X.

Erau la mare de o săptămână, dar numai doamna Frunzescu şi cele două fete. Familia Frunzescu închiriase, din mai, etajul cochet al unei vile, unde mergeau de ani. Era la zece paşi de plajă, cu o privelişte largă până-n zorile fumurii unde se îmbina cerul cu întunericul mării. Soarele-i răsărea în faţă şi o bătea ziua-ntreagă. Dar adierea sărată şi umedă a mării împrăştia năduful din camere prin geamurile mereu deschise. Împotriva tuturor prevederilor, veniseră fără Jean. Ana fusese gata, a doua zi dimineaţă, de plecare, şi caii erau înhămaţi la trăsură, când Jean Frunzescu primi o telegramă în urma căreia trebuia să plece imediat într-un oraş din Transilvania, la o fabrică, unde ceruse să fie repartizat pentru practică. Se făcuse un loc vacant şi trebuia ocupat îndată, dacă nu voia să-l piardă: mai erau vreo trei care puteau sa între imediat în serviciu. Aşa explică el telegrama primită din partea fabricii. Doamna Frunzescu rămase uimită: de când se înapoiase de la studii, Jean nu le spusese niciodată că va trebui să facă practică şi în vara asta.

— E o glumă, zise ea.

— Din nenorocire nu-i o glumă. Am nevoie de practica asta ca să mă pot înscrie la examenul de diplomă. Dar credeam că îmi va veni rândul abia în septembrie.

— Şi de ce, mă rog, nu ne-ai spus nimic până acum?

— Nu voiam să vă stric vilegiatura, şi, cum ţi-am spus, credeam că rândul fabricii va veni după mare.

— Dar bine, ai putea s-o amâni până-n septembrie!… El stătu o clipă pe gânduri, apoi zise:

— O să încerc. Dar pentru aşa ceva trebuie să mă duc la faţa locului. Prin scrisoare e prea târziu, iar prin telegramă nu poţi aranja nimic. Hotărâră să plece imediat, şi, dacă va reuşi, să se întoarcă cu primul tren, pentru a nu amâna plecarea la mare. Întâmplarea le făcu, pe mamă şi pe fată, să uite că Ana aştepta sus, la etaj, cu bagajul făcut. Ana nu ştia nimic de telegramă, şi se impacientă că nu mai vine sluga să-i ducă geamandanul la trăsură, înţelegând că nimeni nu are grijă de ea şi neîndrăznind să cheme pe cineva să o ajute, se îmbrăcă şi începu să-şi târască singură geamandanul în jos pe scări. Când, uitându-se întâmplător pe fereastră, o văzu în curte, lângă bagaj-trăsura încă nu trăsese la scară-doamna Frunzescu înlemni. Uitase cu totul de ea, după primirea telegramei, preocupată să-i facă la repezeală bagajul lui Jean. Rămase locului; i se tăie răsuflarea; un gând o fulgeră: Fata asta şi cu Jean sunt înţeleşi! Vor să plece împreună! Cum de nu mi-am dat sama până acum? Îl supraveghease pe Jean, dar nu surprinsese la el nici o manifestare de sentiment mai adânc faţă de Ana. Şi totuşi acum era limpede! De-aici schimbarea Anei şi criza ei de nervi din timpul cinei! De-aici hotărârea ei nestrămutată de a pleca! Erau înţeleşi! Doamne, dar oare şi-a pierdut Jean minţile?! Ce combinaţie poate avea el cu o fată de liceu?! Se-nţelege, telegrama aceea-i fictivă! L-a pus pe vreun prieten sa i-o trimită! Niciodată nu a făcut, până acum, practică într-o fabrică din Ardeal! A inventat telegrama pentru a putea pleca odată cu Ana, pe acelaşi drum!

Dar era o imposibilitate, o prostie, o aventură care trebuia numaidecât oprită! Da, Ana nu va pleca nicăieri! Trăsura îl va duce la gară numai pe Jean!

Răscolită în suflet, întră în casă şi, ajutată de Rada, adună cele din urmă lucruri necesare băiatului. Nu-i spuse fetei nici un cuvânt din bănuielile ei. Ce? Bănuieli? Era sigură! Dar cum de s-a putut hotăra o fată ca Ana să plece în lume cu un student?! Şi cum de-a îndrăznit să-i facă ei, tocmai ei, o asemenea figură?! Nu cunoaştem generaţia de azi, nu-i cunoaştem nici măcar pe proprii noştri copii! Îşi zise ea, hotărâtă să împiedece nenorocirea spre care se avânta Jean.

Când ieşiră toţi trei în curte-doamna Frunzescu, Rada şi Jean-şi o văzură pe Ana lângă geamandanul ei, Rada se trezi ca dintr-un vis. Jean păru a nu se mira.

— Domnişoara Ana poate foarte bine să vină cu mine. Călătorim cu acelaşi tren. Deşi eu aş ţine foarte mult ca domnişoara Ana să rămână la noi, să plece la mare cu voi. În cazul în care eu aş trebui să rămân la fabrică, n-aţi fi singure de tot.

Ia te uită ce ipocrit!

— Îşi zise maică-sa. O invită ca şi cum n-ar fi înţeleşi să plece împreună, ca şi cum ar crede că Ana mai poate fi ţinută aici! Dar, spre marea ei surprindere şi consternare, Ana, cu faţa palida ca o moartă, după ce-i aruncă lui Jean o privire lungă, scrutătoare, răspunse:

— Eu nu ştiam că pleci tot azi şi dumneata. Dacă-i aşa, eu voi rămâne aici până mâne, sau până la plecarea dumnealor la mare. Nu! Nu-i nimic! O să-l rog pe Vasile să-mi ducă geamandanul înapoi în odăiţă.

Ce joc e ăsta?! Ce-a putut interveni? Nu mai înţeleg nimic! Deşi e taina lor-cum cred ei-se vede că Ana tot se ruşinează să plece, subt ochii mei, cu Jean, îşi spuse doamna Frunzescu.

Trăsura porni, şi femeile rămaseră în curte, privind în urma ei. Pe faţa Anei nu se putea citi nici o surprindere, ci numai o adâncă mirare. O mirare binefăcătoare, căci ochii ei începură să lumineze.

Rada ieşi din zăpăceala ce o cuprinse şi îşi aduse aminte că Ana nu ştia nimic de telegramă, începu să-i spună repede tot ce s-a întâmplat.

Ce gâsculiţa-i şi fata asta a mea!

— Îşi zise doamna Frunzescu. Nu o duce mintea că ei au fost înţeleşi! Desigur că, în ultima clipă, fata s-a ruşinat să plece cu el chiar de subt ochii mei. Spune că va pleca mâne? Ei bine, nu va pleca nici mâne!

Spre marea lor surprindere, Ana nu păru supărată de întâmplare, ci, dimpotrivă, mulţumită. Nu stărui să plece în ziua următoare, iar spre sară, când sosi telegrama prin care Jean le vestea că trebuie să rămână la fabrică, Ana declară că s-a răzgândit şi că le va însoţi la mare.

Iată ceva de neînţeles! Îşi zise doamna Frunzescu, în vreme ce Rada, bucurându-se, se repezi la Ana şi o îmbrăţişa.

În ziua următoare plecară tustrele la mare: Rada încântată, Ana înseninată, iar doamna Frunzescu chinuită de enigma sufletului ei: Dacă au fost hotărâţi să plece împreună, cum de vrea să plece la mare?

Enigma o putea dezlega, în parte, numai Ana. În sara aceea, după ce doamna Frunzescu înţelesese că toate stăruinţele ei de-a o face să rămână la conac erau zadarnice, nimeni dintre meseni nu ascultase cu atâta băgare de samă ca Jean ce povestise maică-sa. Ea făcuse presupunerile care-i trecuseră prin minte şi nu o uitase nici pe aceea că poate fata s-a îndrăgostit de cineva şi de-aceea vrea să plece, însă vorbise cu adânc regret despre hotărârea Anei de a nu-i însoţi la mare.

Unele dintre bănuielile ei fuseseră aprobate de comeseni. Da, trebuie să fie vorba de o criză. Altfel, o fată bine crescută, şi mai ales aflându-se într-o familie străină, nu-şi iese astfel din fire. Era cu putinţă să se fi îndrăgostit de cineva! În ultimele zile cunoscuse mulţi tineri, şi fetele acestea de liceu se înflăcărează repede. Jean Frunzescu nu spunea nimic, ci asculta. Din ziua excursiei, când Ana, la provocarea lui directă, spusese că pe mişei trebuie să-i cunoşti înainte de căsătorie, el nu se mai putea îndoi că atunci, sară, în grădină, o ofensase greu pe Ana cu purtarea lui nesăbuită şi deşteptase în sufletul ei o intensă duşmănie. Aceasta era pentru el şi explicaţia faptului că Ana îl evita sistematic, şi explicaţia hotărârii ei de a nu-i însoţi la mare. Dacă aici îl înconjura ca pe-un viespe, cum ar fi suportat să-l vadă zilnic, lângă ea, pe plajă? Jean Frunzescu începu să regrete purtarea lui uşuratecă din sara aceea. Nu se putea minţi. Ştia că s-a apropiat de ea dorind-o; nu ca s-o necinstească, ci doar pentru plăcerea de a-i simţi trupul gingaş lângă al lui. Nu bănuise că o fată de clasa a şasea va înţelege intenţia lui. El uitase că Ana nu mai era o copilă, că împlinise optsprezece ani. Dar acum nu se mai îndoia că fata înţelesese şi era sigur că din cauza lui se hotărâse să nu mai plece la mare. Dorea din toată inima să-şi repare greşeala, să o facă pe Ana să rămână şi să-i însoţească la mare, dar totodată ştia că, dacă va merge şi el, ea va refuza să-i însoţească. Dorinţa lui intensă de a repara ceea ce stricase îl sfătui. A doua zi după ce Ana se hotărâse să plece acasă, la prânz, înainte de a se aşeza la masă, se folosi de un moment de neatenţie a Anei şi, apropiindu-se de ea, i-a spus:

— Am fost atâta vreme prieteni buni. Eu sunt vinovat că s-a stricat prietenia noastră. Sunt nevoit să-ţi spun că-mi pare rău de ceea ce am făcut. A fost o prostie. Ştiu că acesta este motivul pentru care vrei să pleci acasă. Ei, iată, eu sunt gata să ies din combinaţie. Nu voi merge eu la mare, pentru ca să poţi merge dumneata. Ţin foarte mult să vezi marea.

Şi, grav, se ridicase şi trecuse în celălalt capăt al mesei. Surprinsă de prezenţa lui lângă ea, Ana nu avu ce face şi trebui să-l asculte, dar cuvintele lui i se părură străine şi nu crezuse că Jean se va ţine de cele spuse. Nu credea în sinceritatea voinţei lui de a-şi repara greşeala. Până în ziua când plecase la drum, chemat de telegrama dată de un prieten cu care se înţelesese în prealabil, telefonic, şi mai ales până când sosise telegrama lui Jean prin care-i comunica mamei sale că nu-şi poate amâna stagiul.

Plecarea lui Jean îi demonstrase Anei că el se ţinuse de cuvânt, şi această promisiune ţinută îi provocase un adânc sentiment de satisfacţie. Abia atunci îşi adusese aminte că în cuvintele fugare pe care i le spusese, Jean îi ceruse iertare pentru purtarea lui urâtă. Deşi cu sufletul încă greu rănit, se înfiorase de mândrie: iată că ea, prin purtarea ei, l-a determinat să-şi ceară scuze.

Era oare începutul la ceea ce hotărâse în prima ei noapte de zbucium matur? Reuşise, prin atitudinea ei demnă, să domine un bărbat, să i se impună? Un lucru era sigur: Jean abia aştepta să meargă la mare, şi, înainte de a o jigni, nici nu-i trecuse prin cap să se lipsească de această plăcere. Dar dacă e aşa, dacă e pe drumul cel bun, ce a determinat prima ei biruinţă? Numai atitudinea dispreţuitoare pe care a avut-o faţă de el, sau şi fiinţa sa? Dacă n-ar fi fost frumoasă i-ar fi păsat lui Jean că ea îl dispreţuieşte?

Hotărât, nu! Oricare ar fi fost motivul lui, pe ea o interesa, în primul rând, biruinţa: ei, care o satisfăcea, care-i măgulea mândria.

Vedea astfel confirmată intuiţia ei din prima noapte de zbucium, că prin frumuseţe va putea domina bărbaţii, că va putea beneficia de mijloacele lor materiale, fără de care i se părea că nu are nici un rost să pătrundă în clasa socială la care râvnea.

Toate aceste constatări îi înseninaseră sufletul, deşi acum avea şi un alt motiv, mai grav, să creadă că şi-a greşit cariera: multiplicarea, generalizarea pe care i-o făcuse purtarea lui de-atunci; dezvăluirea unei etice de clasă, şi anume, chiar a păturii pentru care ea făcuse şi făcea atâtea sacrificii. Cu avere sau fără avere, viaţa nu era de dorit într-un mediu în care nimeni nu punea nici un preţ pe castitatea sufletească, cu atât mai puţin pe cea trupească. Promiscuitatea aceea de brute, de trai în trei şi în patru, nu avea nici o atracţie pentru ea. Totuşi satisfacţia pe care i-o dăduse Jean, prin scuzele şi renunţarea lui de a merge la mare, o îmbuna într-o oarecare măsură şi nu mai insistase să plece acasă. Repetându-şi mereu cuvintele pe care el i le spusese atunci în grabă, o impresiona în mod deosebit dorinţa lui ca ea să vadă marea: ţin foarte mult să vezi marea!

— Aşa-i spusese. Erau de o săptămână la mare.

Locuinţa nu era foarte încăpătoare, dar era drăguţă şi ocupa una dintre cele mai frumoase poziţii de pe ţărm.

Încă din prima săptămână, Ana redeveni veselă, fericită, zburdalnică, neastâmpărată, ca în cele dintâi zile ale vacanţei la conac, în imediata apropiere a vilei lor era un colţ de plajă izolat, ascuns şi apărat de un ţărm înalt, prăpăstios, la care se cobora pe trepte săpate în pământ. Plaja principală era mai departe. Dar nu numai din cauza depărtării coborau la plaja aceasta mică, ci şi pentru că doamna Frunzescu se obişnuise aici de ani. Era un loc discret; numai familia ei şi alte trei-patru, de mai la vale, foloseau plaja aceasta. Şi mai era un motiv: plaja principală era supraaglomerată. Şi, spunea doamna Frunzescu, unde-i aglomeraţie este promiscuitate.

— Acu şase-şapte ani-mai spunea doamna Frunzescu-nu erau pe plajă mai mulţi de pâtru-cinci sute de oameni. Azi, sunt mii. A năvălit aici toată negustorimea; Ani în şir n-a fost nici-o familie de negustori. Era un fel de staţiune de elită. Nu erau hotele mari, restaurante. Nu: era muzică, nu era cazino, nu era lux. Acum e un lux şi o promiscuitate de ţi se face rău.

Străbătând cu trenul întinsa câmpie a Bărăganului, Ana privea cu nesaţ, prin geamul deschis al compartimentului, peisajul care nu semăna cu nimic din ceea ce văzuseră ochii ei până atunci. Şesul nesfârşit îi deşteptă pentru întâia oară senzaţia imensităţii, care, la început, o copleşi, apoi o umplu de încântare şi de o pornire de a pluti în infinit. Ca şi în drumul până la conac, nu-şi putea înfrâna sentimentul de încântare şi de mândrie la gândul că toate ţinuturile prin care trecea sunt toate ale României, că toate sunt ţară românească. Şi cu cât locurile îi erau mai necunoscute, cu atât o stăpânea un suflu mai puternic de duioşie când îşi spunea: şi aici e România! Cu sentimentul că în jurul şi deasupra ei plutea o putere protectoare.

Când, apropiindu-se de Constanţa, doamna Frunzescu îi arătă, de la geam, marea, Ana o căută zadarnic multă vreme şi nu o văzu, deşi privea întins şi scrutător în direcţia arătată, în sfârşit, simţi că i se opreşte respiraţia şi întrebă:

— Ceea ce se vede negru? Parc-ar fi un imens ogor arat de curând şi care se suie până la cer, se îmbină cu cerul.

— Din cauza culorii, de-aceea-i şi spune Marea Neagră. Dar Ana tot nu voia să creadă că e marea, şi nu-şi mai deslipi privirile de pe zare. Rada, care îşi scosese de asemenea capul pe geam, zise:

— Uită-te mereu, până te obişnuieşti. La început, e adevărat, nu poţi distinge nimic.

Dar orizontul cu marea dispăru în grabă, şi Ana rămase în suflet cu un fel de spaimă: Asta era marea?

Aşa era marea? Dar ce era? Ea nu putuse distinge nimic altceva decât ceea ce i se păruse prima oară.

Abia la Constanţa, unde poposiră trei-patru ceasuri-până mai trece năduful, zise doamna Frunzescu-putu să vadă de aproape marea. Stătea alături de Rada, pe chei, şi Rada-i atrăgea mereu atenţia când într-o parte, când într-alta, făcând-o să se uite când spre port, unde erau ancorate multe vase, când în largul mării, unde se vedeau altele, când la orizont, unde se înălţa un sul de fum. Rada vorbea, bătea din palme chicotea când, din valurile ce se spărgeau de dig, stropi grei de argint împroşcau până lângă picioarele lor. Când chicotea şi se ferea instinctiv de valurile mai mari, ce se repezeau, învolburate de spumă, ca să se spargă de stâncă, Rada o strângea pe Ana de braţ cu toată puterea. Era puţină lume pe dig la ceasul acela mic de după-amiază. Totuşi câte-o păreche, câte-un om singuratec, trecea uneori pe lângă cele două fete, care se opriseră aproape de capătul digului, privindu-le cu interes.

Ana nu auzea nimic din câte-i spunea Rada, nu vedea pe nimeni. Ai fi zis că nu vede nici marea. Nu se uita la nimic anume, ci privirea ei, absorbită de imensitatea apelor răscolite, cuprindea întreg peisajul până în depărtarea nesfârşită a orizontului. Rămase aşa, nemişcată, şi după ce Rada, ostenind de atâta vorbă şi nemaiştiind ce să-i arate, tăcu. După o vreme, Rada începu să se neliniştească de încremenirea ei în tăcere.

— Îţi place? O întrebă ea, ca să zică ceva, să provoace o reacţie.

Ana înclină din cap. Deşi părea cufundată într-un vis îndepărtat sau într-o contemplare adâncă, o auzise.

— E încântătoare!

— Spuse Rada. Am şi nimerit o zi senină şi fără vânt. Dar e sublimă şi când bate vântul, şi când e înnorat. Uite valurile! Nu mai contenesc!

Valurile veneau mereu, neostenite, cu grumaji rotunzi şi puternici, de armăsari, şi se izbeau, nebune, cu fruntea în zid, în stâncile prăvălite la temelia digului. Veneau din larg, ca atrase de un magnet uriaş, în depărtare, pătrunse de lumină, păreau masive, de sticlă verzie, care se spărgea în ţăndări, se schimba în râuri, în viitori de spumă, izbindu-se de stâncile colţuroase ce le aşteptau aci, la marginea digului. Veneau mereu din larg, ca într-o luptă păgână, ca valurile de asalt, veneau fără nădejde de-a se isprăvi vreodată, de a le săca numărul.

— Mai rămânem? Întrebă Rada, disperată că nu poate scoate nici un cuvânt din gura Anei.

Privi către prietena sa. Îşi ţinea buzele strânse, aproape supte şi era albă la obraz ca hârtia.

— Ţi s-a făcut rău? Ai ameţeli? Mie mi se întâmplă uneori, când mă uit mult la valuri, în cazul acesta, închide ochii.

Dar, uitându-se la ea, Rada îşi dădu sama că Ana e teafără, şi că numai o intensă concentrare era cauza ţinutei sale drepte şi nemişcate, de parcă ar fi prins rădăcini în asfaltul digului.

— Să mergem! Ne aşteaptă mama, zise ea în sfârşit, uitându-se la ceasul de la încheietura mânii.

Cele două prietene se întoarseră. Rada începu din nou să-i arate vapoarele din port, să citească numele înscrise pe ele, să le ghicească naţionalitatea.

Pe Ana părea că nu o mai interesează nimic. Mergea ca în vis, şi paloarea nu-i dispăruse încă de pe faţă.

Când întrară în oraş, se opri, strânse braţul Radei şi-i şopti:

— Toată viaţa am să vă fiu recunoscătoare ca m-aţi luat cu voi la mare.

Rada izbucni fericită:

— Vezi? Şi erai hotărâtă să nu vii.

— Nu ştiam cum e marea, şi apoi mai era ceva… Rosti Ana cu o voce adâncă.

Rada o privi şi i se păru că zăreşte în ochii prietenei sale o licărire nouă, necunoscută. Drumul până la staţiune îl făcură cu automobilul. De pe ţărmul înalt, de pe crâmpeiul de plajă unde coborau, Ana putu, în sfârşit, să contemple marea în tihnă. Dar numai după ce se obişnui să umble în costum de baie.

La început, insistenţele doamnei Frunzescu de-a o convinge să-şi îmbrace costumul de baie şi să se întindă la soare o uimiră şi o ruşinară. Nu se gândise până atunci ca, venind la mare, va trebui să se arate, lângă Rada şi lângă doamna Frunzescu, în costum de baie, aproape goală, ea, al cărei trup nu-l văzuse nici măcar vreo colegă de internat. Pudoarea firească o făcuse să nu se uite la cele două femei îmbrăcate în costume de baie, mai ales la doamna Frunzescu. Simţea că e un lucru împotriva firii, unul care ruşinează şi umileşte în acelaşi timp, ca mama şi fata să stea despuiate una lângă alta.

Şi după ce îşi îmbrăca costumul de baie în cabină, se ducea totdeauna departe de cele două şi se întorcea cu faţa în altă parte. Dar nu era lăsată în pace. Rada venea adesea lângă ea, iar doamna Frunzescu o chema să stea de vorbă, şi nu putea s-o refuze.

De sentimentul acesta penibil de a se simţi aproape goală şi de-a sta lângă două femei despuiate nu scăpa decât lăsându-se fermecată de priveliştea mării şi când întră cu Rada în apă. Când nu-şi mai simţea decât capul deasupra valurilor răcoroase, avea senzaţia ca se purifică, şi voioşia ei izbucnea aproape sălbatecă.

Nu ştia înota atât de bine ca Rada, dar se străduia să înveţe cu un curaj care o făcea pe prietena ei să ţipe de spaimă, iar pe doamna Frunzescu să le strige vorbe ne-nţelese, stând în apa mică de lângă ţărm, unde obişnuia să se-mbăieze. Celelalte trei-patru familii care făceau plajă aci erau risipite mai departe, subt umbrele mari. De ei nu-i păsa Anei: erau prea departe ca să o poată vedea cum este şi cine este. Trecuse săptămâna, şi Ana încă nu se obişnuise să stea în costum de baie faţă cu cele două femei străine. Ea rămăsese la părerea că era un lucru împotriva firii să stai despuiată în faţa altora, şi se mira că la cele două femei nu descoperise un sentiment asemănător. Mama şi fata stăteau aproape goale una lângă alta, întinse pe nisip, ca şi când ar fi fost lucrul cel mai firesc din lume.

Ana încercă să-şi explice cum de este cu putinţă aşa ceva. Ele nu erau femei? Ele nu simţeau că goliciunea unui trup de femeie reprezintă în sine o profanare, dar încă să mai fie văzut de altul? Erau oare chiar atât de deosebiţi, ca structură sufletească, oamenii din clasa socială în care dorise atât de mult să intre, de cei din clasa socială căreia îi aparţinea, în care goliciunea este, în orice împrejurare, de ruşine? Dar oare omul rafinat prin cultură, omul educat, nu trebuie să fie mai pudic decât un ţăran? Auzise ea, în treacăt, nişte explicaţii despre higiena nouă, despre o metodă nouă pentru întremarea sănătăţii, care cerea să-ţi expui la soare toate părţile trupului, mai ales în anumite ore ale dimineţii. Era o doctrină şi o practică nouă: soare, soare, cât mai mult soare! Dar atunci nu le dăduse nici o importanţă şi nu le înţelesese. Acum însă vedea, practica şi tot nu înţelegea. Cum? Nu se putea bucura cineva de mare fără a se da mereu în acest spectacol umilitor pentru o femeie? Nu există un costum care să acopere întreg corpul? Nu s-ar putea să faci soare cu totul izolat de ceilalţi, dacă este chiar absolută nevoie? Nu e nesfârşit ţărmul mării?

Dar, la urma urmelor-îşi zicea ea-trupul meu e sănătos, puternic, nu are nevoie de nici o întremare. Şi, subt pretextul acesta, avea mereu la îndemână un cearşaf cu care se acoperea.

Pe doamna Frunzescu, gândurile acestea ale Anei, care dădeau loc la numeroase discuţii, o contrariau peste măsură. Când o văzu mai întâi acoperindu-se cu cearşaful, nu mai putu răbda şi o înfruntă:

— Te-acoperi ca să nu-ţi înnegreşti pielea? Dar ştiu că te ţii! Vrei să fii în orice împrejurare o excepţie? Auzi! Să vii la mare şi să stai învelită în cearşaf!

Mofturile de pudicitate ale Anei o iritaseră din prima zi, când, văzând-o în costum de baie, îşi dăduse sama, dintr-o singură ochire, că fata era deplin şi frumos dezvoltată, mai frumos decât Rada. Şi nu-i trebui mult ca să înţeleagă că un corp ca al Anei putea ispiti uşor simţurile unui bărbat impulsiv, ca Jean. Probabil că i l-a ghicit cu privirea, prin veştminte, îşi zise ea.

Oricât era de potrivnică unei apropieri între cei doi tineri, simţul ei practic, poate o anume înclinare perversă, o făcea să recunoască în sineşi că Ana ar fi o bucăţică bună pentru Jean, şi că Jean ar putea fi mulţumit cu ea. Uneori, admirându-i, fără să vrea, corpul drept, statuar, parc-ar fi dorit s-o ştie pe Ana nevasta lui Jean. Dar abia se-nfiripa o asemenea dorinţă, că şi intervenea pe loc raţiunea: A! Dac-ar fi dintr-o familie bună şi-ar mai avea şi zestre, ar fi cu totul altceva!