V.

De la Ana primiră, pe la mijlocul lui iulie, o ilustrată. Le scria de la conacul familiei Frunzescu. Ilustrata era iscălită şi de prietena ei, Rada. Şi mai era o iscălitură, de bărbat, aceasta completă: Jean Frunzescu. Ilustrata o primiră înainte de catastrofa căderii guvernului. Fata le spunea, în două rânduri, că e foarte bine acolo şi că îşi petrece minunat vacanţa. Nu-i trimiseră nici o veste despre mutarea lor la ţară. Ea o să-i înştiinţeze când va sosi, şi Ion o va aştepta la gară, ca şi când ar locui tot la oraş. Directoarea îl asigurase că schimbarea de guvern nu va avea nici o influenţă asupra bursei fiicei sale. Chiar dacă bursa s-ar scoate din nou la concurs, ceea ce ar fi posibil, Ana va reuşi cu siguranţă.

— Despre asta să nu-ţi faci gânduri dumneata!

— Îl îmbărbătase directoarea, când, Ion, scos din slujbă, venise speriat la ea. Mai greu îţi va fi să faci rost de alte trebuinţe ale fetei. De-aici încolo e fetiţă mare şi are nevoie de tot mai multe lucruri. Nu ştiu, acasă ai dumneata ceva avere? Ion Muja se zăpăcise puţin.:

— Avem oleacă. Vom face însă tot ce putem pentru ca Ana să aibă cele trebuincioase.

— Banul se face mai greu la ţară, ştiu eu. De aceea m-am gândit ca pe Ana, cum e cea mai bună elevă din clasa ei, s-o numim monitoare, să le supravegheze şi să le ajute la învăţat pe elevele din clasele inferioare, în felul acesta ar putea avea un câştig. Dar nu-mi prea vine să-i fac o astfel de propunere: e prea mândră şi poate aş supăra-o cu propunerea mea.

— Nu cred să fie mândră. Dacă spuneţi că nu se prea amestecă între celelalte, eu nu cred că o face din mândrie. Îi place să cetească mereu, să înveţe tot felul de lucruri. Ori se poartă aşa fiindcă se simte ea că-i mai săracă, mai fără ajutor decât altele… Gândiţi-vă, doamnă directoare, că în jurul ei sunt aproape numai copile din case de domni, de intelectuali, cum se zice. Poate e prea sfioasă, poate că se teme…

— Nu! Eu şi părintele-catihet am ajuns la concluzia că e mândră. Nu spun închipuită, vanitoasa, ci ceva mai rău: e orgolioasă, plină de trufie. Uneori le aruncă elevelor, colegelor ei, asemenea priviri dispreţuitoare de parc-ar fi sclavele ei, de parc-ar voi să le poruncească.

— Nu se poate, doamnă directoare, cred că vă înşălaţi, răspunse tulburat Ion Muja.

— La început credeam şi eu că mă-nşel. Fatanu v-am spus-o dumneavoastră, părinţilor, niciodată-începuse foarte prost clasa întâi, şi la purtare şi la învăţătură. Se purta cu copilele ca un fel de stăpână: voia să asculte toată lumea de ea, şi nu se sfia să le zgârie şi să le tragă de păr, dacă n-o ascultau sau dacă i se părea-auzi dumneata? Numai dacă i se părea!

— Că râd de ea. Şi nu lua cartea în mână cu zilele. Nu v-am avizat pe părinţi fiindcă, după nici două luni de la o convorbire pe care am avut-o noi două, între patru ochi şi patru urechi, Ana a început să se schimbe, şi până la sfârşitul anului a ajuns prima în clasă, în clasa a doua şi a treia am crezut că fata şi-a tras pe samă şi că purtarea de la început s-a datorat mai mult unei nepotriviri între educaţia primită în şcoala sătească şi normele educaţiei din liceu. Dar din clasa a patra începând îmi pare că descopăr la ea mereu o sete de dominare; din această sete de dominare cred eu că se trage şi zelul ei la învăţătură. Părintele-catihet crede de asemenea că Ana numai din mândrie trăieşte aşa de izolată de celelalte fete.

— O să vedeţi ca vă înşălaţi. Propuneţi-i ceea ce mi-aţi spus mie, şi sunt sigur că va primi, zise Ion Muja, care nu prea băga de samă ce-i înşiră directoarea, fiind mereu cu gândul la locul acela de monitoare, în spaima primă a căderii lui de la putere se temea că, lipsit cum era de slujbă, nu va mai putea să adune banii necesari fetei în timpul anului.

— Îi voi face propunerea la toamnă. De altfel, ţin să-ţi spun că eu nu consider drept o slăbiciune mândria Anei. Mândria e necesară în viaţă. E necesară mai ales pentru o fată singură, cum e Ana. E arma ei cea mai puternică.

Scriindu-le părinţilor ei că se simte bine la conacul familiei Frunzescu şi că îşi petrece minunat vacanţa, Ana spunea adevărul: era întâia ei vacanţă de liceana, întâia ei vacanţă de domnişoară. Era ceea ce nu-şi putuse închipui, deşi, de doi ani cel puţin, dorea arzător să trăiască într-un mediu cu desăvârşrie nou, unde să nu o cunoască nimeni, unde să găsească tot ceea ce i-ar face plăcere, unde şi gândurile şi simţurile să i se desfăteze într-o continuă mângâiere. A năzuit, a luptat, a suferit, dar iată că şi-a ajuns ţinta!

Aşadar, cu voinţă hotărâtă, cu stăruinţă, se poate câştiga orice în viaţă!

De-acum, s-a isprăvit! Nu va mai petrece vacanţele de vară în pivniţa aceea unde locuiau părinţii ei şi de care se îngrozea tot mai mult pe măsură ce trecea vremea, pe măsură ce creştea. Nu! Şi dacă n-ar fi reuşit să plece în această vilegiatură, tot nu s-ar mai fi întors în temniţa aceea pe timpul vacanţei. Ce-ar fi făcut? Nu ştia, însă acolo hotărât nu s-ar mai fi dus!

Dar reuşise şi era convinsă că, de-aici înainte, orice ar încerca în viaţă, va reuşi, în fiecare vacanţă de vară îşi va găsi o colegă în familia căreia să-şi facă vilegiatura. Când se pusese cu străşnicie pe învăţat, când părăsise purtările sale urâte, Ana Muja nu urmărise, la început, decât o singură ţintă: să se impună fetelor. Şi nu vedea decât aceste două căi prin care se putea impune: o purtare exemplară şi un mare spor la învăţătură. Numai aşa voi reuşi să şterg distanţa dintre ele şi mine. Dar după ce realiză ceea ce urmărise, simţi că mai sunt multe alte deosebiri între ea şi celelalte eleve, deosebiri care o vor ţine mereu în izolare, în clasa întâi şi în clasa a doua nu înţelegea ce-i mai lipseşte pentru a fi în rând cu celelalte, dar în clasa a treia, la cincisprezece ani, pricepu: ea nu avusese parte, în copilărie, de educaţia pe care o primiseră colegele ei direct din ambianţa familială, educaţia atitudinilor, a manierelor, a relaţiilor dintre oameni. Din turnul hărniciei şi al veghei continue în care se izolase, ea urmărea atentă toate manifestările colegelor, şi descoperi gesturi, nuanţe în purtare, în cuvinte, în felul de a râde, de a dansa, în jocuri… Aproape toate vorbeau mai plăcut, mai cântător sau mai delicat decât ea; erau stăpâne pe vocile lor mai mult decât ea; se supărau ori se mâniau într-o formă mai distinsă; se bucurau şi-şi manifestau bucuria mai discret decât ea; erau în toate mai plăcute, mai delicate, mai dulci, parcă mai rafinate decât ea. Se simţi bolnavă, când făcu mai întâi constatările acestea. Cu instinctul ei feminin simţi însă că autocompătimirea nu ar ajuta-o la nimic, ci că trebuie, în noul mediu în care intrase, să fie tot atât de liberă, de naturală, de acasă ca oricare din colegele ei.

Se puse deci din nou pe învăţat, observând de-aproape purtarea lor, cuvintele, privirile, zâmbetele, atitudinile, întregul lor fel de a fi. Al lor şi al profesoarelor ba chiar şi al oaspeţilor care veneau, la ceasuri anumite, să le viziteze pe elevele interne.

Din această intenţie începu şi prietenia ei cu câteva fete. Simţea nevoia să le studieze cu atenţie, să le cunoască în amănunt, şi nu numai pe ele, ci şi casele lor, familiile lor, obiceiurile şi tot ce ţinea de lumea nouă în care trebuia sa trăiască şi ea. Şi tot ce învăţa într-o zi, sară încerca să-şi treacă prin conştiinţă, să-şi fixeze parcă definitiv, nu numai în memorie, dar şi în sânge.

Şi vârsta sa, şi inteligenţa, şi mai ales sănătosul instinct cu care venise din sat, îi descoperiră, nu peste mult, că tot ce putea învăţa, din lumea în care voia să trăiască, prin intermediul colegelor ei, mai mari sau mai mici, nu era decât prea puţin; că, rămasă numai la aceste cunoştinţe, va fi veşnic în inferioritate faţă de fetele aparţinând clasei sociale superioare.

Atunci începu să le încânte cu spiritul ei strălucitor pe câteva fete, să le câştige prietenia şi, uneori, admiraţia, şi să fie invitată în familiile lor. Datorită acestor invitaţii în familiile colegelor sale, Ana avu prilejul sa observe purtarea şi atitudinile tuturor celor din casele în care întră, şi adeseori nu numai pe cele ale membrilor unei familii, de la copil până la bunic, ci şi pe cele ale oaspeţilor acestora. De la felul cum se face o prezentare până la felul de a fi servit şi de a te servi la masă; de la convorbirea din salon până la cea îngăduită la masă; de la croiul rochiilor de stradă la cel al rochiilor de vizită, sau de gală-nimic nu scăpă spiritului de observaţie al Anei. De la o invitaţie la alta devenea tot mai sigură de sine, tot mai liberă în mişcări, tot mai firească în atitudini. Ea îşi dădea sama că asimila cu nesaţ toate aceste cunoştinţe noi, care i se păreau neasemănat mai plăcute, ba chiar mai importante pentru ea decât cele învăţate din cărţi. Ce nu observară ochii ei ageri şi iscoditori cu prilejurile acestor vizite? Văzu luxul şi risipa, văzu lipsa şi restrângerile ei; văzu şi ordine naturală, şi ordine severă, impusă, dar şi lipsa oricărei ordini; văzu şi bunăvoinţa naturală şi bunăvoinţa falsă, stilată; văzu şi sinceritate şi fariseism; şi priviri cinstite, şi priviri necinstite; şi oameni care mâncau cu mare zgomot la masă, dar şi oameni pe care nu-i auzeai când mâncau, de parcă s-ar fi servit cu aer, nu cu bucate; cunoscu şi bătrâni cocheţi, şi tineri bădărani, şi femei şi fete vopsite, cu sprâncene încondeiate; auzi şi conversaţii cu subiecte superioare, dar şi conversaţii cu subiecte de rând; ascultă tirade strălucite în apărarea unei opinii, dar şi argumentări bondoace; văzu societatea, în care vroia să între şi ea, aşa cum se prezenta şi cum adesea era în realitate. Şi – ciudat!

— Cu cât mergea mai des în societate, cu atât simţea mai mult că locul ei era, de la început, în această societate, nu la şcoală, că tot ce învăţa aici era mult mai important pentru ea decât lecţiile din clasă ale profesoarelor. Ajunsese să creadă că o fată de la ţară, pentru a ajunge o doamnă adevărată, nu avea nevoie de nici o altă învăţătură decât de aceea pe care o putea căpăta în societate.

Noua experienţă i se păru atât de bogată, atât de complexă, încât, la început, se gândi că-i vor trebui ani şi ani până va reuşi să se familiarizeze cu toate, să le cunoască, să-i între în sânge.

Dar instinctul ei viguros de orientare şi vârsta care o ridicase din copilărie îi ajutară să se simtă acasă, în noul mediu, cu mult mai repede decât crezuse, în scurtă vreme ajunse să poată critica, după toate regulele bunei-purtări, pe cutare femeie, pe cutare fată sau pe cutare bărbat.

Şi cu cât se simţea mai sigură de ea în noul mediu, cu atât i se părea că în faţa ei scad în importanţă şi bărbaţii şi femeile la care mai înainte se uita ca la nişte fenomene. Şi începură să scadă în importanţă şi profesoarele, ba chiar şi directoarea, în schimb se simţea pe sine crescută în puteri şi în vrednicie.

O mândrie cu totul nouă simţi când, la un prânz în familia unei colege, un bărbat tânăr, când îi fu prezentată, îi sărută mâna.

Gazda, o cucoană mărunţică, se ofensă:

— Ce te-a apucat, vere? E o gâsculiţă încă! E numai în clasa a şasea de liceu!

— Se poate?! Totuşi e o domnişoară! N-aş fi crezut! Ş-apoi, parcă n-aveai obiceiul să inviţi la masă eleve de liceu.

— Ce era să fac? Verişoară-ta moare după ea. Nu ştiu cu ce-a fermecat-o.

— Hm! Mi se pare că are cu ce! O să ajungă un exemplar de femeie superb!

Ana nu auzise aceste cuvinte, dar nici nu era nevoie să le audă pentru a-şi da sama de impresia pe care o făcea asupra bărbaţilor, îi era de ajuns să le prindă privirile sau numai să le simtă. Căci îşi dădu sama că privirile bărbaţilor pot fi nu numai văzute, dar şi simţite, în ceafă, pe grumaji. Senzaţiile noi pe care le cunoscu subt privirile bărbaţilor tineri, ale studenţilor, ale elevilor de liceu chiar, constituiră o mare încântare pentru ea. Instinctiv pricepu că valoarea ei adevărată va fi stabilită de bărbaţi, nu de femei, şi că în încântarea pe care le-o va produce bărbaţilor va sta adevărata ei putere, ca şi bucuria, ca şi fericirea ei.

Încă nu-şi putea da sama ce este această nouă senzaţie, dar ştia de pe acum că subt călăuzirea ei se vor desfăşura cărările vieţii sale. Se trezise în ea, subt privirile tinerilor, parcă un nou instinct, ca sa o ajute, mai mult decât inteligenţa, să înveţe cu uşurinţă tot ce voia să cunoască din mediul acela nou. Ba, ceva şi mai ciudat: I se părea, de la o vreme, că nici nu caută societatea pentru a se aclimatiza în noul mediu, ci pentru a simţi acele priviri aţintite asupra sa, că de senzaţia pe care i-o produceau depindea întreaga uşurinţă cu care ajunsese să se poarte în cele mai bune familii din oraş. Îşi simţea parcă toată fiinţa îndulcită, înflorită, şi, într-o lumină nouă, îşi dădu sama că marea importanţă care i se acordă nu avea în vedere faptul că era prima pe clasă, ci că era una dintre… Domnişoarele cele mai frumoase din oraş.

După această descoperire, începu să-i trebuiască mai multă vreme pentru toaletă, când era invitată în vreo familie. Stăruia mai mult în faţa oglinzii, şi avea nevoie de multă viclenie şi vigilenţă ca să nu fie surprinsă de colege că are asemenea preocupări.

Nu-şi putea da sama dacă din dorinţa de a plăcea mai mult sau pur şi simplu din instinct începu să aibă atitudini despre care auzise, văzându-le, că sunt atitudini de femeie cochetă. Nu pricepea cuvântul, dar înţelegea că ceea ce simţea nu era decât dorinţa de-a atrage atenţia asupra frumuseţii sale. Simţea o mare bucurie văzând că place pentru însăşi fiinţa sa. Prin atitudinile de cochetărie nevinovată, cu acest unic scop, de a se face mai frumoasă şi de a plăcea, simţea nedesluşit că îşi adună arme de luptă pentru mai târziu.

De altfel, Ana era, la şaptesprezece ani, dezvoltată fizic ca alta la douăzeci. Ar fi fost mai la locul ei între fetele din clasa a opta. Semăna cu mamă-sa, care se măritase la vârsta de şaptesprezece ani. Era plinuţă, cu forme destul de rotunjite pentru statura ei înaltă, îşi purta trupul drept, ca un steag, şi capul şi-l azvârlea puţin, în mers, pe spate. Avea părul negru, împletit în cozi groase, şi ochii mari, verzi, lungăreţi, încadraţi în sprâncene stufoase, negre. Cu pieliţa obrazului subţire, albă, imaculată, era fragedă ca o fragă proaspătă. Avea o voce clară, catifelată, legănătoare – glasul Vetei, cu care mamă-sa scosese din minţi sumedenie de flăcăi. Umbletu-i era uşor, unduit, părea că mai mult pluteşte decât merge pe pământ. Erau comorile tinereţii ei, pe care nu le cunoscuse înainte de a simţi farmecul privirilor admirative ale bărbaţilor.

Elevii de liceu, studenţii de la universitate şi chiar bărbaţii tineri aveau cu toţii acest bun obicei de-a nu cerceta mai îndeaproape cine este şi de unde vine. Aproape toţi se mulţumeau să ştie că-i elevă, bursieră şi prima în clasa ei. Cei mai curioşi, de care Ana se silea să scape repede, nu putură afla de la ea nimic asupra trecutului, decât că tatăl său era… Funcţionar la o bancă. Aici în oraş, într-altă parte? Nu puteau da lămuriri nici prietenele ei care o invitau în familiile lor, căci nici ele nu ştiau mai mult decât le spusese Ana. Se mira ea însăşi cât de uşor şi fără nici o urmă de bănuială putea să evite întrebările celor care voiau să ştie mai multe despre ea.

De altfel, aceştia erau puţini; de obicei bărbaţi mai vârstnici, mai ursuzi, bărbaţi nesuferiţi prin instinct de femeile tinere şi frumoase, oameni sâcâitori, care veneau în societate împreună cu toate tabieturile şi ticurile lor. Ceilalţi erau bucuroşi să fie în preajma ei, să poată vorbi cu ea.