2. Mijloace şi modalităţi psihologice de studiere a stilului de viaţă

Spre a descoperi opinia individului şi a afla cum se raportează el faţă de problemele vieţii, în definitiv spre a descoperi sensul vieţii, nici un mijloc şi nici o cale nu este, a limine 1, de repudiat. Opinia individului despre sensul vieţii nu este nicidecum o chestiune fără rost, dat fiind faptul că, în ultimă instanţă, ea este firul său conducător în planul ideilor, sentimentelor şi acţiunii sale. Adevăratul sens al vieţii se arată însă în rezistenţa pe care o generează modul incorect de a acţiona al individului.

Între aceste două demente date se întinde misiunea instruirii, a educaţiei, a psihoterapiei.

Cunoştinţele noastre despre om ca individ sunt străvechi. Să cităm doar câteva izvoare: descrieri de evenimente istorice sau de persoane provenind de la popoarele din vechime, Biblia, Homer, Plutarh, toţi poeţii Greciei şi Romei, legendele, basmele, fabulele şi miturile, care toate se dovedesc a fi puncte culminante ale cunoaşterii personalităţii umane.

Până şi în timpurile mai noi, în principal tot scriitorii au reuşit cel mai bine să dea de urmă stilului de viaţă al unui om2. Ceea ce ne uimeşte cel mai mult în opera acestora este capacitatea lor de a-i face pe oameni să trăiască, să acţioneze şi să moară ca un tot indivizibil, în cea mai strânsă conexiune cu problemele mediului lor vital (Lebenskrds). Nu încape nici o îndoială că existau inşi din popor care erau avansaţi în cunoaşterea omului şi care transmiteau urmaşilor experienţa lor. Ceea ce îi distingea pe ei şi geniile cunoaşterii omului era, evident, o viziune mai profundă a relaţiilor motivaţionale ale omului, o capacitate care nu se putea dezvolta decât ca urmare a conectării lor la societate şi din interesul pentru umanitate. Experienţa mai bogată, înţelegerea mai profundă, viziunea mai cuprinzătoare erau răsplata pentru sentimentul lor de comuniune socială.

Ceea ce nu putea lipsi operei lor pentru a da expresie unor acte comportamentale atât de variate şi de imprevizibile, care să fie cu aproximaţie înţelese de ceilalţi, fără a se fi recurs la măsurare şi cântărire, a fost întotdeauna darul deducţiei (die Gabe des Erratens). Numai în acest mod au reuşit ei să facă ceea ce se ascundea îndărătul şi între expresiile actelor comportamentale: legea de mişcare a individului. Unii numesc acest dar „intuiţie” şi ei cred că este apanajul spiritelor superioare. În realitate, acest dar aparţine tuturor oamenilor. Fiecare îl utilizează zi de zi în haosul vieţii, în faţa viitorului insondabil.

Deoarece fiecare problemă care ni se pune, fie ea insignifiantă sau uriaşă, este întotdeauna nouă şi întotdeauna diferită, noi ne-am împotmoli mereu în noi greşeli dacă am fi constrânşi să o rezolvăm după o schemă, ceva de felul „reflexelor condiţionate”3. Această permanentă variabilitate îl pune pe om în faţa a noi şi noi cerinţe, determinându-l să supună unei noi probe o atitudine de care a făcut uz mai înainte. Nici la jocul de cărţi nu o scoatem la capăt cu „reflexele condiţionate”. Numai deducţia corectă (das richtige Erraten) ne ajută să stăpânim problemele. Această deducţie îl distinge însă cel mai mult pe omul care se implică în jocul vieţii, care se implică în societate şi dovedeşte interes pentru soluţionarea pozitivă a tuturor problemelor umanităţii. Perspectiva viitorului întregii umanităţi îi este proprie şi îl captivează, fie că el examinează istoria omenirii, fie destinul unui singur individ.

Psihologia a rămas o ştiinţă inofensivă până în momentul în care a fost preluată de filosofie. În ea şi în antropologia filosofilor găsim rădăcinile cunoaşterii ştiinţifice a omului. În diferitele încercări de a ordona toate evenimentele într-o cuprinzătoare lege universală nu se putea ca individul uman să fie trecut cu vederea. Cunoaşterea unităţii tuturor formelor de expresie ale unui individ a devenit adevăr irevocabil.

Transpunerea la natura umană a legilor tuturor fenomenelor a generat diverse puncte de vedere şi o forţă directoare (lenkende Kraft), insondabilă şi necunoscută a fost căutată de Kant, Schelling, Hegel, Schopenhauer, Hartmann4, Nietzsche şi alţii, forţă care a fost numită când lege morală, când voinţă, când voinţă de putere sau inconştient. Alături de transpunerea legilor universale la fenomenul uman, introspecţia a devenit şi ea dominantă. Oamenii trebuiau să ne spună ceva despre evenimentele psihice şi despre procesele acestora. Această metodă nu a rezistat prea multă vreme. Ea s-a compromis pe bună dreptate, deoarece nu era de crezut că oamenii puteau face declaraţii obiective.

Într-o eră a dezvoltării tehnice, a luat avânt metoda experimentală.

Cu ajutorul aparatelor şi al chestionarelor întocmite cu grijă au fost organizate examinări care trebuiau să ne dea concluzii asupra funcţiei simţurilor, inteligenţei, caracterului şi personalităţii. Astfel s-a pierdut viziunea asupra unităţii corelative a personalităţii şi aceasta nu mai putea fi întregită decât prin deducţie. Teoria eredităţii, care şi-a făcut apariţia mai târziu, a găsit că este destul să se demonstreze că posesia capacităţilor este suficientă şi nu utilizarea lor. Într-acolo tindea şi teoria glandelor endocrine, care s-a limitat la cazurile speciale ale sentimentelor de inferioritate şi la compensarea acestora în caz de inferioritate a unor organe. O renaştere a psihologiei a avut loc o dată cu apariţia psihanalizei, care, prin libidoul sexual, l-a înviorat pe cârmaciul atotputernic al destinului omenirii şi le-a zugrăvit oamenilor în mod scrupulos grozăviile infernului în inconştient şi păcatul originar în „sentimentul de vinovăţie”. Neglijarea cerului a fost mai târziu reparată prin ţelul „ideal” al perfecţiunii în psihologia individuală şi prin făurirea „Eului ideal”. Din partea mea a fost o încercare mai semnificativă de a citi printre rândurile textului conştiinţei, un pas înainte în redescoperirea stilului de viaţă, a liniei de mişcare a individului, a sensului vieţii, fără ca acest ţel care îi plutea vag în faţa ochilor să fie sesizat de autorul suprasaturat de metafore sexuale. De asemenea, psihanaliza era extrem de ocupată cu lumea copiilor răsfăţaţi, aşa încât structura psihică a acestora îi apărea mereu ca un clişeu al acestui tip, pe când structura psihică mai profundă, ca parte a evoluţiei umane, îi rămânea ascunsă. Succesul ei vremelnic stă în dispoziţia unui imens număr de oameni răsfăţaţi de a accepta cu dragă inimă ca general omeneşti concepţiile existente ale psihanalizei, acceptare înlesnită de propriul stil de viaţă. Tehnica psihanalitică era orientată să prezinte cu tenacitate relaţia cu libidoul sexual a unor modalităţi de expresie şi a simptoamelor, făcând ca actele omului să apară ca dependente de o inerentă impulsie sadică. Că aceste din urmă fenomene constituie un resentiment artificial, indus de copiii răsfăţaţi, a apărut destul de clar în cadrul concepţiei psihologiei individuale. Oricum, psihanaliza ţine seama în mod aproximativ şi superficial de factorul evolutiv, deşi în maniera sa pesimistă obişnuită, prezentând ideea dorinţei de moarte (die Idee des Todeswunsches) ca pe un ţel al împlinirii, ca pe o adaptare nu activă, ci ca pe o stingere în expectativă, ca pe o adaptare oricum îndoielnică la cea de a doua lege fundamentală a fizicii.

Psihologia individuală se situează cu totul pe terenul evoluţiei5 şi, în lumina acesteia, vede în orice strădanie omeneacă o strădanie către perfecţiune. Somatic şi psihic, imboldul vital (Lebensdrang)6 este definitiv legat de această strădanie. Pentru facultatea noastră de cunoaştere fiecare formă de expresie psihică (Jede seelische Ausdrucksform) se prezintă de aceea ca o mişcare care conduce de la o minus-situaţie (Minussituation) la o plus-situaţie (Plussituation). Calea, legea de mişcare pe care fiecare individ şi-o dă la începutul vieţii, într-o libertate relativă a utilizării capacităţilor şi incapacităţilor sale înnăscute, ca şi a primelor sale impresii privind mediul înconjurător variază pentru fiecare individ în ceea ce priveşte măsura, ritmul şi orientarea. Pus mereu în faţa unei perfecţiuni ideale irealizabile, individul este perpetuu cuprins de un sentiment de inferioritate, fiind impulsionat de acesta. Se cuvine să conchidem că orice lege de mişcare umană, privită sub specie aeternitatis şi din punctul de vedere fictiv al unei orientări absolute, ne apare ca fiind eronată.

Fiecare epocă culturală îşi formează acest ideal pe măsura ideilor şi sentimentelor care îi stau la îndemână. Ca şi azi, nu putem găsi în trecut nivelul tranzitor al puterii de înţelegere umane decât în instituirea acestui ideal şi suntem îndreptăţiţi să admirăm la superlativ această putere de înţelegere care, pentru o durată de timp incalculabilă, a conceput un ideal statornic al vieţii colective a oamenilor. Poruncile biblice „să nu ucizi” şi „iubeşte pe aproapele tău” nu vor mai putea să dispară din cugetul şi simţirea noastră, ca instanţă supremă. Aceste imperative şi alte norme ale vieţii umane colective, rezultate absolute ale evoluţiei umane înrădăcinate în natura umană ca respiraţia şi ca postura verticală, se pot sintetiza în ideea unei societăţi umane ideale, considerată aici, dintr-un punct de vedere strict ştiinţific, drept cerinţă şi ţel ale evoluţiei. Ele îi dau psihologiei individuale firul conducător, acel „äüň đďý óôů”, etalonul după care toate celelalte ţeluri şi forme de mişcare contradictorii în planul evoluţiei sunt evaluate drept adevărate sau false. Sub acest aspect, psihologia individuală devine o psihologie a valorii (Wertpsychologie), aşa cum ştiinţa medicală, promotoarea evoluţiei, prin cercetările şi constatările sale, este ştiinţă estimativă (wertende Wissenschaft).

Sentimentul de inferioritate, efortul întru biruinţă şi sentimentul de comuniune socială sunt piloni ai cercetării în domeniul psihologiei individuale şi, prin urmare, nu se poate face abstracţie de ei în examinarea unui individ sau a unei mase umane. Realitatea lor poate fi ocolită şi răstălmăcită, ea poate fi greşit înţeleasă, se poate încerca despicarea firului de păr în patru, dar ea nu poate fi ştearsă cu buretele. Orice cercetare corectă a unei personalităţi trebuie să ţină seama, într-un fel sau altul, de aceste realităţi, de felul în care personalitatea este structurată de sentimentul de inferioritate, de strădania întru biruinţă (Streben nach Überwindung), de sentimentul de comuniune socială.

Dar aşa cum alte civilizaţii, sub presiunea evoluţiei, generalizează alte reprezentări şi urmează căi greşite, la fel procedează şi fiecare individ în parte. Structurarea ideatică şi, legată de aceasta, structurarea afectivă a unui stil de viaţă în torentul dezvoltării este opera unui copil. Drept măsură a puterii sale îi serveşte capacitatea de realizare (Leistungsfähigkeit) dictată de sentimente şi sesizată în mod aproximativ într-un mediu ambiant nicidecum neutru, care numai cu greu reprezintă o şcoală pregătitoare pentru viaţă. Clădind pe o impresie subiectivă, conducându-se adesea după succese sau înfrângeri neconcludente, copilul îşi făureşte calea şi ţelul din perspectiva unei culmi situate în viitor. Toate mijloacele psihologiei individuale, care trebuie să conducă la înţelegerea personalităţii, ţin seama de opinia individului aflat în căutarea superiorităţii, de intensitatea sentimentului său de inferioritate, precum şi de tăria sentimentului său de comuniune socială. La o aprofundare a relaţiei dintre aceşti factori vom vedea că ei constituie, laolaltă, substanţa şi măsura sentimentului de comuniune socială. Examenul are loc ca în psihologia experimentală sau ca în medicină care, în unele cazuri, efectuează un examen funcţional. Numai că aici viaţa însăşi instituie examenul, ceea ce demonstrează profunda legătură a individului cu problemele vieţii. Cu alte cuvinte, este imposibil să-l smulgem pe individ din interdependenţa cu viaţa, mai bine spus din interdependenţa cu societatea. Felul în care el se raportează la societate trădează în primul rând stilul său de viaţă. De aceea examenul psihologic experimental, care, în cazul cel mai bun, nu ia în seamă decât unele părţi ale vieţii, nu ne spune nimic asupra caracterului sau măcar asupra viitoarelor performanţe în societate. Chiar şi „psihologia configuraţiei” („Gestakpsychologie”) are nevoie de completarea prin psihologia individuală, spre a putea să tragă concluzii asupra individului în procesul vieţii.

Tehnica psihologiei individuale de cercetare a stilului de viaţă are nevoie de aceea, în primul rând, de o cunoaştere a problemelor vieţii şi a cerinţelor acestora faţă de individ. Se va dovedi că soluţionarea acestor probleme presupune un anumit grad de sentiment de comuniune socială, o racordare la ansamblul vieţii, o capacitate de colaborare şi de solidaritate umană. Dacă aceste aptitudini lipsesc, se poate observa un accentuat sentiment de inferioritate, iar urmările acestuia se văd, în linii mari, în „atitudinea şovăielnică” şi în deviaţie. Fenomenele somatice sau psihice care apar în acest context le-am numit „complex de inferioritate” („Minderwertigkeitskomplex”). Neadormita aspiraţie către superioritate caută să ascundă acest complex sub masca unui complex de superioritate (Überlegenheitskomplex), care, întotdeauna în afara sentimentului de comuniune socială, ţinteşte la aparenţa unei superiorităţi personale. Dacă ne clarificăm cu privire la toate fenomenele care apar în caz de ratare (Versagen), avem de cercetat în prima copilărie cauzele pregătirii deficitare. În acest mod reuşim să obţinem o imagine fidelă a stilului de viaţă unitar al unui individ şi să sesizăm în acelaşi timp, în cazul unui eşec, gradul de deviere, care întotdeauna se dovedeşte a fi un deficit în capacitatea de integrare (ein Mangel an Anschluss fahigkeit). Sarcina care revine educatorului, cadrului didactic, medicului, duhovnicului este aceea de a întări sentimentul de comuniune socială şi, pe această cale, curajul de a exista, prin conştientizarea cauzelor eşecului, prin dezvăluirea opiniei incorecte, a sensului eronat al vieţii pe care individul l-a substituit, aşa încât el să-şi explice sensul pe care viaţa l-a dat oamenilor.

Această sarcină nu poate fi îndeplinită decât dacă dispunem de o cunoaştere în detaliu a problemelor vieţii şi dacă înţelegem influenţa scăderii sentimentului de comuniune socială în complexele de inferioritate şi de superioritate, precum şi în toate tipurile de eşec uman.

Tot aşa, este nevoie de multă experienţă referitoare la fiecare împrejurare şi situaţie care, probabil în copilărie, a împiedicat dezvoltarea sentimentului de comuniune socială. Potrivit experienţei mele de până acum, căile de acces care s-au dovedit cele mai bune în cercetarea personalităţii le reprezintă o cuprinzătoare înţelegere a amintirilor din copilărie, a poziţiei copilului în constelaţia fraţilor şi surorilor, a eventualelor greşeli ale copiilor, a reveriilor şi viselor, precum şi a factorilor exogeni declanşatori ai tulburărilor. Toate rezultatele unei asemenea cercetări, inclusiv acelea privind atitudinea faţă de medic, nu trebuie valorificate decât cu cea mai mare prudenţă, iar ansamblul lor dinamic trebuie pus în permanenţă de acord cu celelalte constatări.

NOTE

1 în limba latină, în textul original = la urma urmei. (Nota trad.) 2 în această privinţă, Nicolae Mărgineanu scrie şi el: „Pătrunderea naturii umane e una dintre cele mai vii preocupări ale omenirii din toate veacurile. Atât în filosofie şi literatură, cât şi în viaţa practică. Ea e începutul înţelepciunii la Socrate şi cheia tragediei la Eschil, misterul după care se frământă mintea lui Faust şi leitmotivul din dramele lui Shakespeare sau romanele lui Dostoievski, virtutea omului politic şi arma cea mai de preţ a celui de afaceri. Cunoaşterea omului e, fără îndoială, condiţia de bază a oricărei încercări umane”. (Psihologia persoanei, ediţia a Ii-a, Editura Universităţii din Cluj la Sibiu, 1944, p. 3.) 3 Adler se pare că minimalizează o descoperire care nu va putea fi niciodată eliminată din ştiinţă. Aşa cum Newton a fost nu negat, ci completat de Einstein, aşa şi teoria reflexelor condiţionate a lui Pavlov rămâne o temelie pe care s-a clădit şi se clădeşte cu succes în continuare, inclusiv de către psihanalişti. Chiar şi acel căţelandru („junger Hund”) al lui Adler, aşa cum am şi văzut,. pavlovizează sui generis! (Nota trad.) 4 Este vorba de Eduard von Hartmann, cunoscut îndeosebi prin a sa Filosofie a inconştientului (1869). (Nota trad.) 5 A se vedea A. Adler, Studie über Minderwertigkeit von Organen.

6 Concept care ne dovedeşte că Adler a fost influenţat şi de L

‘evolution créatrice a lui Henri Bergson.