IX.

Din ziua excursiei şi până în ziua plecării la mare, familia Frunzescu primi aproape zilnic oaspeţi. Ana observa îndeaproape lumea asta nouă pentru ea. Mai întâi îşi dădu sama că purtări de felul celei a lui Jean nu erau nici neobişnuite, nici bătătoare la ochi. Venea mult tineret: femei, fete, studenţi, ofiţeri, care mişunau prin camere, pe coridoare, prin grădină. Toată lumea… Flirta. De prin unghere, dintre pomii grădinii se auzeau chicote de femei şi adeseori puteai surprinde, fără a face vreun efort deosebit, câte-o fată şi un băiat sărutându-se.

Toată lumea asta, tânără, veselă, părea să nu aibă alt scop decât flirtul. Ana îi observa cu atenţie, şi o mare nelinişte o cuprinse: Tot ce face acest tineret este o simplă petrecere nevinovată, ori ceva grav? Dacă e o simplă petrecere, atunci am interpretat greşit purtarea lui Jean din sară aceea; aş intra şi eu în jocul acesta vaporos şi ameţitor, i-aş lăsa pe tinerii aceştia, ce roiesc în jurul meu, să-mi spună câte complimente vor, ba chiar să mă ia de braţ, cum văd că fac cu celelalte fete, şi chiar cu Rada. Dar dacă e vorba de altceva?

Şi acest altceva îl respingea instinctiv, ca pe o batjocorire a tinereţii şi a vieţii însăşi. Neputându-se dumiri dintr-odată, păstră o distanţă faţă de toată forfoteala asta, mărginindu-se să observe şi să judece… Libertinajul acesta făcea parte din obiceiurile societăţii culte? De aceea nu mira pe nimeni, cu excepţia ei? Era un joc nevinovat, sau expresia unei decadenţe a moravurilor? Nedumerirea aceasta îi fu risipită într-o sară, când între oaspeţi izbucni un scandal enorm, cu bătaie, şi două familii plecară numaidecât de la conac. Ceea ce auzi în aceeaşi zi, la cină, o lămuri că flirturile acelea nu erau uneori chiar aşa de nevinovate cum i se păruse. Şi ceea ce o uimi cu desăvârşire fu libertatea cu care doamna Frunzescu, celelalte doamne şi bărbaţii prezenţi vorbiră despre scandalul izbucnit, care dăinuia de mult şi mai izbucnise şi altădată. Se vorbea fără nici o perdea, în faţa Radei şi în faţa ei, ca şi cum toţi ar fi uitat că sunt şi ele prezente. Se vorbi nu numai despre scandalul de la conac, ci şi despre alte scandaluri similare, din alte familii, cunoscute de cei care cinau. După ceea ce auzi Ana, în lumea aceasta, râvnită de ea, moralitatea în căsnicie era o noţiune puţin cunoscută. Femeile erau infidele, ca şi bărbaţii. Auzi pentru prima oară despre căsnicia în trei, atât de obişnuită în familiile bune, între cei avuţi sau între cei de pe înaltele trepte ale societăţii. Auzi despre femei măritate de două, trei şi patru ori, de bărbaţi care sunt la a treia nevastă, despre divorţurile la ordinea zilei. Auzi despre doamne din lumea bună întreţinute de bogătaşi; despre tineri întreţinuţi de femei, înţelese pentru întâia oară ce semnificaţie i se acordă cuvântului peşte, dat unor bărbaţi. Dar ceea ce i se părea de necrezut era că despre toate aceste prăpăstii se vorbea la masă, fără nici o sfială şi fără nici măcar o nuanţă de ezitare, ca despre nişte lucruri fireşti, obişnuite. Făceau parte din întâmplările şi realităţile curente. Vorbeau despre ele, cu aceeaşi nepăsare, doamna Frunzescu, bărbaţii şi femeile de la masă, şi Jean, şi alţi doi tineri care erau acolo. Ana, auzind aceste discuţii, la început făcea feţe-feţe şi nu mai ştia încotro să privească, îi ceru din ochi ajutor prietenei sale, dar Rada nu înţelese ce vrea. Văzând că nici Rada nu-i pricepe revolta, se împietri, şi, palidă ca ceara, ascultă până la sfârşit toate povestirile acestea care ridicau vălul de pe o lume ce i păruse până atunci cunoscută, şi pe care, iată, nu o cunoştea în intimitatea ei cea mai importantă, ci numai în îmbrăcămintea socială, externă. Ascultând cu intensitatea tuturor simţurilor, Ana avea senzaţia unei mari revelaţii. Un gând plin de răzvrătire, aproape furios, i se fixă în creieri: Dar bine, ăştia nu sunt domni! În clasa asta socială văd eu ţinta vieţii mele? Dar oare nu trăiesc o halucinaţie? Se poate ca nişte femei îmbrăcate în toalete scumpe, femei cu mâinile albe şi fine, cu obrazul pudrat, cu buzele rujate, să pronunţe cuvintele ordinare pe care le aud? E posibil ca nişte bărbaţi tineri-advocaţi, magistraţi, proprietari-să râdă ca nişte birjari, făcând glume scâbroase pe socoteala unor familii cunoscute? Şi toate acestea în faţa Radei şi-n faţa mea?!

În răstimpuri, îşi ducea mâna la frunte şi o apăsa, ca şi când ar fi vrut să se deştepte dintr-un vis urât. Dar nu era vis! La masă se serveau tot alte feluri de bucate, vinul curgea în pahare; slujnicele intrau şi ieşeau, dar nici în prezenţa lor poveştile acelea îngrozitoare nu încetau. Nu era vis, nu era halucinaţie, era ceva real şi revoltător, întreaga ei nevinovăţie de fată protesta, şi Ana ajunse la un grad atât de înalt de tensiune a nervilor, încât izbucni în plâns şi ieşi din sufragerie fugind. Pe coridor se izbi de o servitoare care aducea chiar atunci un platou cu friptură de pui. Platoul, căzând, se făcu ţăndări, şi friptura se împrăştie pe podea. Cea dintâi îşi veni în fire Rada; ridicându-se brusc de pe scaun, alergă după prietena sa, care urca, fugind, scările la etaj, unde era camera ei.

În sufragerie-consternare generală. Câteva clipe nu se auzi nici un cuvânt. Oaspeţii şi gazda rămaseră cu privirile înlemnite în direcţia uşii.

Servitoarea vorbi mai întâi. Începu să se dezvinovăţească.

— Nu-i nimic, Leano! Zise stăpână-sa. Adună repede de pe jos. Friptură cred că mai este la bucătărie…

— Cum să nu fie, coniţă? Dar ce aduceam acum era fruntea. Da' ce-a apucat-o pe domnişoara Ana?

Nimeni dintre cei prezenţi n-ar fi ştiut să răspundă la întrebarea ce-a apucat-o pe domnişoara Ana? Vorba era bine aleasă! O apucase ceva din senin. Doar toată sară stătuse liniştită şi nimeni nu-i auzise gura!

Numai Tean păru a bănui ceva. I s-a părut că zvâcnirea de-acum a Anei seamănă cu aceea din gradină, când s-a smuls din îmbrăţişarea lui. Însă nu putea stabili nici-o legătură între ceea ce se întâmplase atunci şi cina de-acum. Rada, gâfâind de alergătură, o găsi pe Ana trântită pe pat şi plângând în hohote. Nu o putu linişti cu toate îmbrăţişările, cu toate mângâerile; nu-i putut scoate o vorbă din gură, până târziu, când plânsul i se potoli şi suspinele încetară. Abia atunci Ana se ridică încet de pe pat.

— Pentru Dumnezeu, Ana, dar ce înseamnă nervii ăştia?! Ana o privi cu ochi întunecaţi, osteniţi.

— Draga mea-începu ea cu o voce venită ca din mari adâncimi, încât Rada se sperie şi se retrase un pas înapoi-draga mea, eu… Eu va trebui să mă-ntorc numaidecât acasă.

Rada înlemni. Apoi, venindu-şi în ori, o întrebă:

— Ai primit vreo telegramă? N-am văzut pe nimeni de la poştă astăzi pe-aci… E bolnav cineva la voi?

Ana clătină din cap cu tristeţe.

— Nu. Nu-i nimeni bolnav. N-am primit nici-o telegramă. Dar trăbă să plec!

Rada începu să plângă.

— Dar ştii că mă sperii? Ce s-a întâmplat?

Ana o privi îndelung, apoi îi puse mâna pe cap, mângâind-o.

— Trăbă să plec, draga mea, fiindcă eu mi-am greşit cariera.

— Ţi-ai greşit cariera?! Ce fel de vorbă e asta? Ce carieră?

Şi Rada o privea nedumerită, înfricată.

— Mi-am greşit viaţa! Trăbă să mă-ntorc de unde am plecat, trăbă să mă duc acasă.

— Aiurezi, desigur! Ana, dă-mi mâna să-ţi văd pulsul.

— Iat-o, dar nu e nevoie. N-am febră şi nu aiurez

— Ţi-ai greşit viaţa?! Ţi-ai greşit cariera?! Ce înseamnă vorbele astea?

— Ţi-aş spune, draga mea, dar ţi-aş spune în zadar. Tu nu m-ai pricepe. Tu eşti dintr-altă lume decât mine.

— Te-asigur că aiurezi! Cum să fiu dintr-altă lume? Nu ne înţelegem noi aşa de bine? Nu suntem noi cele mai bune prietene?

— Am fost şi suntem… Cred că vom rămâne şi în viitor. Dar de azi înainte cărările noastre se despart. Eu trăbă să plec mâne dimineaţă acasă.

Rada izbucni din nou în plâns.

— Cum să pleci?! Peste patru zile plecăm la mare! De ce vorbeşti de plecare? Îţi spun eu că nu eşti în toate minţile.

— Mulţămesc, dar nu mai merg la mare. Nu mai pot! Rada se ridică deodată, hotărâtă, de pe marginea patului.

— Mă duc după mama! Să vadă şi ea că ţi-ai pierdut minţile!

— E zadarnic, Rada. Trăbă să plec!

Dar prietena ei nu o mai auzi. Cobora scările ca o furtună. Ana închise uşa. Îşi aminti că şi în noaptea de după întâmplarea aceea cu Jean se hotărâse, şi atunci, să plece, dar că până dimineaţă îşi schimbase hotărârea. Ce bine era dacă pleca de-atunci. Ar fi fost cruţată de descurajarea de-acum, ar mai fi crezut în drumul pe care apucase şi pentru care făcuse atâtea eforturi până acum! Lumea nouă în care intrase şi în care voia să trăiască biruind, ar fi rămas cu o singură pată: cu purtarea lui Jean. Ar fi fost vorba de-o excepţie. N-ar fi avut prilejul să vadă că întreaga lume bună era la fel ca Jean, ba încă şi mai rea. Din tot ce se petrecuse sară la conac, din scandalul dezvăluit la cină, din toate detaliile, din povestirile despre altele şi altele, ci şi când ar fi fost evenimente la ordinea zilei, rămăsese cu senzaţia puternică, înfiptă în simţuri ca o sabie, că totul a fost pus la cale pentru a fi ea batjocorită, redusă la nimic, subt privirile voioase şi biruitoare ale lui Jean, pe care le simţea prin pleopele coborâte peste ochii ce-i ardeau de ruşine.

A, de ce nu plecase atunci când a jignit-o Jean? Ar mai fi avut curaj să înveţe, să lupte, să învingă. Dar acum, ce va mai face la liceu? Ce rost mai au învăţătura, internatul, directoarea, profesoarele? Lumea frumoasă în care crezuse se năruise! Clasa cultă, clasa suprapusă, în care voia să între, nu o mai atrăgea prin nimic. Acum îşi dădea bine sama că era cu neputinţă ca, întrând într-un mediu unde toţi erau ca Jean, ba şi mai decăzuţi, să poată rămâne pură. Nu era numai cu neputinţă, dar era şi o aberaţie să se mai dorească într-un astfel de mediu. Cum ar putea respira acolo? Nu era să se sufoce la masă, în sara asta? Rada a zâmbit şi a râs, s-a amuzat, împreună cu ceilalţi, de toate poveştile scandaloase, ca de nişte întâmplări fireşti.

Ana nu-şi dădea sama că ceea ce o tortura din sară întâmplării cu Jean era protestul unei castităţi integre, puternice, sănătoase. I se părea că dispreţuieşte şi condamnă pe alţii, când în realitate, nu făcea decât să ridice o pavăză de apărare pentru sine. Ca şi când ar păstra ascunsă o comoară nepreţuită, pe care alţii erau gata să i-o fure.

Până acum ea nu avusese visuri de iubire, ci numai de mărire. Deşi avea optsprezece ani, nu căzuse încă niciodată în capcana prostiilor cu care se ocupau fetele din internat. Nu purta ascunsă fotografia nici unui artist de cinematograf; nu suspina la geamul internatului, în vreme ce tineri studenţi rătăceau pe subt fereşti; nu avea nici un ideal, aşa cum au unele fete, chiar de prin clasa a patra de liceu. Nu o ademeniseră niciodată romanele aduse de externe în liceu şi pe care multe fete le citeau în ascuns. Trupul său, simţurile sale, tăceau încă subt vălul sănătos al castităţii. Voinţa ei conştientă, idealul dur căruia îşi jertfea toate puterile, ambiţia ei de-a ajunge în singura clasă socială în care viaţa i se părea vrednică de a fi trăită, o ţinuseră departe de instinctele sexului. Năzuinţa aceasta conştientă o îndepărta, fără a voi anume, chiar de părinţii ei. Poate că în felul ei era un mic tiran care-şi subordona toate puterile unei singure dorinţe: dorinţa de a stăpâni, de a porunci. Pentru a-şi împlini această dorinţă ea alesese calea mândriei, mai apropiată de firea sa. Şi nici o altă pasiune nu abrutizează, sau cel puţin nu ţine nedezvoltate celelalte însuşiri omeneşti ca mândria.

Această mândrie şi-o simţise rănită la masă, unde nimeni nu luase în samă prezenţa ei. Sentimentul ei de castitate fusese sângeros ofensat. Din această ofensă a înţeles că nu are ce căuta într-o societate în care castitatea nu există, în care bărbaţi şi femei trăiesc într-o promiscuitate degradatoare şi în care nici un sentiment înalt nu domină brutalitatea instinctelor. Cum ar putea trăi ea într-o astfel de societate? Ce-ar putea face aici cu mândria ei, cu ostilitatea ei faţă de trivialităţile vieţii?

Doamna Frunzescu nu apăru curând. Rada trebui întâi să repete, la masă, tot ce i-a zis Ana. Discutară cu toţii, înfriguraţi, spusele ei aşa cum le reproducea Rada, dar nici unuia nu-i trecu prin cap adevărata cauză a disperării Anei. Nici măcar Jean nu se mai gândi la bănuiala lui dintâi.

— Ce-i aia că şi-a greşit cariera?

— Se oţăra doamna Frunzescu. Şi cum de-a ajuns chiar acum la asemenea concluzie? Iar dacă este o fata bine-crescută, cum mi s-a părut totdeauna că este, de ce nu s-a stăpânit, de ce nu şi-a păstrat concluzia pentru sine? De ce era nevoie să facă scandal? Poate că începe să-şi deie sama că şcoala nu e de-ajuns pentru a sări dintr-un mediu social într-altul! Sărăcuţa de ea! Am văzut că s-a schimbat de-o vreme încoace!… Săraca fată! A ajuns întunecată şi gânditoare. Ce să-i faci! Cred că se simte jenată că are numai două-trei rochiţe în afară de uniformă. Două i-s cam scurte, doar una pare făcută în primăvara asta.

— Mamă!

— Se indignă Rada-ce te-apuci să vorbeşti acum! Doar o cunoşti bine pe Ana.

— O cunosc, fata mea, dar ca pe o copilă, cum a fost până acum. Am însă impresia că judecata i s-a maturizat foarte mult în ultimul timp. Ce-i mai natural de presupus decât că, în mijlocul unei societăţi în care rochiile se schimbă de trei ori pe zi, ea să se simtă umilită în aceleaşi rochiţe? Apoi, ca mâne plecăm la mare. Întâmplător, am trecut odată prin camera ei şi am văzut cu ce… Zestre sumară a venit. Chiar m-am gândit că ar trebui să-i mai cumpărăm uneie lucruri, când vom trece prin Constanţa.

— Mamă, dar ştii că eşti nesuferită?! Strigă palidă Rada. Avea senzaţia că mamă-sa, vorbind aşa, o dezbracă pe Ana în faţa celor din jurul mesei.

— Nu ai nici un motiv să mă-nfrunţi şi nici să te indignezi. Nu-i aduc nici o ofensă Anei. Tu ştii cât de mult ţin la ea. Ce spun eu sunt lucruri fireşti, care nu pot supăra pe nimeni. Nu se pot naşte toţi oamenii avuţi. Şi nu toate fetele fac experienţa Anei. Tu nu-ţi poţi închipui că o fata să se simtă umilită pentru că nu are tot ce-i trebuie, din simplul motiv că n-ai fost niciodată într-o astfel de situaţie. Nu-ţi poţi închipui că cineva să se întunece din cauza grijii zilei de mâine. Eu însă îmi pot închipui, deşi Dumnezeu m-a ferit de asemenea griji, îmi pot închipui că Ana va începe să se gândească serios şi cu teamă la viitor. Poate de-aceea ţi-a spus că şi-a greşit cariera. Dar nu va pleca acasă, te asigur eu. A căzut pradă unei crize sentimentale care se va potoli. Asta-i tot.

— E săracă? Întrebă unul din oaspeţi. Rada se ridică să plece.

— Dacă mai continuaţi aşa-zise ea încruntându-sesă ştiţi că încep şi eu să ţip.

— Dacă eşti proastă şi nu poţi asculta lucruri care nu o degradează deloc pe prietena ta, n-ai decât?! Zise mamă-sa. Da, taică-său e un mic funcţionar de bancă.

— În ultimii ani-zise cineva de la masă-Ministerul Instrucţiunii nu mai răzbeşte cu înfiinţarea de noi şcoli secundare. Prea multă lume, şi băieţi şi fete, dau năvală la şcoală, şi din toate clasele sociale. Unii, într-adevăr, cu părinţi atât de săraci încât numai cu burse pot urma liceul. Convingerea mea este că se face o mare greşeală. Cei prea săraci trebuie să meargă la profesiunile practice; e greu pentru ei să dovedească atâţia ani de studii; şi mai greu le va fi să izbutească în viaţă, întră într-o lume unde nu cunosc pe nimeni, n-au nici-un protector, n-au rude. Şi doar ştim că chiar copiii noştri reuşesc foarte greu azi să obţină slujbe. S-au înmulţit titraţii, a sporit pătura intelectuală. Se şi văd începuturile şomajului intelectual. Ce va fi mâne nu-i greu de prorocit: o luptă la cuţite pentru o slujbă.

— Băieţii, încă, treacă-meargă! Dar fetele! Nu înţeleg. Azi, la liceu, fetiţa mea stă în aceeaşi bancă cu fata unui croitor şi cu cea a unui ţăran. Ce-or fi căutând fetele astea la liceu?! Se miră alt comesean, un advocat rotund ca un burduf, care avea o proprietate în apropiere.

— Democraţia asta a dumitale, la care te-ai înhămat, dragul meu-replică moşierul. Toţi muriţi, în întrunirile publice, de dragul ţăranilor. O să ni se mai scoale o dată-n cap, n-aveţi grijă. Conversaţia, odată pornită, continuă pe această temă, dar doamna Frunzescu, la insistenţele Radei, se sculă de la masă şi ieşi cu fata.

Ana auzi ciocăniturile în uşa încuiată, şi un răstimp nu deschise, dar pe urmă se gândi că ar fi o necuviinţă să nu o primească pe gazda casei, care de ani de zile-i arătase atâta bunăvoinţă. Aprinse lampa şi descuie uşa… Rada alergă la ea, o îmbrăţişă şi izbucni în plâns.

— Nu vreau să ştiu, draga mea, ce supărare ai avut la masă. Sunt momente când noi, femeile, avem astfel de izbucniri neprevăzute. Dar Rada mi-a spus prăpăstii. Zice că eşti hotărâtă să pleci acasă. Se poate?!

Ana avea ochii înroşiţi de plâns.

— Dacă veţi fi atât de bună să-mi daţi o căruţă, voi pleca mâne dimineaţă. Vă sunt foarte recunoscătoare pentru bunătatea pe care mi-aţi arătat-o şi aş mai rămâne bucuroasă, dacă n-aş fi silită să plec.

— Dar cine sau ce te sileşte să pleci, draga mea? Suntem de-abia la mijlocul vacanţei; părinţii nu te cheamă. Nu înţeleg. Şi trebuie să ştii că eu aici ţin locul părinţilor tăi. Directoarea te-a lăsat în grija mea. Dacă totuşi eşti nevoită să pleci, eu trebuie să cunosc motivul. Poate aş avea să-ţi dau un sfat. Poate că te-aş convinge că nu-i nevoie să pleci.

— E greu să-mi explic mie însămi, doamnă Frunzescu, ceea ce-mi porunceşte să plec. Am sentimentul că petrecerea mea aici nu mai are nici-un rost. Poate că nici liceul n-am să-l mai urmez…

Doamna Frunzescu îşi dete sama că Ana era copleşită de o tristeţe grea.

— Draga mea, după cât mi se pare, tu treci printr-o criză. Nu-i bine să iei hotărâri în astfel de momente. Ştiu din proprie experienţă. Noi, femeile, mai ales la anumite vârste, avem momente de sensibilitate exagerată, şi atunci vedem toate lucrurile deformate. E nevoie de timp, de linişte, pentru a reveni la normal. Hotărârile luate în astfel de clipe nu sunt, de obicei, cele mai bune, nu ne sunt de nici-un folos. Mai gândeşte-te. Peste patru zile plecăm la mare. Ar fi păcat să nu vezi marea.

— Eu n-am să mă duc nicăieri fără Ana, spuse cu hotărâre Rada.

— Nici eu nu m-aş simţi bine fără tine. Ne-am obişnuit cu tine şi-de ce nu ţi-aş spune?

— Îmi placi.

Ana îşi lăsă capul frânt la piept şi zise, cu vocea învăluită într-o tristeţe grea, ca un oftat:

— Aţi fost totdeauna nespus de bune cu mine. Dar nu mai pot rămâne. Trăbă să plec. Simt că drumul meu în viitor se desparte de al dumneavoastră.

Doamna Frunzescu fu atinsă până-n adâncul inimii de marea durere a fetei. Ce i se va fi întâmplat? Se va fi îndrăgostit de cineva?

— Simţirea ne înşeală adeseori în viaţă, fata mea. Mai ales când ne luăm după sentimentele ce ne tulbură firea în ceasurile de criză. Sfatul meu părintesc este să mai rămâi până plecăm la mare. Dacă-ţi păstrezi hotărârea de-acum, se-nţelege că eu nu mă voi împotrivi. Poate că în vremea asta ai sa găseşti un moment ca să-mi vorbeşti mai lămurit. După cât înţeleg, eşti la o mare răspântie a vieţii, şi un sfat dat de cineva cu experienţă poate să-ţi fie folositor.

— Pentru toată bunătatea dumneavoastră vă rămân adânc recunoscătoare întreaga viaţă, indiferent de drumurile pe care m-ar duce ea în viitor. Dar acum nu mai pot rămâne. Dacă se poate, v-aş ruga să-mi daţi o căruţă, dimineaţă, până la gară.

— Mâne în nici un caz nu se poate. Şi trăsura, şi căruţa, şi caii nu sunt acasă; se vor înapoia de-abia poimâne.

— În sfârşit, aş putea merge şi pe jos, dacă mi-aţi da un servitor să-mi ducă geamandanul.

— Dar pe jos ţi-ar trebui cel puţin trei ceasuri, draga mea şi-apoi, cum îţi închipui că mi-aş putea permite să-l trimit pe un oaspete de-al meu în chipul acesta până la gară? M-ar judeca şi copiii de pe drum.

Ana înţelese că argumentul acesta nu mai putea fi răsturnat, şi nu mai insistă.

— Voi pleca, atunci, poimâne! Doamna Frunzescu ridică din umeri.

— Mă rog!

— Răspunse ea, încruntându-se. Nu mai am nimic împotrivă. Poimâne dimineaţă ai trăsura.

Se ridică şi părăsi indispusă camera.

Rada rămase cu Ana. Îmbrăţişând-o strâns, îi şoptea ia ureche suspinând:

— Nu! Nu se poate să pleci! Trebuie să vii cu mine la mare!