IV.

Când, după şase ani, căzând guvernul liberal, Ion Muja fu scos din slujba şi din locuinţa lui de la bancă şi se mută iarăşi în sat, sătenii aşteptară zadarnic să se întoarcă acasă şi Ana. Oamenii socoteau că, de vreme ce Ion Muja nu mai avea nici o putere, fata lui nu va mai fi ţinută gratuit la şcoală. Dar se înşelau. Ea, ajunsă prima în clasa întâi, îşi păstrase locul în toate cele şase clase ale liceului, cât stătuse tată-său în slujbă, începând din clasa a treia, rămânea în internat şi în vacanţele de Paşti şi de Crăciun, şi ar fi rămas şi în vacanţa de vară, dacă ar fi permis regulamentul şcolii.

Ana venea, în prima zi de Paşti şi-n prima zi de Crăciun, de la biserică, direct la locuinţa părinţilor şi prânzea cu ei. Încolo, în celelalte zile al anului şcolar, nu le mai călca pragul.

Profesoarele, în frunte cu directoarea, se mirară de stăruinţa ei, în clasa a treia de liceu, de-a rămâne în internat. Ştiau că părinţii Anei locuiesc în oraş, şi nu-şi aminteau să mai fi întâlnit în cariera lor un alt caz când o elevă să nu-şi dorească să-şi petreacă vacanţa alături de părinţi. Pentru a putea rămâne în internat, Ana se arătă gata să facă până şi mici servicii la bucătărie, al cărei personal se cerea mereu, de sărbători, în concediu.

Mamă-sa, Veta, se supăra în toată legea.

— Se poate una ca asta?!

— Îi zicea ea bărbatului. Să nu se dorească ea acasă nici măcar de sărbători?!

— Vrea să-nveţe şi în vacanţă, îi lua Ion apărarea.

— Ce, Doamne iartă-mă, să mai înveţe?! Unde vrea să ajungă? Nu e întâia în clasă? Apoi, chiar dac-ar fi aşa cum zici, nu-şi poate aduce cărţile acasă, cum a făcut până acum, şi să cetească aici?

— Nu poate aduce întreaga bibliotecă!

— Ce s-aducă?

— D-apoi toate cărţile pe care le are şcoala, biblioteca şcolii.

Dar mamă-sa nu putea fi înşelată.

— Ascultă-mă, Ioane! Ştii tu de ce nu vine ea? I-e ruşine cu noi!

— Ce vorbeşti prostii, tu femeie!

— Bine-ar fi să fie prostii, dar nu sunt! A crescut mare, e domnişoară acum, poartă uniforma liceului, şi i-e ruşine s-o vadă oamenii întrând şi ieşind din pivniţa asta unde locuim.

— Vorbeşti şi tu prostii! Cum să fie locuinţa noastră pivniţă? E un subsol, tu muiere, şi încă unul foarte bun, mare şi uscat. Şi un profesor poate locui aici, nu numai un slujbaş ca mine.

— Dacă vrei să nu fie pivniţă, bine, fie şi ce spui tu că este. Dar copilei i-e ruşine s-o vadă lumea întrând şi ieşind de-aici. Şi mi se pare că-ncepe să-i fie ruşine şi de noi. De tine încă nu atâta, că tu te-ai nemţit, dar de cătrinţa şi de şurţa mea, da.

— Vorbeşti ca o femeie proastă ce eşti!

— Spun ce văd cu ochii şi ce simt cu inima.

Ion Muja ştia că nevastă-sa are dreptate, şi cu toate că în sinea lui se împăcase cu atitudinea fetei, îi era ruşine să recunoască pe faţă.

Lucru de mirat, dar aşa era: omul încerca să legitimeze purtarea fetei. I se părea că e îndreptăţită şi că e firesc să-i fie ruşine să între şi să iasă din locuinţa lor, din subsol, ea, o domnişoară în toată legea, cum era acum. El însuşi se simţea umilit când o vedea întrând; se simţea parcă umilit chiar şi pentru că era tatăl ei, şi că Veta îi era mamă. I-ar fi plăcut s-o ştie pe copila lui fiica unor părinţi bogaţi, cu înaltă situaţie socială; s-o vadă întrând şi ieşind dintr-o casă mare, cu două sau trei caturi. Ba, uneori le invidia pe domnişoarele care coborau, în faţa locuinţii lui, din automobile. Nu era vrednică şi fiică-sa de-o asemenea viaţă?

Pe faţă însă nu cuteza să-şi mărturisească gândurile acestea. I; se părea că e ceva împotriva firii, ceva ruşinos, degradator în sentimentele sale adevărate. Pe faţă, încerca să o convingă pe Veta că ea nu are dreptate.

La un Paşti, odată-Ana era în clasa a patra de liceu-mamă-sa nu mai putu răbda, şi când copila, după ce prânzise cu ei, se ridicase să plece, i se puse în drum şi o opri cu hotărâre.

— Nu o să pleci nicăiri! Până începe şcoala rămâi acasă! Avem şi noi dreptul, eu şi tată-tău, să ne bucurăm de tine câteva zile.

Ana îi înfruntă hotărâtă privirea şi zise fără să clipească:

— Dar m-aşteaptă doamna directoare! Ea nu ştie că voi rămâne acasă!

— Merg eu numaidecât să-i spun, răspunse Veta, fericită la gândul ca fata se-nvoieşte şi osândindu-se în sinea sa că n-a fost de la început mai energică.

— Nu e nevoie să te duci, zise Ana, şi glasul ei, cam îngheţat, o înjunghie în inimă pe mamă-sa.

— Dar spuneai că nu ştie că vei rămâne acasă!

— Nici nu voi rămâne! Mi-e cu neputinţă! Am de cetit, am de scris!

— Are fata de lucru! De ce nu-i dai odată pace? Interveni Ion.

— Ba e ceea ce-am simţit eu mereu, zise cu glas ostenit Veta.

— Sst! Să-ţi tacă gura! Porunci Ion Muja.

— Gura poate tăcea, dar inima ba!

Şi Veta izbucni într-un plâns care o zgudui multă vreme, în timp ce Ana, aşezată pe un scaun, privea în gol.

— Prostii! Ştii ce crede ea? Ştii de ce plânge acum? Crede că tu nu rămâi la noi pentru că… ai fi prea mare domnişoară pentru noi…

— Pentru că i-e ruşine de noi! Gemu femeia.

Ana se ridică în picioare, în ochi i se aprinseră luminiţele acelea mici şi reci şi-i fixă pe rând pe tată-său şi pe mamă-sa.

— Nu mi-e ruşine. De ce să-mi fie? Dar nu am ce face acasă, nu am ce face la dumneavoastră. M-am învăţat cu lucrul, şi fără lucru mi-e urât.

Printre lacrămi, mamă-sa-i prinse privirea şi simţi alt junghi: înaintea ei era o fată străină, care se uita la ea cu o nepăsare rece. Dar era nepăsare, sau era dispreţ?

Se surpă ceva şi în Ion Muja când întâlni ochii Anei. Nu-şi putea da sama ce anume, dar rămase cu senzaţia că s-a încovoiat, ca şi cum i-ar fi slăbit brusc şira spinării.

Veta zise:

— Dacă ţi-e urât cu noi, poţi să pleci. Dacă îţi face plăcere poţi chiar să uiţi că suntem părinţii tăi. De altfel, nici nu-ţi mai suntem: eşti fată mare de-acum. Poţi pleca. Nimic nu te mai opreşte. Dumnezeu să te aibă în paza sa!

Veta îşi zbici repede lacrămile cu mâneca de la cămaşă şi-şi făcu de lucru prin casă.

Ana rămase o clipă nemişcată, cu braţele moarte, căzute de-a lungul trupului. Oricât de insensibilă păruse mai nainte, cuvintele mamei sale o durură. Simţea că numai o mare suferinţă i-a putut aduce pe buze cuvintele acelea în care şuierase dispreţul. Totuşi inima ei nu se muie, şi, după câteva clipe de nehotărâre, spuse bună-ziua şi plecă.

Tot în clasa a patra de liceu Ana Muja se împrieteni cu vreo zece fete din toate clasele, începând de la a treia în sus. Toate erau externe, fie că părinţii lor locuiau în oraş, fie că erau găzduite la rude sau că locuiau în pensiune la familii fruntaşe.

Între elevele interne erau doar trei-patru cu care Ana Muja vorbea mai dezgheţat. La celelalte se uita de parcă n-ar fi fost demne nici măcar de privirea ei.

În ultimul trimestru al clasei a patra, directoarea începu sa fie asaltată de familii din oraş, care aveau copile la liceu, rugând-o s-o lase pe Ana Muja să prânzească la ei. Aproape că nu era duminică şi sărbătoare în care să nu o ceară cineva. Directoarea nu se împotrivi. Eleva era întâia în clasă, cu o purtare morală foarte bună. Părea foarte liniştită şi cuminte. Numai un lucru o neliniştea, şi-l spunea tuturor solicitanţilor: Ana, deşi era numai în clasa a patra, trecuse de şaisprezece ani, era deci la vârsta cea mai primejdioasă. Dar oamenii se obligau să o ia de la şi s-o aducă ei înşişi la internat.

Încă de la început directoarea se miră de aceste invitaţii. Cu cele mai multe fete ai căror părinţi o invitau, Ana nu era colegă de clasă; unele erau mai mici, altele, din clasele superioare. Părinţii răspundeau de obicei că atât de mult ce-a vorbit fata lor despre Ana Muja, încât ar vrei s-o cunoască şi ei. Şi se părea că în toate casele în care fusese invitată, Ana făcuse o foarte bună impresie, pentru că în unele familii fu poftită şi de câteva ori la rând.

Fu îndrăgită mai ales de familia judecătorului Frunzescu. Fiica acestuia, Rada, era cu o clasă înaintea Anei, dar fetele erau de aceeaşi vârsta. Fu invitată să-şi facă vacanţa la ei, la o moşie din vechiul regat şi să petreacă împreună vreo trei săptămâni la mare.

La sfârşitul clasei a şasea, când tocmai primise această invitaţie, Ion Muja veni la liceu ca să ia unele lucruri ale fetei, care nu-i trebuiau acesteia în timpul vacanţei de vară. Omul opri trăsura cu un cal la poarta şcolii, şi tot tuşind mărunt, dregându-şi glasul, întră în biroul directoarei.

— Ana nu v-a spus nimic? Întrebă directoarea.

— Nu. Ce să ne spună?

— E invitată, peste vară, într-o familie, pentru vacanţa-ntreagă. Mă mir că nu v-a înştiinţat. Doară ştia încă de la începutul lunii…!

Ion Muja nu răspunse. Simţi cum i se ridică un val de sânge în obraji şi-l furnică aprinzându-i. Pe-o clipă i se păru că Ana i-a dezvăluit directoarei taina lor, dacă nu direct, cel puţin indirect, de vreme ce primise invitaţia de a-şi petrece vacanţa într-altă familie decât a ei. Dar nu, directoarea părea să nici nu ştie şi nici să bănuiască adevărul. Fetei i s-a făcut o invitaţie şi a primit-o. Ce era de mirare în asta? Cazul nu era unic. Se mira numai că nu-şi înştiinţase părinţii.

Muja, dându-şi sama că nu are de ce să se ruşineze, întrebă:

— Cine a invitat-o?

— Familia judecătorului Frunzescu, care a invitat-o adesea şi la masă. Ştiţi doară că fiica lor, Rada, e cea mai bună prietenă a Anei.

— Da, ştim! Înghiţi în săc Ion.

Nu ştiau nimic, nici că era invitată pe la prânzuri, nici că avea o prietenă atât de bună…

Directoarea apăsă pe butonul de pe masă, şi, când întră, servitorul, zise:

— Cheam-o pe domnişoara Ana Muja.

Ion simţi ca o ameţeală dulce, dar nu la cap, ci la inimă: încă nu auzise pe nici o profesoară a copilei sale spunându-i domnişoară.

Fata veni în grabă şi aruncă o privire mirată spre taică-său. Directoarea aşteptă să-şi salute părintele, dar Ana părea că nici nu are de gând. Directoarei i se păru un lucru nefiresc, şi o făcu atentă printr-un gest. Dar Ana nu ştiu, la repezeală, cum să-l salute-n faţa directoarei, să-i spună. Bună-ziua, ori sărut-mâna, şi nu zise nimic.

— V-aţi întâlnit înainte de-a întra tatăl dumitale la mine?

— Nu. De la Paşti nu ne-am mai văzut, zise Ion.

— Tatăl dumitale a venit să te ducă acasă. Cum se poate să nu le fi spus pân-acum părinţilor că eşti invitată de familia Frunzescu?!

— Voiam chiar azi să vă rog să mă lăsaţi până acasă. Aveam să le spun chiar azi.

— Dar de la începutul lui iunie n-ai avut vreme?

— Nu eram prea sigură de mine, doamnă directoare. Invitaţia am primit-o şi am promis, dar încă tot nu eram hotărâtă definitiv. Numai azi m-am decis.

— Dumneavoastră, părinţii, aveţi ceva împotrivă? Ion Muja nu ştia ce să răspundă.

— Nu pot avea nimic împotrivă-zise Ana. Mă duc la cea mai bună prietenă a mea şi într-o familie cunoscută.

— Nu avem nimic de zis-spuse Ion-dacă ea crede că aşa e bine.

Părăsiră liceul împreună, lăsând-o pe directoare nedumerită şi nemulţumită. Ce fel de purtare faţă de părinţi era aceasta?! Cu atât mai mult cu cât e una din cele mai bune eleve din liceu!

Dar, odată cu sfârşitul anului şcolar, directoarea fu năpădită de atâtea griji, încât uită de Ana Muja. La urma urmelor, dacă părinţii sunt de acord cu fata lor, ea nu mai avea nici o răspundere. Iar eleva nu mai era o copilă.

Ieşind din cabinetul directoarei, Ana îi promise tatălui ei că încă în după-amiaza aceea avea să treacă pe-acasă.

Trecu, într-adevăr, şi-i ceru o sumă de bani de care el se îngrozi, în cei patru ani, deşi era bursieră, cheltuise destule parale cu ea, pe veştminte, pe pantofi, pe cărţi. Dar cât îi cerea acum era o sumă neobişnuită.

— Este vorba să mergem şi la mare vreo trei-patru săptămâni, şi eu nu am nimic din ceea ce-mi trăbă la mare. Nu am costum de baie, pantofi şi câte alte nimicuri.

— Nimicuri nu pot fi, când sunt aşa de scumpe-zise tată-său, care se gândea că nici nu are atâţia bani câţi îi cerea Ana. Şi pe urmă, ce faci cu ele acolo?

— Cu ce?

— Cu costumele acelea de baie. Unde le mai poţi folosi? Nu-s bani aruncaţi pentru nişte lucruri care-ţi trăbă doar trei-patru săptămâni?

Gândul că nu avea de unde lua atâţia bani îi dădu curaj lui Ion Muja. Rar vorbise cu fiică-sa atât de categoric. Era şi foarte iritat că lor nu le spusese nimic, până acum, din planurile ei.

— Păi, bine, dacă vreţi să mă fac de râs, nu mai merg nicăiri, zise Ana, cu buzele strânse.

Nu! Era limpede că nu mai putea bate în retragere pentru o sumă de bani, după ce fata lor primise invitaţia. Dar cine-o pune să meargă şi la mare? Ce să facă la mare? Se muncea cu gândurile Ion. Vetei părea să nu-i pese de nimic, ca şi când ar fi fost singură în casă.

— Cu jumătate din banii ăştia îţi puteai cumpăra tot ce vei avea nevoie în clasa şaptea. Nu, zău, e o sumă prea mare! Zise iar Ion Muja, plimbându-se prin cameră cu mânile la spate.

— Bine, dacă nu-mi daţi, n-o să mă duc, ce mai atâta vorbă!

— Nu-ţi dăm!… Da' nu te gândeşti că nu am atâţia bani deodată?

— Ai putea cere un avans din salariul pe luna viitoare. Ion se opri din mers, îşi privi fata cu un fel de uimire revelatoare şi zise:

— N-am ce spune! Eşti fată deşteaptă tu, nu te-ncurci cu una cu două! Iată, la asta m-am gândit şi eu-adaose el cu o nuanţă de dispreţ de care nu-şi dădu sama. Da, la asta mă şi gândeam: la un avans din salar.

Veta nu zicea nimic. Din când în când privea la domnişoara aceea străină şi părea că se miră cum de vine să ceară bani de la Ion. Pentru că de la izbucnirea aceea de la Paşti, inima Vetei se închisese pentru copila ei. După durerea amară pe care o purtase vreo doi ani în suflet, văzând înstrăinarea copilei, ea căzuse într-un indiferentism greu faţă de Ana, într-o nepăsare de care însăşi se îngrozea uneori. Atât de adânc o rănise purtarea împotriva firii a fetei sale.

Veta era o femeie dintr-o bucată, care nu glumea cu sentimentele, care nu era în stare să facă nici un compromis între sinceritate şi convenţionalism. Pentru ochii lumii nu putea fi alta decât era pentru sine însăşi, pentru conştiinţa sa. Nu putea înţelege purtarea Anei, faptul că se ruşina de părinţii ei buni, decât ca un sentiment denaturat, care nu o mai obliga la nici o datorie faţă de Ana. Şi-l dispreţuia pe Ion pentru că-l vedea cum încearcă să nu vadă adevărul, deşi ştia că-l vede.

Da -îşi zicea Veta-m-am rugat de Dumnezeu ca fata să nu samene cu taică-său, ci cu mine. Se vede că nu m-a ascultat! E vanitoasă ca şi tată-său, până la prostie. Ah, dacă l-aş fi cunoscut eu mai bine pe-acest om înainte de a mă mărita cu el…!

Atâta mângâiere mai avea Veta: fata nu semăna cu ea, ci cu Ion Muja, cu păunul ăsta care i-a luat ei minţile, când s-ar fi putut mărita cu atâţia oameni serioşi, întregi.

Examenele se terminaseră, dar serbarea de sfârşit de an încă nu se ţinuse. Prietena Anei avea un rol de susţinut într-o mică piesă teatrală şi trebuia să aştepte închiderea oficială a anului şcolar, în cele trei zile până la închidere, Ion Muja ridică avansul, şi Ana îşi putu cumpăra lucrurile de care avea nevoie la mare.

Părinţii Anei nu presimţiră atunci că în tot răul este şi un bine. Când, în august, Ion Muja fu scos din slujbă, iar cel care fusese numit în locul lui nu mai avu răbdare să aştepte până se vor muta în sat, ci le scoase mobila în stradăei avură acelaşi gând: Ce bine că fata lor nu era acum acasă, că nu era şi ea martoră şi părtaşă la ruşinea lor. Chiar şi Veta gândea aşa. Nenorocirea, venită fulgerător peste capetele lor, îi muie şi ei inima înăsprită de purtarea fetei. Se simţea ruşinată acum şi umilită că trebuia să părăsească oraşul şi pivniţa aceea, subsolul în care locuiseră şase ani. Ce va spune satul, când îi va vedea înapoindu-se, nu pentru o zi de praznic, cum făcuseră în ultimii şase ani, ci pentru totdeauna? Dacă şi lor le venea greu, ce-ar fi simţit Ana? Era o mare fericire că nu era acasă, că nu văzuse mobila lor scoasă în drum, că nu trebuia să îndure privirile sătenilor, la întoarcere.

Căderea guvernului îl izbi pe Ion Muja drept în moalele capului. Câteva zile rămase ca paralizat. Apoi, înspăimântat, începu să alerge pe la protectorii lui de la club. Dar căderea guvernului, neaşteptată, provocase o derută generală în rândurile partizanilor, şi fiecare se grăbea să-şi salveze propriile interese; nimeni nu mai avea timp să se gândească şi la năcazurile altuia.

Rămas singur în faţa noului guvern, care, prin ramificaţiile organizaţiilor de partid locale, încă de a doua zi, îşi făcu simţită puterea până în cele mai depărtate unghere ale ţării, Ion Muja îşi dădu sama că nu va izbuti să-şi mai bage mobila în subsolul băncii. Cu capul frânt în piept, se apucă de împachetat şi de încărcat, în două cară angajate din piaţă, mobila scoasă-n drum, şi, cu Veta alături, porni pe drumul de-ntoarcere-n sat.

Şi pentru Veta a fost greu acel drum, dar pentru Ion Muja a fost de-a dreptul o nenorocire. Când întrară cu carăle în ograda lor, faţa lui era ca a unui cadavru în descompunere.

— Uf! Ce bine că n-a fost şi Ana acasă! Oftă Veta, după ce rămaseră singuri.