III.

Când, la sfârşitul anului, se constată progresul Anei Muja, întreg corpul profesoral se felicită. Ba se auziră cuvinte de apreciere şi pentru protectorul politic al Anei Muja. Chiar directoarea spuse:

— Se vede că-i cunoaşte familia, ştia că-i un neam de oameni deştepţi. Ar fi, într-adevăr, păcat ca asemenea talente să rămână îngropate la ţară.

— Pentru băieţi, înţăleg şi eu că ar fi păcat să rămână fără şcoală-zise profesorul de religie-dar cu fetele cred că se face o greşală. Ele ar trebui să rămâie la vechile îndeletniciri, acasă, în sat. Cel mult aş admite să se facă învăţătoare la sate. Dar aş reduce numărul şcolilor normale de învăţătoare la trei-patru pe toată ţara. Prea multe fete absolvă în fiecare an şi aşteaptă să fie puse în posturi, în curând nu va mai fi loc pentru băieţi, ori nici pentru unii, nici pentru alţii. Suntem la nici două decenii după unire, şi posturile în învăţământul primar, ca şi în cel secundar, sunt mai puţine decât candidaţii la ele. Ce va fi mâne, mi-e şi groază să mă gândesc!… Totuşi, în şcoala normală mai înţăleg să între şi fete din popor, din părinţi mai înstăriţi, mai cu tradiţie. Căci, de-o pildă, nu vei putea da cu inima liniştită o clasă pe mâna fetei văcarului din sat, ajunsă învăţătoare. Mai mult decât de cunoştinţe, pe care şi singur şi le poate câştiga oricine, în educaţie e nevoie de moştenirea unei tradiţii sănătoase. Dar să primeşti o fată de ţăran la liceu şi să o treci şi prin universitate, cred că e o greşală fundamentală care se va răzbuna amar.

Discuţia începu în corpul profesoral în după-amiaza zilei în care s-a ţinut confeinţa de sfârşit de an. Se încheiase partea oficială, şi discuţia începu de la cazul Anei Muja. Niciuna dintre profesoare, nici profesorul de religie, nu bănuiră că din câteva observaţii şi păreri se va aprinde o discuţie care va ţine trei ceasuri şi de la care vor pleca aproape înduşmăniţi.

Abia termină de vorbit preotul-catihet, că profesoara de ştiinţe naturale şi sări în discuţie:

— Am tot respectul pentru Biserică, părinte, însă nu mă-mpac cu prea rigidul ei conservatorism. Adică dumneata ai voi ca poporul nostru să fie străin de orice evoluţie? Cum au trăit moşii şi strămoşii să trăim şi noi, nu? Şi mai ales, spui dumneata, dacă mama a fost ţărancă, să fi rămas şi eu ţărancă. Nu admiţi ca o copilă din popor să înveţe decât cel mult pentru a se face învăţătoare. Dar de unde dispreţul ăsta pentru ţărani, chiar la dumneavoastră, care aţi trăit şi aţi lucrat mereu în mijlocul ţăranilor şi care, la obârşie, sunteţi tot ţărani? De unde ştii dumneata că în fiica unui ţăran nu se poate ascunde un mare talent? Şi de ce să nu fructifice el pentru neamul întreg? De ce să se îngroape el între păreţii unei rudimentare vieţi familiale? După câte înţăleg dumneavoastră, preoţii, nu sunteţi nici azi convinşi că femeia, este egală cu bărbatul, că această egalitate trebuie să fie efectivă. Dumneata n-ai auzit nimic despre drepturile femeilor?

— Am auzit, cum să nu fi auzit! Mai cetesc şi eu câte ceva şi ştiu mai ales ce vrea democraţia de azi: perfecta egalitate! Cred însă, domnişoară profesoară, că aţi sărit prea departe de discuţia noastră. Sunt împotriva prezenţei fetelor de ţărani, de meşteşugari, din clasa de jos, la liceu şi la universitate. N-au ce căuta aici. Nu pentru că n-ar avea aceleaşi drepturi ca şi fetele intelectualilor sau ale celor cu profesiuni superioare; nu pentru că n-ar avea aceeaşi putere de acumulare a cunoştinţelor necesare unei cariere, ci din alt motiv. Dacă-l voi spune, vă veţi supăra şi mai rău. Totuşi îl voi spune: pentru că se nenorocesc pe ele însele şi nenorocesc şi societatea. Pentru că nu-s de-ajuns cunoştinţele pentru un trai sănătos şi folositor societăţii, ci e nevoie şi de o solidă educaţie de-acasă, de o tradiţie familială, fără de care totul se prăbuşeşte.

— Este ceva în ce spune părintele, zise directoarea.

— Ba aici e totul! Toţi avem ochi şi vedem ce se petrece în societatea noastră, în rândurile tineretului. A trece fără zguduiri dintr-o clasă socială într-alta e greu lucru. Şi clasele sociale există ca nişte organe fireşti ale naţiunilor, oricât ar încerca teoriile sociale să le nege, să le distrugă, ori să le facă o apă şi-un pământ.

— Biserica a fost totdeauna împotriva socialismului, totdeauna a susţinut necesitatea firească a bogaţilor şi a săracilor, a stăpânului şi a slugii. N-a aprobat ea, la începutul creştinismului, sclavia? N-a îndemnat pe robi să asculte de stăpâni? N-a practicat ea însăşi sistemul feudal? N-au fost episcopi şi mănăstiri putrede de bogate, cu aceeaşi iobagi în jug ca şi latifundiile feudale? Întrebă cu o undă de sarcasm în glas profesoara de educaţie fizică, o femeie uscăţivă, iute ca o suveică şi cu ochi neastâmpăraţi, de veveriţă.

— Iar ne depărtăm de subiect, domnişoară – zise preotul, supărat. Vă rog să rămânem la problema pusă, dacă vrem sa ajungem la un rezultat şi discuţia să aibă un sfârşit.

— Adevăratzise directoarea. Să vedem ce-i cu fetele de ţărani şi cu cele din clasele mijlocii care urmează liceul şi universitatea.

— Voi recunoaşte în treacăt că da, Biserica afirmă orirginea organică şi necesitatea claselor sociale. Dar fiecare să se perfecţioneze în cadrul clasei sociale din care face parte, toate clasele sociale având aceleaşi libertăţi şi drepturi. Şi numai când un element e pregătit – fie prin înzestrare deosebită, fie prin educaţie deosebită-să treacă dintr-o clasa într-alta. Evoluţia şi primenirea claselor superioare prin elemente din clasele inferioare este necesară, dar ea trăbă făcută cu mare tact, cu mare grijă, pentru că nime nu-şi smulge rădăcinile dintr-un teren şi nu şi le împlântă într-altul, fără mare primejdie pentru el şi pentru clasa nouă în care se înrădăcinează.

— De, e lucru firesc, spuse cineva.

— Un lucru firesc de care însă, la noi, nu se mai ţine sama. După unire, noi am dat drumul unui amestec de clase sociale, adică unui amestec de mentalităţi, de credinţe, de tradiţii, de obiceiuri, de gând şi de faptă, de credinţă şi necredinţă, de moralitate şi desfrâu, de caractere şi de lipsă de caractere, din care talmeş-balmeş numai Dumnezeu singur ştie ce va putea ieşi. O prăbuşire morală se observă de pe acum. În esenţă, ce spun eu la problema care s-a pus? Ştim crizele prin care trece un dezrădăcinat, un fiu de ţăran trecut prin liceu şi universitate, până reuşeşte-dacă reuşeşte şi cum-să se înrădăcineze în noua clasă socială. Asta cu băieţii. Dar cu fetele? Cu ele va fi neasămuit mai greu. Optzeci de procente din ele se vor nenoroci înainte de a putea spune că au pus piciorul pe noul pământ. Pentru că, dacă pentru un băiat e mare dezorientarea când iasă din tradiţia satului, din controlul opiniei publice a satului, din supravegherea părinţilor, dezorientarea fetelor, rămase fără toate aceste razime morale, va fi mai dezastruoasă. Precum şi este! Priviţi seriile de dactilografe! Priviţi promiscuitatea în care se trăieşte la universitate. Şi ăsta e numai un început.

N-au ajuns aici deocamdată decât primele valuri pornite, fără nici-o selecţie, din toate păturile sociale!

— De ce mai pomeneşti, sfinţia-ta, cuvântul evoluţie? Te văd un duşman feroce al ei, zise cu dispreţ profesoara de ştiinţe naturale.

— Nu-s împotriva evoluţiei, ci împotriva anarhiei. Şi de câte ori se încearcă, sau e lăsată o evoluţie la întâmplare, fără selecţie, urmează anarhia. Aşa cum într-un râu întră, în vreme de potop, râuleţe şi păraie de pe toate coastele din împrejurimi, îi tulbură apa şi-l fac să se reverse peste maluri.

— Să mă ierţi, sfinţia-ta-începu c-un aer de superioritate profesoara de ştiinţe naturale, încruntându-şi sprâncenele. Să mă ierţi dacă voi crede că în materia aceasta sunt mai acasă decât dumneata. Evoluţia nu poate fi nici comandată, nici dirijată de raţiune. Evoluţia este un dat natural în existenţa tuturor vieţuitoarelor. Sfinţia-ta spui: de câte ori e lăsată la voia întâmplării ori se încearcă o evoluţie fără selecţie, urmează anarhia. Dar e un lucru ştiut că evoluţia nu se încearcă, nici nu e lăsată, ci că se produce după legile ei fireşti, între care însăşi selecţiunea indivizilor superiori înzestraţi e hotărâtoare. Când nu există selecţie, nu există nici evoluţie.

— Aşa e în regnul vegetal şi-n cel animal, nu însă şi în cel raţional şi etic, nu şi în viaţa omenească. Aici nu se provoacă, nu se întâmplă, nu se realizează nimic de la sine, nu porneşte nimic din potenţialul static al duhului, ci din cel dinamic: din raţiune şi voinţă, singurele care fructifică viaţa intelectuală şi morală. Prin raţiune şi voinţă se face educaţia, iar educaţia şi cultura sunt criterii de selecţie ce cad subt voinţa şi priceperea noastră. Dar să nu ne depărtăm din nou, domnişoară, de problema noastră. Dumneata aprobi numărul enorm de şcoli care, toate, pregătesc elemente pentru clasa cultă, pentru clasa intelectualilor? Eşti de acord ca în aceste şcoli să deie năvală o lume amestecată, provenind din toate păturile sociale?

— Desigur că sunt de acord! Este una din binefacerile unirii politice a neamului românesc. Toată lumea are dreptul la libertate şi la lumină. Nu au fost de-ajuns veacurile de întuneric? N-am rămas noi înapoia atâtor popoare? Instituţiile culturale româneşti, şcoala în primul rând, înfloresc în mod firesc şi necesar. Năvala din toate păturile poporului spre şcoală este firească, necesara, şi dacă n-ar exista, ea ar trebui provocată artificial.

— Da, e adevărat-interveni directoarea-şi mai ales e frumos. Aşa ar trebui să fie. Dar mi se pare mic că în ce spune părintele este un sâmbure de adevăr. Nu constatăm noi, cele mai vechi în învăţământ, în fiecare trimestru şi la fiecare sfârşit de an, că nivelul cunoştinţelor scade din an în an la elevele noastre? Iar despre greutatea tot mai mare de a păstra o bună disciplină în şcoală şi în internat, ce să mai spunem? Mi se pare că nu trece zi să nu se plângă vreuna dintre dumneavoastră. Şi mi se pare că avem, cu doar trei schimbări, acelaşi corp didactic cu care am deschis liceul. Nu, observaţia părintelui cuprinde o sămânţă de adevăr. Nu ştiu dacă aţi remarcat şi dumneavoastră, dar eu am observat acest detaliu: contingentele cele mai bune, ca inteligenţă, silinţă la studiu şi ca purtare, sunt elevele din clasele a şaptea şi a opta. Şi dacă le vom studia fişele personale, ne vom convinge că, fără excepţie, sunt fiice de funcţionari superiori, de liber-profesionişti-advocaţi, medici, ingineri-de preoţi, de învăţători. Cu cât coborâm în clase, aflăm material tot mai variat, şi ca inteligenţă, şi ca zel la carte, şi, mai ales, la purtare. Şi constatarea aceasta coincide cu datele personale ale elevelor: cu cât trec anii, cu atât dau năvală la liceu tot mai multe copile din cele mai diferite pături sociale. Spuneţi-mi, nu aţi făcut şi dumneavoastră asemenea constatări?

— Aveţi dreptate, răspunseră aproape în cor profesoarele.

— Eu, principial, nu pot recunoaşte aşa ceva-zise profesoara de educaţie fizică. Pentru mine nu există strat social, clasă, tagmă cu prerogative. Nu există decât înzestrare intelectuală. Sunt elemente superior înzestrate, şi ca inteligenţă, şi ca inimă, în clasa cea mai umilă, după cum sunt idioţi şi anormali moraliceşte în clasa superioară. Să înţelegem odată că, în ziua de azi, nu naşterea este o prerogativă care îţi dă dreptul de a te număra între elite, ci numai înzestrarea spirituală şi morală.

— E uşor să nu recunoşti principial un lucru, şi el totuşi să existe, interveni profesoara de franceză. Principial sunt şi eu de părerea dumitale că naşterea n-ar trebui să fie o prerogativă pentru a ajunge în pătura conducătoare, ci numai înzestrarea spirituală şi morală. Şi cred, de asemenea, că un mare talent poate răsări în orice clasă sociala. Exemple sunt destule, în toate manifestările vieţii. Dar la ce-mi este de folos teoria, când practica vieţii ne arată că, fără cei şapte ani de acasă, un tânăr rămâne primejduit în tot cursul dezvoltării sale?

— Şi dumneata crezi că cei şapte ani de-acasă se pot căpăta numai în familiile intelectualilor? Nu pot fi căpătaţi şi într-o familie de plugar sau într-una de meşteşugar?

— Reveni profesoara de educaţie fizică. Ori poate ca aceasta este şi convingerea părintelui.

— Nu voi fi tocmai eu, care m-am ridicat dintre ţărani, atât de nedrept încât să nu recunosc că cei şapte ani de-acasă pot fi căpătaţi în orice familie cinstită, care trăieşte după legile morale, fie că e vorba de plugar sau de meşteşugar. Decât, un singur lucru: acasă se creşte şi se face educaţia pentru acasă, adică pentru mediul în care trăiesc părinţii şi are să trăiască şi fiul. Nu pentru un mediu străin, pentru o clasă socială necunoscută. Dacă familia e degenerată fiziologic sau spiritual, cei şapte ani de-acasă nu plătesc nimic în orice clasă socială s-ar naşte cineva, mai ales dacă se naşte cu o moştenire grea.

— Totuşi, după dumneata, clasele sociale, la care ţii atât de mult, ar trebui închise ermetic şi lăsate să se anchilozeze. Pentru că, după teoria dumitale, nu văd cum s-ar putea face trecerea dintr-o pătură socială într-alta şi cum s-ar putea primeni societatea-întră în discuţie şi profesoara de matematici. S-a vorbit aici că una e teoria, şi alta e practica. Acuma, pe părinte, eu o să-l bat cu însăşi persoana domniei-sale. Însuşi ne-a spus că se trage din ţărani. Cum se poate să fie azi intelectual, cu o familie respectata, cultă, ca şi când ar fi avut o lungă tradiţie în spate? Cum se explică atâtea salturi de-a-dreptul din pătura ţărănească în cea mai solidă pătură conducătoare? De unde s-a ridicat aşa-numita dumneavoastră clasă cultă în decursul unui veac? Nu din ţărănime? Căci boieri n-aţi prea avut. Iar cei pe care i-aţi avut au beneficiat de feudalism şi s-au maghiarizat.

— În ce mă priveşte, ştiu bine că nu-i una dintre dumneavoastră ca să nu-mi spună în spate: Ce mai ţopârlan! Sau: Uite-l şi pe popa! Suntem în acelaşi corp-profesoral de atâţia ani şi suntem încă străini.

Profesoarele, în frunte cu directoarea, începură să facă gesturi de negaţie şi sa protesteze prin exclamaţii monosilabice.

— Nu, vă rog, nu acuz şi nici nu mă compătimesc; fac o simplă constatare. Dumneavoastră aţi venit toate din vechiul regat. Noi, în Ardeal, înainte de unire, n-am avut fete licenţiate. Am avut deci noroc cu dumneavoastră. Nu spun ce spun ca un reproş. Dar ştiu şi simt că în atâţia ani v-am rămas tot străin, cum străine mi-aţi rămas şi dumneavoastră. Urmă o consternare; se auziră câteva exclamaţii de mirare.

— Să ne înţălegem, doamnele şi domnişoarele mele. Noi facem aci o discuţie serioasă. Cu persoanele nu avem nimic de-mpărţit. Nu putem avea. Nici un gând de-a ofensa pe cineva. Dar acesta e adevărul: eu, să zicem, sunt un intelectual ridicat din pătura ţărănească. Bun! Eu am căpătat cei şapte ani de-acasă într-o familie de ţărani. Bun! Eu am făcut liceul şi patru ani de teologie. Iarăşi bun! Dar eu am rămas şi azi cu mentalitatea de ţăran, nu am împrumutat una de domn; eu eram mai potrivit ca preot într-un sat, aşa cum am început, decât sa fac pe profesorul de religie la oraş. Dumneavoastră nu mă puteţi accepta, şi e firesc, ca pe unul dintr-ai dumneavoastră, din clasa socială în care aţi crescut. Iată ce am vrut să spun! Şi iată pentru ce dumneavoastră nu vă vor putea propovădui morala şi dogma creştină decât preoţii ieşiţi din aceeaşi clasă socială cu dumneavoastră. Dumneavoastră aveţi oroare de creştinism pentru că aveţi oroare de popa tradiţional, de popa ridicat din ţărănime.

— Vai de mine, părinte, dar unde vrei să ajungi dumneata?! Cum poţi să spui că noi avem oroare de creştinism?! Întrebă directoarea, îmbrăcându-şi întreaga autoritate administrativă.

— Cer iertare la toată lumea, doamnă directoare. Dar chiar felul cum îmi apăr eu punctul de vedere dovedeşte că-s din altă clasă socială. Intre ai mei, nime nu s-ar fi scandalizat de o asemenea argumentare. Deci să mă întorc la observaţia doamnei profesoare. Nu-s împotriva anchilozării claselor sociale, ci pentru regenerarea lor prin trecerea dintr-un strat social într-altul. Aşa s-a născut mica pătură intelectuală din Ardeal, înainte de unire. Nu sunt deci împotriva regenerării, ci împotriva devălmăşiei, fiindcă ea e întotdeauna producătoare de anarhie, şi ideologică şi, mai ales, etică. Oamenii aceia care s-au săltat la noi din clasa ţărănească de-a una în cea conducătoare a păturii intelectuale sa nu credeţi că au pornit dintre orice elemente ale ţărănimii sau ale meseriaşilor. Nu au răsărit din orice familii, ci numai din câteva, selecţionate în scurgerea timpului, atât ca intelectualitate, cât şi ca cinste şi hărnicie. Şi ei toţi au muncit şi au luptat din greu până să ajungă la o diplomă. Burse erau puţine pe vremea aceea, şi nu se dădeau decât după un singur criteriu: sporul la studii şi o bună purtare morală. Ei făceau un adevărat exerciţiu al tuturor virtuţilor până ajungeau să însămne ceva, până ce-şi câştigau o conştiinţă nouă despre ei înşişi, despre misiunea lor în noua clasă socială în care intrau, punând la bătaie propriile lor puteri spirituale. Cu pilda pe care le-o dădeau înaintaşii, cu ceea ce se cristaliza în sufletul lor din proprie experienţă, ei întrau în noua clasă socială, ca să zic aşa, cel puţin cu jumătate din ceea ce face tradiţia şi ajută la formarea caracterului. Azi, însă, condiţiile în mijlocul cărora se ridică tineretul din clasele de jos în pătura conducătoare sunt complet schimbate: aproape oricine vrea să între în liceu, întră. Burse sunt destule. Iar intervenţiile celor puternici prin politică nu iau în considerare talentul, pregătirea, neamul, ci numai interesul electoral şi de partid. Pe Ana Muja n-am primit-o datorită unei asămenea intervenţii? Şi, după convingerea mea, chiar dacă a ajuns prima în clasă, locul ei nu era la liceu, ci cel mult în şcoala normală. Şi cazul ei ce, este unic? De vro patru ani, nu vă plângeţi toate, în frunte cu doamna directoare, de intervenţiile ce se fac, fie pentru primire, fie pentru examene?

— E adevărat, răspunseră câteva profesoare.

— Dar de Ana Muja nu ne putem plânge, spuse profesoara de ştiinţe naturale.

— Ei bine, a fost o întâmplare fericită să fie un element bun. Dar altele, de care vă plângeţi?

Şi profesoarele începură să numere. Pomeniră vreo cincisprezece nume. Directoarea zise, îngândurată:

— Tot mai mult îmi vine să cred că părintele vede just lucrurile, cel puţin unele lucruri, într-adevăr, eu nu-mi pot explica declinul învăţământului în clasele inferioare ale liceului, ca şi purtarea tot mai îngrijorătoare a noilor eleve decât prin lipsa aceasta de selecţie a materialului uman ce ne vine din toate straturile sociale. Altă explicaţie n-ar rămâne, decât una care nu ne-ar încânta pe niciuna din noi.

— Care anume?! Întrebă intrigată profesoara de istorie şi geografie.

— Că noi nu ne mai ocupăm de eleve cu aceeaşi râvnă ca în anii cei dintâi, de după deschiderea liceului. Cred însă că explicaţia asta nu ne-ar conveni nici-uneia.

— Desigur că nu, pentru că nu acoperă adevărul.

Profesoarele se mişcară pe scaune, îşi aruncă priviri repezi. Obrajii unora se aprinseră, altele păliră, în conştiinţa ei, fiecare îşi recunoştea o vină, o micşorare a elanului cu care lucrase în primii ani. Câteva îşi aduseră aminte şi de observaţiile cuprinse în procesele-verbale ale inspectorilor şcolari din anii din urmă, de mustrările colegiale făcute de directoare în decursul anilor.

Câteva clipe, în sala de şedinţe se făcu linişte. Câteva clipe, dar de ajuns pentru ca ele să-şi aducă aminte elanul cu care veniseră în Ardeal. Erau pe atunci mai tinere cu atâţia ani, nici o linie a tragicului vieţii nu le apăruse încă pe faţă, erau cu sufletul plin încă de soarele nădejdii, erau mai bune, mai generoase… Nu prea aveau atunci nevoie nici de ruj, nici de alifii, şi inima nici uneia nu se zbârcea când vedea o elevă mai răsărită, frumoasă şi gingaşă. Da, cu sufletul de-atunci puteau să-şi vadă mai uşor şi mai bine de şcoală. Dar anii au trecut, şi firea lor, fără să-şi deie sama, a devenit tot mai sacă şi mai înăcrită… În câteva clipe în-trevăzură adevărul: va fi scăzut şi zelul lor, şi puterea lor de supraveghere. Dar de la a recunoaşte până la a mărturisi este o distanţă destul de lungă. Nu fură în stare să răspundă directoarei decât profesoara de istorie-geografie şi una din cele nou-venite. Cea dintâi zise:

— Poate nici zelul nostru nu mai e cel vechi, doamnă directoare. Şi dacă vom examina cauzele, vom constata că nici nu e lucru de mirare. Profesorul trebuie să fie scutit de grija zilei de mâne, pentru a-şi putea dedica tot sufletul şcolii. Dar noi aşteptăm de mulţi ani o mai justă salarizare, şi aşteptarea noastră a rămas zadarnică.

Celelalte, văzând cum începuse colega lor, se liniştiră dintr-o dată şi aprobară.

— Aşa este-confirmă şi directoareala toate congresele profesorilor secundari se pune problema asta, dar nimeni nu o soluţionează. Ba ne mai auzim şi dojane de la cei mari, că nu ştim altceva decât să cerem urcarea salariilor. Ei, care sunt bine plătiţi, nu înţeleg ce problemă capitală e aceasta pentru progresul învăţământului. Dascălul cuprins de griji materiale zilnice, cu gândurile împărţite între necazuri, nu-şi poate vedea cu tot sufletul de şcoală.

— Vine, în al doilea rând-continuă profesoara de istorie-schimbarea deasă a programelor, a legii învăţământului chiar! Unde nu e continuitate nu poate fi progres, ci numai zăpăceală, care ameţeşte.

— Dar continua frică a fiecăruia că poate fi mutat cine ştie unde în interes de serviciu, dacă altul râvneşte la postul tău şi are o bună protecţie politică? Spuse profesoara de limba română.

— Într-al treilea rând sunt suplinirile prea multe, urmă profesoara de istorie.

— Noi nu ne putem plânge de răul acesta; nu am prea avut supliniri, zise directoarea.

— Eu vorbesc în general despre defectele şi piedecile care frânează progresul şcolii. La noi, spre norocul liceului nostru, n-au fost, dar la altele!… Nu mă mir că ne judecă ardelenii cum ne judecă… E numit cineva, ca azi, la un liceu fruntaş, iar ca mâne îşi cere concediu de studii, pleacă în străinătate, îşi pune cine ştie ce suplinitor, şi nu da pe la şcoală cu anii. E un adevărat scandal!

Una dintre profesoare se simţi ofensată: avea un frate profesor titular la liceul de băieţi din localitate, şi nimeni încă nu-l văzuse la faţă.

— Sunt necesare şi suplinirilezise ea-căci altfel cum ar putea să-şi completeze studiile universitare băieţii săraci?

— Au vreme înainte de a fi numiţi. Bursa li s-ar da oricum. Dar ei vor să încaseze, fără să muncească, şi o parte din salariu. Unii se căsătoresc şi pleacă în străinătate cu nevastă cu tot. Se-nţelege că doi nu se-ajung dintr-o bursă.

— Nu asta împiedecă progresul învăţământului…

— Nu, de bună samă, dar din lipsuri de-acestea mici, dacă se adună, poate veni răul cel mare.

Intră în discuţie şi profesoara de fizico-chimice, care până acum ascultase cu interes, fără să spună vreun cuvânt. Era o femeie de vreo patruzeci de ani, cuviincioasă, liniştită, serioasă, foarte stăpână pe nervii ei. Celelalte o cam dispreţuiau pentru ţinuta ei cam neglijentă, după părerea lor. Era singura care nu întrebuinţa nici pudra, nici rujul şi care nu se tunsese încă.

— În ce mă priveşte, trebuie să recunoscâncepu ea-că nici eu nu mai am entuziasmul din primii ani, şi afirm că una din cauzele principale ale regresului care se constată în învăţământ este şi această micşorare a flăcării apostolice. Pentru că eu aşa simţeam, că vin să fac un apostolat în Ardeal. Ceea ce m-a răcit pe mine vor fi şi anii trecuţi, vârsta, care nu mai este a tinereţii, dar este mai întâi mediul rece, nepăsător şi indiferent în care trăiesc şi cred că trăim cele mai multe. Credeam, când am venit în Ardeal, că vom fi îmbrăţişate cu căldură de societatea românească de aci. Ei bine, au trecut atâţia ani, şi trăim aproape izolate. Eu, cel puţin, sunt mereu singură-cuc. Situaţia aceasta demoralizează, micşorează flacăra iniţială, dacă nu o stinge cu totul.

— Da, ardelenii spun că cei din regat le iau pânea de la gură, confirmă alta.

— În alte domenii ale vieţii publice se poate să aibă dreptate. Nu ştiu şi nu vreau să vorbesc despre ce nu ştiu. Dar în învăţământul secundar pentru fete, nu ar trebui să se plângă. Fără noi nu l-ar fi putut deschide, fiindcă nu aveau profesoare calificate pentru liceu şi şcoala normală. Aici nu le-a luat nimeni pânea de la gură.

— Nu azi sau mâne-zise directoarea. Dar în viitorul apropiat? În patru-cinci ani vor avea zeci, dacă nu sute de licenţiate, şi acestea unde vor fi plasate? Corpul didactic existent nu poate fi pensionat atât de curând.

— De, nici Dumnezeu nu poate satisface pe toată lumea! Fără noi nu se putea începe învăţământul secundar de fete. Ba, este evident că nici cel de băieţi, deşi profesori au avut mai mulţi. N-au fost siliţi -de lipsă, de bună samă-să facă profesori din învăţători şi din preoţi, aşa-numiţii cursişti, pe care toată lumea îi învinovăţeşte de scăderea nivelului învăţământului?

— Pentru izolarea în care trăim-reveni la subiectul ei profesoara de fizico-chimie-cred că suntem vinovate şi noi. Nu inspirăm destulă încredere, destulă garanţie de seriozitate societăţii ardeleneşti.

Un freamăt de iritare trecu prin corpul profesoral. Se aruncară priviri mânioase, revoltate, se auziră cuvinte de indignare.

Vreo patru întrebară deodată:

— Cum nu oferim garanţii de seriozitate? Prin ce?

— Prin multe!

— Am vrea să auzim!

— Dar ştiţi şi voi ca şi mine! Societatea ardeleană, boanghinii ăştia, cum le spunem noi la supărare, vor să vadă în profesor şi în profesoară pe părinţii copiilor lor. Oameni care prin pilda lor să le inspire încredere şi părinţilor şi copiilor. Ei nu pot concepe ca o profesoară să se tundă ca ultima manicuristă, să poarte rochiţe scurte până la genunchi, să fie mereu cu oglinjoara şi rujul la îndemână. Din acest motiv nu au încredere în noi, ba ne şi dispreţuiesc. Din nefericire, am avut prilejul să aud astfel de aprecieri.

Afară de directoare şi de profesoara de fizico-chimie, toate săriră de pe scaune ca azvârlite de resorturi. Unele se pregăteau să plece, altele să-i scoată ochii celei care vorbise. Şi altădată mai făcuse ea aluzii la aceste slăbiciuni femeieşti, dar încă nu le atacase direct şi într-o discuţie serioasă.

Până să-şi revină celelalte din indignarea lor, profesoara de fizico-chimice continuă:

— Zadarnic vă scandalizaţi şi vă burzuluiţi. Sclavia aceasta a modei, aducând-o în clasă, purtând-o pe stradă, contribuie şi ea la o proastă educaţie a fetelor. Dezmăţul lor se datoreşte şi acestei griji exagerate faţă de exteriorul vostru.

Directoarea sări şi ea înţepată de pe scaun:

— Despre ce dezmăţ vrei să vorbeşti?

— Ei, parcă tu poţi vorbi de o grijă exagerată faţă de exteriorul tău!

— Dar e o ofensă pe care nu o putem tolera!

— Să-mi daţi voie! Nu e nici-o ofensă. Discutăm despre cauzele scăderii nivelului învăţământului şi a purtării în ultimii ani. Eu am tăcut şi am ascultat în linişte ce s-a vorbit până acum. Nu-s liberă să-mi spun şi eu părerea mea?

Doamna directoare a binevoit să mă întrebe la ce dezmăţ fac aluzie. Ei bine, m-am gândit la cel observat de toată lumea în rândurile tineretului. Nu m-am gândit numaidecât la Liceul şi internatul nostru. Dar n-am avut şi noi cazuri? N-am eliminat anul trecut trei, şi anul acesta două eleve?

— Cred că un singur apărător ai între noi, pe părintele, zise una din profesoare, încercând să pătrundă în gândurile preotului, care de mult nu mai spusese nici un cuvânt, ci, cu fruntea răzimată în palme, cu ochii pe jumătate închişi, asculta.

Grupul se mai liniştise şi fiecare îşi relua locul pe scaun.

— Apărător? Se poate! Dar nu numai al domnişoarei colege, ci şi a altora, care au vorbit înainte. Toate au pus punctul pe câte un adevăr în legătură cu scăderea progresului la studii şi morală. Eu rămân însă la ceea ce am spus de la început: vina principală e prea marea năvală, fără nici o selecţie, din toate păturile sociale, la liceu şi la universitate. Pentru a ne întoarce de unde am plecatcontinuă părintele-catihet-eu recunosc progresul pe care l-a făcut eleva Ana Muja. Totuşi nu aprob părerea generală că, rămânând în sat, s-ar fi pierdut un lumen, sau că n-ar fi fost mai fericită, în copila asta mie-mi pare că este ceva ascuns. Urmăreşte un scop anume. Poate că mă-nşăl, dar n-aş crede. Mi se pare de-o mândrie exagerată.

— Dumneavoastră, preoţii, sunteţi totdeauna bănuitori-zise directoarea, ridicând şedinţa. Auziţi la spovedanii atâtea păcate, încât le vedeţi în fiecare om.

— Mai bine facem noi, care nu i le spunem; îl ajutăm pe părintele să fie mai optimist, zise una dintre cele mai tinere.

— Da, a adevărat! Dumneavoastră îndemnaţi copilele să se spovedească, dar nici-una dintre profesoare nu se apropie de patrafir şi de cuminecare. Pot spune că-i o puternică pildă de-a înălţa moralul elevelor!

Profesoarele, în frunte cu directoarea, erau obosite, enervate, şi de lunga şedinţă pentru clasificări, şi de discuţia pornită din cazul Anei Muja. Aşa că nu luară în samă aluzia maliţioasă a părintelui, şi se ridicară, pregătindu-se de plecare. Când ieşiră din sala de şedinţe, încă mai purtau pe feţele aprinse urmele discuţiei aprige ca o bătălie.