7. Complexul de superioritate

Acum cititorul va pune pe drept cuvânt întrebarea unde este de găsit, în cazul complexului de inferioritate, aspiraţia către superioritate (Streben nach Überlegenheit). Căci, de fapt, dacă nu reuşim să punem în evidenţă această aspiraţie în extrem de numeroasele cazuri de complexe de inferioritate, atunci ştiinţa psihologiei individuale ar înregistra o asemenea contradicţie încât ea ar trebui să eşueze. Dar o mare parte din această întrebare şi-a şi găsit răspunsul. Aspiraţia către superioritate îl face pe individ să se retragă din faţa pericolului de îndată ce pare ameninţat de o înfrângere din cauza deficitului său de sentiment de comuniune socială, ceea ce se manifestă printr-o lipsă de curaj (Mutlosigkeit), vădită sau ascunsă. Aspiraţia către superioritate îşi produce efectul prin aceea că îl menţine pe individ pe linia de retragere din faţa problemei sociale sau îi impune o eschivare (Ausbiegung).

Fixarea în opoziţia sa în termenii „Da, dar” („Ja, aber”) îi impune o opinie care ţine cont mai degrabă de „dar”, iar lumea sa ideală îl farmecă atât de mult încât el este preocupat exclusiv sau îndeosebi de rezultatele şocului. Aceasta cu atât mai mult cu cât avem de-a face întotdeauna cu un individ care din copilărie, lipsit de un autentic sentiment de comuniune socială, s-a preocupat aproape în exclusivitate de persoana sa, de bucuriile sau de neplăcerile sale. În aceste cazuri putem distinge vreo trei tipuri al căror stil de viaţă nearmonic a dezvoltat clar mai ales o parte a vieţii psihice. Unul din aceste tipuri cuprinde oameni la care sfera gândirii domină formele de expresie. Al doilea tip se caracterizează prin manifestarea copleşitoare a vieţii afective şi impulsiilor. Al treilea tip se dezvoltă mai mult în direcţia activităţii. Fireşte, nu înregistrăm niciodată absenţa completă a uneia din aceste trei laturi. De aceea orice eşec, în starea de şoc neîntreruptă, va scoate în relief îndeosebi această latură a stilului de viaţă. În timp ce, în general, la criminal şi la sinucigaş se manifestă mai mult latura activă, unele nevroze sunt marcate de accentul pus pe latura afectivă, pe când de cele mai multe ori în nevroza obsesională şi în psihoze accentul cade pe materialul ideatic1.

Toxicomanul, desigur, este întotdeauna o fire sentimentală. Dezertarea din faţa unei probleme de viaţă îi impune însă societăţii o misiune şi face din ea obiect de exploatare. Lipsa de colaborare a unora trebuie suplinită de randamentul sporit al celorlalţi, în cadrul familiei sau al societăţii. Este o luptă secretă şi de neînţeles contra idealului societăţii, care se dă aici, un protest perpetuu care nu serveşte dezvoltării pe mai departe a sentimentului de comuniune socială, ci ţinteşte la disoluţia acestuia.

Întotdeauna, însă, scopul superiorităţii personale se află în opoziţie cu colaborarea. Putem vedea că avem în acest caz de-a face cu oameni a căror dezvoltare a fost oprită, cărora le lipseşte capacitatea de a vedea, auzi, judeca şi vorbi corect. În locul unui common sense ei posedă o „inteligenţă privată” („private Intelligenz”), pe care se pricep să o utilizeze în aşa fel încât să-şi asigure abaterea de la conduita normală (ihren Abwegigkeit). Am descris copilul răsfăţat ca pe un parazit în permanenţă preocupat să-şi pună semenii la contribuţie. Dacă de aici rezultă un stil de viaţă, se lasă a se înţelege că în marea majoritate a eşecurilor contribuţia celorlalţi apare ca fiind proprietatea lor, fie că este vorba de afecţiune, de avere, de muncă fizică sau spirituală. Societatea, oricât de puternice ar fi mijloacele sau lozincile prin care se apără împotriva acestor abuzuri, trebuie ca din propriu-i impuls şi mai puţin din înţelegere să uzeze în mod firesc de blândeţe şi de cruţare, deoarece eterna ei misiune este nu să pedepsească şi nu să răzbune greşelile, ci să le explice şi să le elimine. Dar există întotdeauna un protest contra imperativului vieţii în comun (Protest gegen den Zwang des Mitlebens), din partea unor indivizi necalificaţi în sentimentul de comuniune socială, viaţă care lor li se pare de nesuportat, în contradicţie cu inteligenţa lor privată şi ameninţându-le aspiraţia către autoritate personală. Este semnificativ pentru puterea sentimentului de comuniune socială faptul că toată lumea recunoaşte abaterile de la conduita obştească şi eşecurile mai mari sau mai mici drept contrare normelor şi greşite, ca şi cum fiecare ar trebui să-şi plătească tributul faţă de sentimentul de comuniune socială.

Chiar şi autorii cu poleială ştiinţifică, uneori înzestraţi cu trăsături geniale şi care îşi prezintă voinţa de putere, artificial cultivată, ca pe o deghizare a unei impulsii primitive a răului, ca pe o calitate de supraom, ca pe o impulsie sadică primordială, se văd obligaţi să facă o reverenţă în faţa sentimentului de comuniune socială idealizat. Chiar şi criminalul, deja cu ţelul său abominabil în minte, trebuie să plănuiască şi să caute o justificare pentru fapta sa până când să poată trece graniţa care încă îl mai desparte de degajarea de societate (Gemeinschaftslosigkeit). Privită din perspectiva fixă a sentimentului de comuniune socială ideal, orice abatere se prezintă ca o tentativă vicleană care ţinteşte spre ţelul unei superiorităţi personale. A putea fugi de o înfrângere pe terenul comunităţii este pentru cei mai mulţi dintre aceşti oameni un fapt asociat cu un sentiment de superioritate. Iar pe când, din teama de înfrângere, se silesc să se ţină mereu departe de sfera colaborării, ei trăiesc sau gustă abstinenţa lor de la problemele vieţii ca pe o înlesnire şi ca pe un privilegiu, ca pe un avantaj faţă de ceilalţi. Chiar când suferă, ca în nevroză, ei sunt cu totul încâlciţi în iţele poziţiei lor privilegiate, ale suferinţei lor, fără a înţelege cum drumul pătimirii trebuie să-i conducă la dispensarea de problemele vieţii.

Cu cât mai mare este suferinţa lor, cu atât mai puţin sunt ei neliniştiţi şi cu atât mai departe de adevăratul sens al vieţii. Această suferinţă, care este atât de indisolubil legată de facilitate şi de lepădarea problemelor vieţii, nu poate să apară ca o autopuniţiune decât aceluia care nu a învăţat să înţeleagă formele de expresie ca pe o parte a întregului, ba încă şi mai mult, ca pe un răspuns la problemele puse de societate. El va privi suferinţa nevrotică ca pe un element stătător, cum o vede şi nevroticul.

Lucrul cel mai grav pentru adeptul sau pentru adversarul concepţiei mele va fi să se împace cu ideea că până şi umilinţa, slugărnicia, lipsa de independenţă, trândăvia şi trăsăturile masochiste, semne clare ale unui sentiment de inferioritate, fac să răsară sentimentul de uşurare sau chiar de privilegiere. Este lesne de înţeles că toate acestea reprezintă un protest contra unei rezolvări active a problemelor vieţii, în sensul promovat de societate. Reprezintă, de asemenea, încercări viclene de a scăpa de o înfrângere când se face apel la sentimentul de comuniune socială, sentiment care, aşa cum reiese din întregul lor stil de viaţă, le este străin nevroticilor. De cele mai multe ori ei fac să revină celorlalţi o sarcină dificilă2 sau chiar le-o dictează – ca în masochism —, adesea împotriva voinţei celorlalţi. În toate cazurile de eşec este vizibilă poziţia specială pe care individul şi-a acordat-o, poziţie specială pe care câteodată o plăteşte cu suferinţe, lamentări şi sentimente de culpabilitate, dar fără a se mişca din locul care, dată fiind lipsa de comuniune socială, pare a-i servi drept un alibi reuşit în cazul în care i s-ar adresa întrebarea: „Tu unde ai fost, când am împărţit lumea?”

Complexul de superioritate, aşa cum l-am descris, apare de cele mai multe ori clar conturat în atitudine, trăsături de caracter şi opiniile despre propriile dotări şi capacităţi supraomeneşti. El poate deveni vizibil şi în pretenţiile exagerate faţă de sine şi faţă de ceilalţi. A fi cu nasul pe sus, vanitatea în ceea ce priveşte înfăţişarea exterioară, fie ea nobilă sau neglijentă, ţinuta excentrică, atitudinile exagerat masculine la femei şi cele exagerat feminine la bărbaţi, aroganţa, exuberanţa, snobismul, mania de a se lăuda, comportamentul tiranic, înclinaţia de a căuta nod în papură, descrisă de mine ca tendinţă de depreciere caracteristică, cultul exagerat al eroilor, ca şi înclinaţia de a se bate pe burtă cu persoane proeminente sau de a porunci celor slabi, bolnavi sau insignifianţi, accentuarea unei particularităţi speciale, abuzul de idei preţioase şi de curente de idei în scopul de a-i deprecia pe alţii etc. Pot să atragă atenţia şi să ducă la descoperirea unui complex de superioritate. Tot aşa, explozii emoţionale ca mânia, setea de răzbunare, mâhnirea, entuziasmul, râsul zgomotos obişnuit, incapacitatea de a asculta pe cineva şi de a-l privi în ochi, devierea asupra propriei persoane a unei conversaţii, entuziasmul obişnuit în ocazii adesea neadecvate pentru asemenea manifestări demonstrează foarte frecvent un sentiment de inferioritate care evoluează spre un complex de superioritate. De asemenea, presupunerile superstiţioase, credinţa în capacităţi telepatice sau în premoniţie, în inspiraţii profetice trezesc pe drept cuvânt bănuiala de complex de superioritate. Aş mai dori să previn pe cei devotaţi ideii de colectivitate să nu utilizeze această idee prin prisma complexului de superioritate sau să o arunce în mod necugetat în capul oricui. Acelaşi lucru este valabil şi despre complexul de inferioritate şi suprastructurile care îl voalează. Ne facem suspecţi de ambele dacă azvârlim cu ele în stânga şi în dreapta în mod nesăbuit, neobţinând decât duşmănii, adesea îndreptăţite. Pe de altă parte, în caz de constatare exactă a unor asemenea fapte, nu trebuie să pierdem din vedere failibilitatea general umană (allegemeine menschliche Fehlerhaftigkeit) care face ca şi unele caractere distinse şi de valoare să poată cădea în greşeala complexului de superioritate. Să nu uităm, aşa cum Barbusse a şi spus-o, că „până şi omul cel mai bun nu se poate uneori sustrage sentimentului de dispreţ”. De altfel este posibil ca aceste mărunte trăsături de caracter, abia camuflate, să ne facă să îndreptăm reflectorul psihologiei individuale asupra erorilor comise în faţa marilor probleme ale vieţii, spre a le înţelege şi explica. Cuvinte, fraze, chiar şi mecanismele psihice bine stabilite nu aduc nimic la înţelegerea individului. La fel cunoaşterea noastră privind tipurile. Dar ele ne pot servi ca, în cazul unei supoziţii, să luminăm un anumit câmp vizual în care sperăm să găsim unicitatea unei personalităţi (das Einmalige einer Persönlichkeit), unicitate pe care trebuie să ne-o explicăm pe parcursul consultaţiei, mereu atenţi la gradul de sentiment de comuniune socială pe care trebuie să-l întregim.

Dacă, în scopul de a obţine un sumar tabel sinoptic al ideilor directoare în procesul dezvoltării umanităţii, le concentrăm până la chintesenţa lor, ne găsim în cele din urmă în faţa a trei linii de mişcare formale, care, în împrejurările date şi succedându-se una alteia, conferă valorarea sa întregului comportament uman. După milenii şi milenii de viaţă probabil idilică, drept urmare a poruncii „înmulţiţi-vă!” terenurile producătoare de nutreţ s-au restrâns şi umanitatea şi-a creat ca ideal al salvării pe Titan, pe Hercule sau Imperatorul. Până în zilele noastre – în cultul eroilor, în manifestările de agresivitate, în război – găsim în toate păturile sociale ecoul puternic al vremilor apuse, proslăvit de bogat şi de sărac drept cea mai bună cale pentru progresul umanităţii. Generat de limitarea mijloacelor de subzistenţă3, instinctul forţei musculare (musculare Drâng) duce în mod logic la imobilizarea şi exterminarea celor slabi. Luptătorul de categorie grea preferă soluţia simplă: unde există puţină hrană, el o revendică pentru sine. Îi plac conturile simple şi clare, dat fiind faptul că ele sunt în favoarea sa. În profilul civilizaţiei noastre acest mod de a gândi4 ocupă un spaţiu vast. Femeile sunt aproape cu totul excluse de la performanţele de acest fel, ele nefiind luate în considerare decât ca mame, admiratoare şi îngrijitoare. Mijloacele de subzistenţă au crescut însă considerabil. Acest spirit al simplistei dorinţe de putere (Machtstreben) nu este de-acum un nonsens?

Mai rămâne grija pentru viitor, pentru urmaşi. Tatăl adună cu japca bunuri pentru copiii săi. Se îngrijeşte de generaţiile viitoare. Dacă are grijă de a cincea generaţie, se îngrijeşte de urmaşii a cel puţin 32 de persoane din generaţia sa, care fac acelaşi lucru în ceea ce priveşte urmaşii lor.

Mărfurile se strică. Pot fi preschimbate în aur. Se poate conferi aurului valoarea mărfurilor. Poate fi cumpărată forţa de muncă a celorlalţi. Li se poate comanda, ba mai mult, li se pot întipări convingeri, un sens al vieţii. Pot fi educaţi în sensul venerării forţei, a aurului. Li se pot da legi care să-i pună în serviciul puterii, al proprietăţii.

Nici în această sferă femeia nu are un rol creator, tradiţia şi educaţia instituind bariere în calea afirmării sale. Ea poate participa dacă admiră sau poate sta de-o parte, decepţionată. Ea poate jura credinţă puterii sau, cum se întâmplă de cele mai multe ori, se poate opune neputinţei sale, apucând-o pe căi greşite.

Majoritatea bărbaţilor şi femeilor pot să venereze concomitent puterea şi proprietatea, unii cu o strădanie plină de speranţă, celelalte cu o admiraţie infructuoasă. Femeia se află la o prea mare distanţă spre a atinge acest ideal de civilizaţie (Kulturideale).

Filistinului puterii şi proprietăţii i se asociază acum, în strădania armonioasă către o superioritate personală, semidoctul infatuat (Bildungsphilister). A şti este (de asemenea) putere5. Insecuritatea vieţii nu a găsit până acum – în general – o soluţie mai bună decât aspiraţia la putere (Streben nach Macht). Este timpul să medităm dacă aceasta este unica şi cea mai bună cale de asigurare a vieţii, de dezvoltare a umanităţii. Putem afla câte ceva despre structura vieţii femeii, dat fiind faptul că femeia nu este până azi copărtaşă la puterea semidoctismului infatuat (Bildungsphilisterium).

Cu toate acestea, este uşor de înţeles că, dispunând de o pregătire egală, femeia ar putea participa cu succes la puterea filistinismului. Ideea platonică a superiorităţii puterii musculare şi-a pierdut deja, desigur, importanţa sa în neinteligibil (inconştient). Cum altfel ar putea fi utilizată revolta secretă sau făţişă a lumii feminine (protestul viril), în nenumăratele sale variante, în favoarea comunităţii?

În definitiv, noi toţi trăim ca paraziţi pe socoteala nepieritoarelor realizări ale artiştilor, geniilor, gânditorilor, cercetătorilor şi exploratorilor. Ei sunt adevăraţii conducători ai omenirii. Ei sunt forţa motrice a istoriei universale, pe când noi suntem distribuitorii. Până în prezent, între bărbat şi femeie au decis puterea, proprietatea, tenebrele educaţiei (Bildungsdunkel). De unde zarva şi multele cărţi pe tema dragostei şi a căsătoriei.

Dar marile opere din care trăim sunt totdeauna pătrunse de valoarea supremă. Biruinţa lor nu este de cele mai multe ori celebrată cu discursuri pompoase. Este însă gustată de toţi. La aceste mari opere au participat desigur şi femeile. Puterea, proprietatea şi infatuarea au barat calea multora dintre ele. În întreaga dezvoltare a artei răsună vocea masculină.

Femeia este suplinitoarea bărbatului şi, de aceea, o fiinţă de categoria a doua, până când una din ele va face să fie descoperită vocea feminină şi o va impune. În arta dramatică şi în coregrafie acest lucru s-a şi petrecut.

Aici femeia poate fi ea însăşi şi a atins culmile realizării de sine.

NOTE

1 A. Adler, „Die Zwangsneurose”, în Zeitschrift für Individualpsychologie, Leipzig, 1931.

2 „eine Fleissaufgabe”, în textul original. (Nota trad.) 3 „aus der Enge der Futterplätze”, în textul original. (Nota trad.) 4 „dieser Gedankengang”, în textul original. (Nota trad.) 5 Francis Bacon spusese şi el, în Religious meditations: „Knowledge is power” = ştiinţa este putere. (Nota trad.)