacienta susţine sus şi tare că frigul sub toate formele îi dăunează şi că îi poate provoca crize. Înainte de ultima sa criză ea a făcut o baie rece, care, după socotinţa ei, i-a declanşat criza. Crizele nu sunt precedate de aură. Uneori începutul crizei este anunţat de o senzaţie de indispoziţie. A fost examinată temeinic de diferiţi medici, fără a-i fi fost descoperită vreo modificare organică. Examinarea radiologică a craniului, analiza sângelui şi a urinei au fost negative. Examenul uterului: infantil, cu anteversie şi anteflexie. Am arătat în lucrarea mea Studie über Minderwertigkeit von Organen că nu numai că adesea la nevrotici găsim inferiorităţi ale organelor, fapt pe deplin confirmat de cercetările lui Kretschmer, ci şi că, în caz de inferioritate a organelor, trebuie să ne aşteptăm la o inferioritate a organelor sexuale, ceea ce a fost demonstrat de către Kyrie, din păcate decedat prea repede. Avem aici un astfel de exemplu.

S-a stabilit că pacienta, care, la naşterea unei surori, a trăit cea mai mare spaimă, avea o frică nebunească de graviditate. Lucrul acesta confirmă avertizarea mea în legătură cu dezvăluirea prea de timpuriu a faptelor sexuale, atâta vreme cât nu suntem siguri că copiii le pot înţelege şi asimila în mod corect. Pe când ea avea 11 ani, tatăl său a învinuit-o pe nedrept că a avut relaţii sexuale cu un băiat de prin vecini. Chiar şi această aluzie la raportul sexual, asociată cu spaima şi angoasa, i-a întărit protestul contra iubirii (Protest gegen die Liebe), protest care în anii căsniciei s-a transformat în frigiditate. Înainte de căsătorie, ea i-a cerut logodnicului să se angajeze explicit că va renunţa pentru totdeauna la copii. Crizele ei de migrenă şi teama permanentă de ele i-au permis să reducă cu uşurinţă la minimum relaţiile conjugale. Aşa cum adesea constatăm la tinerele fete extrem de ambiţioase, relaţiile ei amoroase trebuia să fie oricum dificile, deoarece ea le considera, în mod greşit, prin prisma unui apăsător sentiment de inferioritate, favorizat de înapoierea noastră culturală, ca fiind o umilire a femeii.

Sentimentul de inferioritate şi complexul de inferioritate, aceste concepte fundamentale ale psihologiei individuale, care, ca şi protestul viril, îi făceau odinioară pe psihanalişti să vadă negru înaintea ochilor, astăzi sunt pe deplin acceptate de către Freud, dar numai anevoie sunt înghesuite în sistemul său. Dar ceea ce această şcoală a lui Freud nu înţelege nici până în ziua de azi este faptul că o asemenea fată stă în permanenţă sub semnul emoţiilor protestatare, care fac să-i vibreze corpul şi sufletul şi care se manifestă întotdeauna ca simptom avut doar în cazul în care este pus la încercare sentimentul ei de comuniune socială, deci în cazul intervenţiei unui factor exogen.

În cazul de faţă manifestările simptomatice sunt migrena şi pornirea ei imperioasă de a urina. Ca simptoame permanente, apărute la căsătoria ei, sunt teama de a avea copii şi frigiditatea. Cred că am contribuit din plin la explicarea migrenei acestei persoane autoritare şi irascibile – şi se pare că numai asemenea persoane, cu asimetria descrisă, pot suferi de migrenă şi nevralgii similare —, dar mai trebuie să arăt care este acel factor exogen care a produs ultima criză, atât de ieşită din comun. Nu pot nega cu totul faptul că în acest caz baia rece a declanşat criza, dar mă surprinde că pacienta, care de atâta vreme ştia că băile reci îi dăunează, cu şapte luni în urmă s-a arătat gata să intre fără şovăire în apă rece, fără a se gândi – cum spune chiar ea – la pericol.

Să fi datat de atunci valul ei de furie? Să fi găsit ea o ocazie pentru criză?

Să fi văzut ea un adversar în soţul care o iubea, pe care voia să-l lovească făcând o baie rece, aşa cum cineva se sinucide din răzbunare, spre a pedepsi o persoană devotată? Era furioasă pe ea însăşi pentru că era furioasă pe altcineva? Făcea oare lecturi aprofundate asupra migrenei, consulta medici şi căuta să se convingă de faptul că niciodată nu se va putea însănătoşi, spre a amâna rezolvarea problemelor de viaţă care o înfricoşau din cauza deficientului ei sentiment de comuniune socială?

Ea îşi preţuieşte soţul, dar este departe de a-l iubi şi de fapt nu a iubit niciodată cu adevărat. La întrebarea, care i-a fost pusă de repetate ori, ce ar face ea dacă s-ar însănătoşi de-a binelea, a răspuns în cele din urmă că ar părăsi provincia spre a se muta în capitală, unde ar da lecţii de vioară şi ar cânta într-o orchestră. Acela care şi-a însuşit de la psihologia individuală arta ghicitului (Kunst des Etratens) va înţelege lesne că aceasta înseamnă despărţirea de soţul ei, care este legat de localitatea sa de provincie. A se vedea, mai sus, confirmarea: faptul că se simţea bine în casa cumnatei sale8, ca şi reproşurile contra soţului. Deoarece soţul ei o adoră şi îi oferă mereu ocazia de a-şi da frâu liber setei de a domina, fireşte că îi venea foarte greu să se despartă de dânsul. V-aş avertiza aici să nu-i facilitaţi calea despărţirii prin sfaturi şi vorbe dulci în acest sens.

Mă văd îndeosebi obligat să avertizez împotriva recomandării ca, în asemenea caz sau în altele asemănătoare, să se recurgă la un amant.

Asemenea paciente ştiu desigur ce este dragostea, dar nu o înţeleg9 şi dacă ar fi expuse la grave decepţii, l-ar face responsabil pe medicul care le-a dat sfatul. Problema, în cazul acesta, este de a o face pe femeie mai aptă pentru căsătorie. Dar trebuie mai întâi să îndepărtăm erorile din stilul ei de viaţă. Constatare după o cercetare mai riguroasă: partea stângă a feţei este ceva mai mică decât cea dreaptă. De aceea vârful nasului este puţin deviat spre stânga. Ochiul stâng, acum bolnav, prezintă o fantă palpebrală mai îngustă decât ochiul drept. Nu-mi pot explica de ce pacienta declară că uneori simptomul se raportează la ochiul drept.

Probabil că pacienta se înşală în afirmaţia ei.

Un vis: „Eram, cu o cumnată a mea şi cu o soră mai mare, la teatru.

Le-am spus să aştepte puţintel, spre a mă arăta lor pe scenă”. Explicaţie: ea căuta mereu să se evidenţieze în ochii rubedeniilor. Ar vrea, de asemenea, să cânte în orchestra unui teatru. Crede că nu este suficient de apreciată de rude. Teoria inferiorităţii organelor, elaborată de mine, cu aferenta compensare psihică, o descoperire care, cum va trebui o dată să fie stabilit, are la bază constatările lui Kretschmer şi Jaensch, este aici îndreptăţită. Cu greu ne putem îndoi că ceva este în neregulă în aparatul vizual al acestei femei. La fel la fratele ei, care suferă de aceeaşi maladie.

Nu pot spune cu certitudine dacă este vorba mai degrabă de anomalii vasculare sau de anomalii de traiect (Weganomalien). Vederea trebuie să fie normală, ca de altfel şi metabolismul bazai. Glanda tiroidă este în aparenţă nemodificată. Visul cu teatrul şi cu apariţia ei pe scenă vorbeşte clar despre un tip uman vizual, preocupat de înfăţişarea sa exterioară.

Căsătoria, domiciliul în provincie o împiedică să se afirme. Un obstacol similar ar fi graviditatea şi un copil.

Însănătoşirea completă s-a produs într-o lună de zile. Înainte de aceasta a avut loc explicitarea factorului exogen, care condusese la ultima criză. Ea găsise în buzunarul vestonului bărbatului ei scrisoarea unei fete, care nu conţinea decât câteva cuvinte de salut. Bărbatul a reuşit să-i risipească suspiciunea. Cu toate acestea ea a rămas suspicioasă şi a simţit o gelozie cum nu simţise niciodată până atunci, controlându-şi îndeaproape bărbatul. Din acea perioadă datează baia ei rece şi începutul crizei. Unul din ultimele ei vise, după instalarea geloziei şi a sentimentului de vanitate rănită, încă mai demonstrează persistenţa suspiciunii şi pune în evidenţă o atitudine de prudenţă şi de neîncredere faţă de bărbat. În vis văzuse cum o pisică înhaţă un peşte şi fuge cu el în gură. O femeie fugărea pisica, spre a-i lua peştele. Explicaţia visului ni se oferă aproape de la sine. Ea caută, printr-un limbaj metaforic, expresiv, să pledeze pentru o răpire similară a soţului ei. Dintr-o convorbire rezultă că ea nu a fost niciodată geloasă, deoarece mândria i-a interzis această manieră grosolană de a fi, dar că, de când găsise acea scrisoare, luase în considerare posibilitatea unei infidelităţi din partea soţului. Gândindu-se la aceasta, simţea crescând în ea furia contra pretinsei dependenţe a femeii de bărbat. Baia rece a fot deci realmente răzbunarea stilului ei de viaţă faţă de faptul că ea credea că valoarea sa depindea acum de soţul ei şi faţă de nesatisfăcătoarea recunoaştere a valorii ei. Dacă nu ar fi avut criza de migrenă – ca urmare a şocului —, ar fi trebuit să-şi apară ca lipsită de valoare, lucru care ar fi fost cel mai rău din toate.

NOTE

1 Comparaţia atom-celulă este sofistică, din moment ce autorul pierde din vedere faptul fundamental: atomii sunt părţi constitutive ale celulei şi iau parte la metabolismul acesteia, constituindu-l, de cele mai multe ori, în configuraţii mai complexe (moleculele). Termenii comparaţiei lui Adler sunt, deci, incomparabili. (Nota trad.) 2 A se vedea J. Chr. Smuts, Wholeness and Evolution, London.

3 A se vedea A. Adler, Heilen und Bilden.

4 A se vedea Cannon, The wisdom of the body, New York.

5 „Menschsein heiss, ein Minderwerwertigkeitsgefühl zu besitzen, das ständig nach seiner Überwindung drängt”, în textul original. (Nota trad.)

6 „Trial and error”, în psihologia behavioristă, din a cărei teorie a „learning”-ului s-a adăpat şi Adler. (Nota trad.) 7 A se vedea îndeosebi A. Adler, Praxis und Theorie der Individiial-psychologie.

8 „in der Familie ihres Schwagers”, ne spusese Adler cu câteva pagini mai înainte. (Nota trad.)

9 Să nu uităm că această carte are drept moto „Der Mensch weiss viel mehr, als er versteht” („Omul ştie mult mai multe decât înţelege”). (Nota trad.)