VIII.

În dimineaţa următoare, Rada trebui să bată multa vreme la uşă ca s-o trezească. Oaspeţii de la câteva conace vecine tocmai soseau pentru excursia proiectată cu o zi mai înainte, într-o clipă de însufleţire. La amiază încă nu ştia nimeni despre ea. A fost însă destul ca să se întâlnească trei prieteni de la nişte conace vecine, şi excursia fusese pusă la cale.

Ana, deşi nu aflase despre acest proiect decât în ultima clipă, fu totuşi gata mai repede decât Rada, care o trezise. Nu dormise decât vreo două ceasuri, dar se simţea odihnită, puternică şi cu mintea limpede şi pătrunzătoare.

Văzând-o, doamna Frunzescu bănui că s-ar fi întâmplat ceva între ea şi Jean. Îi fu însă deajuns să-i observe discret câteva clipe pentru a se convinge că nu era vorba de ceea ce se temuse dânsa: începutul unui sentiment de dragoste între fiul ei şi Ana. Şi cum nu descoperi nimic neobişnuit în comportamentul lui Jean, îşi zise că poate a avut loc un mic flirt între ei, şi fata asta ciudată îl va fi luat în serios. Cu atât mai rău pentru ea, dacă s-a îndrăgostit de Jean! Ana îi era simpatică şi o primise în familie pentru a-i face plăcere Radei, pentru a-i dărui o tovarăşă de vacanţă. Sentimentele ci şi viitorul ei însă nu o interesau.

În excursie porniră vreo doisprezece inşi: cinci tineri şi şapte fete. Între tineri, trei erau studenţi veniţi în vacanţă; între fete, două erau soţiile a doi ofiţeri, doi sublocotenenţi, care, petrecându-şi concediul la socrii, veniseră îmbrăcaţi în civil.

Urmau să meargă pe jos până la o pădure de fag, cale de vreo două ceasuri depărtare. Reuşiră să plece pe la ceasurile nouă, până nu se puse căldura. Mâncarea şi băutura aveau să fie aduse cu căruţa, de la curtea moşierului Martinescu, al cărui fiu, student în drept, propusese excursia, în entuziasmul improvizaţiei, hotărâseră ca el, pentru că făcuse propunerea, să se îngrijească şi de mâncarea şi băutura pentru toţi. Drumul trecea printre lanuri secerate de mult, în care acum se arau miriştile, printre otăvi mătăsoase, printre porumbişti înalte, în care s-ar fi pierdut calul cu călăreţ cu tot. Fusese, începând din luna mai, o vreme blagoslovită pentru câmp, şi toată lumea era mulţumită. Jean Frunzescu făcu, de la pornire, în aşa fel încât să n-aibă prilej de-a da ochi în ochi cu Ana. Plecă alături de domnişoara Martinescu, iar pe drum trecu mereu de la una la alta, plin de voie bună, discutând uşor şi ceremonios. Dar părea să fie într-o dispoziţie prea îndrăcită pentru ca Ana să nu remarce că era nefirească.

Tot drumul, până la pădure, ceilalţi tineri, care abia acum o cunoscură pe Ana, roiră în jurul ei. După zbuciumul nopţii, Ana părea să fi uitat cu totul întâmplarea din grădină, ofensa pe care i-o adusese Jean. Era veselă şi strălucitoare în frumuseţea celor optsprezece ani. Mergea cu pasul uşor legănat, care-i învăluia trupul în armonii mereu schimbate. Capul şi-l ţinea înclinat puţin pe spate, ca într-o pornire de sfidare, lăsând să o ploaie soarele. Era singura dintre fete cu capul gol. Celelalte purtau pălării mari, de pai.

Pe drumul până la pădure, Ana primi atâtea complimente câte nu primise de când se ştia domnişoară. Lumina, viaţa care triumfa în natură, libertatea, aduceau cuvinte frumoase şi măgulitoare pe buzele tinerilor, descătuşaţi, în natura înconjurătoare, de convenţiile sociale. Ana-i asculta, când şi când izbucnea într-un râs senin, catifelat, dar simţea că niciunul nu o impresiona. Ca şi când sufletul ei s-ar fi îmbrăcat într-o cămaşă de zale prin care nu puteau străbate săgeţile de cuvinte frumoase cu care era luată la ochi.

Conştiinţa ei cea nouă sta de veghe, primind ceea ce auzea fără sentimentalismul de până acum, urmărind o singură ţintă: să cunoască mai de-aproape lumea asta de tineri bogaţi, care, toţi, iată, se poartă cu totul altfel decât în saloanele şi la mesele unde îi cunoscuse. Şi mai ales era curioasă sa ştie dacă toţi samănă cu fratele Radei. Trecură prin locuri încântătoare, şi Ana se mira că nimeni dintre cei din jurul ei nu le bagă în samă. Fetele mai scoteau din când în când câte o exclamaţie admirativă, câte una din ele mai întră în luncile în care unduia otava în valuri verzi la adierea vântului, să rupă o floare. Dar tinerii parcă n-ar fi avut ochi decât pentru fete. Totuşi, Ana părea încântată de tovărăşia lor, de flirtul continuu, dar în sufletul ei nu dădea nici o importanţă cuvintelor, toată veselia ei fiind numai de circumstanţă, convenţională.

Pădurea de fag la care, în sfârşit, ajunseră, era la marginea unui lac, pe moşia lui Martinescu, şi era mai mult un crâng decât o pădure.

Căruţa cu proviziile sosise înaintea lor acolo, şi pe iarba verde, la umbră, era întinsă masa cu fel de fel de bunătăţi, mâncare şi băutură. Tăbărâră cu toţii, ca lăcustele, şi o vreme fu amestecul limbilor: vorbeau toţi deodată, cu gura plină, şi gesticulau într-o mare însufleţire. Unii rămaseră în picioare, alţii şezură pe iarbă. Toată lumea lăuda mâncarea şi băutura şi făcea complimente domnişoarei Martinescu şi fratelui ei.

— O să-i duc mamei toate vorbele astea bune, căci eu, dragii mei, n-am nici un merit, zise domnişoara Martinescu.

— Iar eu, pentru, rachiu şi vin, o să-i transmit complimentele tatei, zise fratele ei.

Rada şedea lângă Ana şi o îmbia mereu. Ea singură era străina în societatea aceasta. Ceilalţi se cunoşteau demult, îşi ştiau relaţiile, calităţile, defectele.

Abia îşi potoliră foamea, că se şi puseră pe glume, pe aluzii, pe râs; săgeţile cuvintelor în doi peri zburau de la unul la altul, şi începu o petrecere tinerească însufleţită, nevinovată. Crângul răsuna de valuri de râs argintiu, de ţipete uşoare, de larma plăcută a vocilor tinere. În bucuria generală, sinceră, nevinovată, Ana se simţea cu mult mai mulţumită decât în ploaia de complimente cu care o însoţiseră tinerii pe drum. I se părea că acesta este elementul potrivit vacanţei. Şi tinerii şi fetele parcă uitaseră toate vorbele galante, căutate, toate atitudinile nefireşti, sau convenţionale, şi se lăsau în voia sincerităţii.

Ana mai mult asculta decât lua parte la conversaţie. La început, grupul îşi deşertă tot sacul cu noutăţi. Era un an de când nu se mai întâlniseră, şi se întâmplaseră trei cununii în cercul cunoscuţilor comuni; unii le aprobau, alţii, dimpotrivă, le dezaprobau. După unii erau părechi potrivite, după alţii erau nepotrivite, şi divorţul era mai mult ca sigur. Discuţia se aprinse pe tema aceasta.

— Viitorul va alege-spuse unul dintre ofiţeri. Parcă eu m-am potrivit întru toate cu nevastă-mea? Cu vremea, însă, bărbatul lasă dintre-ale lui, femeia e tot mai mulţumită că are ea dreptate, şi, de la o vreme, te trezeşti în casă cu cea mai încântătoare armonie conjugală.

— Să-ţi fie ruşine, Nicule! Cum ai lăsat dintr-ale tale? Da' nu-s eu roabă, până azi, capriciilor tale? Zise nevastă-sa, o bucăţică de femeie brunetă, pe faţa căreia nu vedeai decât o păreche de ochi de păcură, încadraţi de nişte sprâncene groase, îmbinate.

— Capricii la mine?! Eu şi capricii?! Aud acum întâia oară! Bărbaţii n-au capricii, dragă…!

— Nu-s capricii, ci slăbiciuni-zise soţia celuilalt ofiţer. Toţi bărbaţii sunt plini de slăbiciuni. Dumnezeu ştie de ce ni se spune nouă, femeilor, sexul slab. Armonia în căsătorie depinde de puterea cu care femeia poate suporta slăbiciunile acestea.

Convorbirea se învălmăşi. Toată lumea avea de spus un cuvânt, până şi cele două fete mai tinere.

— Dumneata, domnişoară Ana, nu ai nici-o părere? Întrebă studentul Martinescu.

Se făcu linişte, şi toate privirile se îndreptară asupra Anei.

— Păreri pot să am şi eu. Vreţi o părere de circumstanţă, sau una sinceră?

— Şi ce înţelegi dumneata prin părere de circumstanţă? Întrebă unul din ofiţeri.

— Una de ocazie, pentru a mă afla şi eu în discuţie, cum sunt cele mai multe ce se debitează în astfel de împrejurări.

— Nu! Preferăm sinceritatea. De altfel, să ne crezi, şi noi suntem sinceri, zise unul din ofiţeri.

— Să nu-l crezi, domnişoară Ana! Toţi bărbaţii sunt înclinaţi spre minciună, interveni repede nevastă-sa.

— Eu cred-începu Ana-că nu sunt doi oameni pe lume care să se potrivească întru toate. Omul nu-i un măr pe care să-l poţi tăia în două părţi identice. Cred că datoria bărbatului şi a femeii e să se cunoască, înainte de căsătorie, cât pot mai bine. Şi dacă nu se potrivesc cel puţin în trăsăturile fundamentale ale caracterului, să nu se căsătorească.

— Ei, n-am spus eu?

— Izbucni o voce de femeie. Chiar asta am susţinut-o şi eu, că Vică şi Marina sunt două caractere care nu se potrivesc, în felul lui, fiecare este o fiinţă admirabilă. Dar cine i-a pus să se căsătorească? Dragă, nu-mi vine să cred, dar se spune că o brutalizează.

— Nu mai vorbiţi pe tonul ăsta tragic despre căsătorie-interveni Jean Frunzescu. Mai de mult puteau fi căsătorii tragice, dar azi nu mai sunt.

— Crezi că toţi ajung la armonia aceea conjugală de care s-a vorbit aci? Întrebă una din fete.

— Armonia conjugală n-a existat nici în trecut. Aici sunt cu totul de părerea domnişoarei Muja; nu se află doi inşi pe glob care să se asemene întru toate. Nu e posibilă deci o armonie conjugală. Dar când, din lipsa ei, căsnicia tinde spre tragedie, salvarea e aproape.

— Ce salvare? Întrebară mai multe glasuri.

— Divorţul! Râse Jean.

— Foarte mulţumesc de o asemenea salvare! Nici nu vreau să mă gândesc, zise soţia unuia din ofiţeri.

— Nici eu! Declară soţul ei. Izbucniră în hohote de râs.

— Reînnoirea alianţei! Frumos! Deşi sunteţi încă departe de nunta de argint, nu numai de cea de aurzise Jean. Dacă nu vă gândiţi, înseamnă că vă puteţi suporta încă destul de bine unul pe celălalt. Să vă văd peste vreo cinci-şase ani, când nu vă veţi mai putea suporta.

— Vai, Jean, de ce vorbeşti aşa?! Strigă supărată Rada.

— Păi, noi discutăm impersonal. Eu vreau să spun: nu ei, dar alţii, când nu se mai pot suporta, nu mai aşteaptă să ajungă la momentele dramatice, cum se întâmpla pe vremuri, pentru că azi există o supapă: divorţul.

— Dar pe vremuri nu era? Ce, l-a inventat societatea de azi?

— Aproape. Moşii şi strămoşii noştri nu prea divorţau. Ţineau de legile bisericii: Ce-a împreunat Dumnezeu, omul să nu desfacă. Şi azi se mai spune la cununie sentinţa asta. Numai că, spre norocul nostru, azi nu o mai ia nimeni în serios. De altfel, să nu vă scandalizaţi dacă vă voi spune că axioma asta nici nu e logică, după părerea mea. Nu Dumnezeu împreună două fiinţe de sex opus, ci ele înseşi se unesc, după bună voia lor.

— Vai, Jean, acum te-ai apucat să spui prostii! Se tângui Rada.

Fetele se înroşiră, mai ales cele două tinere.

— Dar, să-mi dai voie! Nu e nici-o prostie! Nu-i vorba de…

— Se opri deodată. Voia să zică: nu-i vorba de împreunarea aceea la care te gândeşti tu şi domnişoarele astea împurpurate, dar se răzgândi şi continuă: E vorba de alegerea tovarăşului de viaţă, de căsătorie. Nu Dumnezeu face să se întâlnească şi să se iubească doi oameni…

— Ba da, ba da! Pentru asta sunt gata să jur-zise bucăţica de femeie căsătorită cu unul din ofiţeri. Pe Nicu, mie, Dumnezeu mi l-a scos în cale! Sunt cu totul sigură că este un destin şi în căsătorie, şi destinul nu-i altceva decât voinţa lui Dumnezeu.

— Şi Nicu e de aceeaşi părere? Glumi celălalt ofiţer.

— Cu totul de aceeaşi, declară imediat Nicu, dar cu o asemenea emfază, încât izbucniră cu toţii în râs.

— Dumnezeu are griji cu mult mai mari-continuă Jean-decât să ne poarte paşii spre viitoarea soţie sau spre viitorul soţ. Noi ni-i purtăm, şi, dacă greşim, noi tragem ponoasele. Să nu dăm vina pe Dumnezeu. Dar societatea modernă a găsit şi mijlocul de a corecta greşeala.

— Preamăreşti divorţul, va să zică!

— Exclamă domnişoara Martinescu. Bine că ştiu! Am să mă păzesc, la vremea potrivită, de asemenea perspective, spuse ea ca-n glumă.

Tot grupul ştia că cei doi erau buni tovarăşi de societate. Cele două femei măritate susţinură cu o serie de argumente că divorţul este o nenorocire, o pacoste a societăţii de azi; că viaţa familială era mai bună pe vremea când divorţurile erau rare. Altă educaţie era pe atunci, alte caractere. Azi cam a treia femeie e divorţată.

— Nu exageraţi! A zecea, spuse Jean.

— Fie şi a zecea! Dar e o plagă socială. Ce se alege de copii? Dar cu alta-cu a doua, cu a treia nevastă-traiul va fi mai fericit?

— Varietas delectat! Zise unul din ofiţeri.

— Aceeaşi afirmaţie superficială se poate face şi despre femei, zise bruneta cea mică, profesoară de liceu.

— Aş cuteza, totuşi, să pun la vot părerea mea. Cine aprobă divorţul, să ridice mâna! Zise Jean.

Nu ridică mâna decât el şi Anastasia Dragu, cea mai tânără dintre fete. Dar repede şi-o trase şi ea, ascunzându-şi-o la spate.

Toţi izbucniră în râs.

— M-am înşelat!

— Zise Jean. Credeam că cel puţin una dintre femeile de faţă va ţine cu mine. Regret că m-am înşelat.

— La cine te gândeşti? Întrebă Rada.

— La domnişoara Ana.

— La ea?! Dar de ce tocmai la ea?! Se întrebară cu toţii.

— Pentru că, după convingerea mea, e o fată cu mult simţ al realităţii şi cu mult spirit practic.

Toate privirile se întoarseră spre Ana. Ea, încă de mai înainte, când Jean îndrăznise s-o aducă în discuţie, simţise sfidarea pe care i-o aruncase tânărul, de parcă purtarea lui din sară trecută n-ar fi contat. Era în glasul lui şi o adiere de ironie, de dispreţ chiar, cum li se întâmplă adeseori celor ce n-au reuşit într-o acţiune, care, în loc să se dispreţuiască pe ei, dispreţuiesc piedeca ce li se pune în drum.

Dar încă de la întâia sfidare, Ana îşi dăduse capul pe spate mai mult decât de obicei. Sufletul ei se simţea la adăpost subt cămaşa lui de zale. Acum fu şi mai nepăsătoare, răspunzându-i direct acestui neruşinat care îndrăznea s-o apostrofeze mereu, aci, în public, înainte de a-i fi dat măcar o explicaţie pentru purtarea lui grosolană din sară trecută. Şi în atitudinea aceasta dispreţuitoare a lui Jean ea descifra cutezanţa obraznică pe care o putea avea un tânăr din aşa-numita Junie bună faţă de ea, în primul rând pentru că nu era o fată din rândurile lor, pentru că era o fată săracă.

— Mi-ai face o deosebită plăcerezise ea, suportând fără să clipească privirea lui şi privirile celorlalţi-dacă mi-ai lămuri mai de-aproape ce înţelegi subt acel simţ al realităţii, pe care mi-l atribui cu atâta mărinimie.

El nu răspunse îndată.

— Ce legătură vezi între simţul realităţii şi aprobarea divorţului? Adaogă ea.

— Recunosc că mi-e mai uşor să răspund întrebării din urmă. Realitatea este aşa: să cunoşti viaţa, să nu trăieşti din vis, să nu te iei după himere. Dar dumneata ai recunoscut realitatea că nu există doi oameni care să se asemene întru toate. A doua realitate e însă concluzia logică: cei ce nu se aseamănă, când nu se mai pot suporta, divorţează. Deci dumneata trebuie să aprobi divorţul.

— Concluzia logică ar fi alta: cum nu este asămănare desăvârşită între doi inşi, şi cum fără ea traiul, căsnicia este o tragedie, să fie desfiinţată însăşi instituţia căsătoriei. Sau: toate căsătoriile să se desfacă prin divorţ. Dar nici realitatea nu e aceasta, cum ştim cu toţii, nici eu nu pot fi atât de mărginită să susţin ceva ce contrazice realitatea. Căsătorii fericite sunt destule. Divorţurile, oricât ar fi de multe, sunt totuşi excepţii de la regula generală, ca şi căsătoriile fericite.

— Bravo, Ana! Strigă însufleţită Rada.

— Felicitările noastre, domnişoară, ziseră cele două femei măritate.

— Te rog, te rog, încă n-am terminat, domnule Frunzescu-îi spuse ea, evitând, cu o intonaţie semnificativă, numele Jean. Rada întoarse capul şi o privi uimită. Iată ce cred că trebuie să mai adaog: Cu toate deosebirile, sunt oameni fericiţi în căsnicie, care nu se gândesc niciodată la divorţ, se suportă, cum spui dumneata. Pentru că sunt deosebiri şi slăbiciuni care se pot suporta, cu puţină îngăduinţă, şi mai ales cu multă iubire. Dar sunt şi slăbiciuni care nu pot fi suportate, defecte organice, ori spirituale, păcate şi.

Înclinări bolnave, care nu pot fi suportate. Şi pe acestea, după părerea mea, e bine şi trebuie să le cunoşti înainte de căsătorie. Numai ele pot duce la divorţ.

— Aşadar, recunoşti că e bine să fie şi divorţ, insistă Jean.

Ana îl privi de sus, cu o răceală de gheaţă.

— Recunosc că sunt ticăloşii şi ticăloşi care trebuiesc cunoscute şi cunoscuţi înainte de căsătorie, păcate şi defecte legate organic de cineva, care n-au ce căuta în căsătorie, în familie.

Jean Frunzescu deveni palid. Tot sângele îi fugi din obraji, îşi căută îndată de lucru, umplând paharele cu vin. Mâna îi tremura însă uşor. Sticla cânta puţin pe buzele paharelor. Ana îl urmări şi avu o senzaţie de superioritate, de biruinţă. În sfârşit era răzbunată că omul acesta, fără a-i da nici o explicaţie pentru purtarea lui necuviincioasă, fără a-şi cere iertare, cutezase sa o provoace direct, de faţă cu atât a lume.

— Are dreptate domnişoara Muja-spuse una din cele două soţii de ofiţeri. Eu sunt gata să suport şi să mă împac cu micile defecte ale soţului meu, dar o ticăloşie nu i-aş, suporta-o! Pentru o faptă infamanta a lui aş fi în stare şi eu să divorţez.

— Dacă de asta e vorba, atunci poţi introduce acţiunea, draga mea-zise celălalt ofiţer. Oare a o curta pe soţia celui mai bun prieten nu-i o i aptă infamantă, după părerea dumitale?

Râseră toţi, şi Jean le fu recunoscător că-l scoaseră astfel din centrul conversaţiei. Privirea aceea îngheţată şi cuvintele cu tâlc ale Anei îl umiliseră adânc… Putea fi privită ca o ticăloşie purtarea lui de-asară? Ar fi vrut acum, după lovitura primită, să creadă ca purtarea lui nu fusese decât o glumă. Dar nu reuşea. Ştia că nu fusese o glumă, că o pândise pe Ana, prin grădină, multă vreme, până rămăsese singura, ca dorise să-i înconjoare mijlocul, să o simtă aproape de el. Şi cum nu se putea dezvinovăţi de acuzaţii de ticăloşie, ca sa nu se simtă prea umilit, se gândi: Dar, în definitiv, cine-i fata asta de i-a putut trece prin minte că eu m-aş fi căsătorit vreodată cu ea, ca să-mi spuie că pe ticăloşi e bine să-i cunoşti înainte de căsătorie?! O liceană ce trece în clasa a şaptea! De, copilă nu mai e, dar obraznică este, cum numai o femeie cu experienţă poate fi!”

Întră în vorbă cu ceilalţi, îşi făcu de lucru cu paharele, dar o clipă îndrăzni totuşi s-o privească pe Ana. Ana râdea din toată inima, cu capul răsturnat pe spate, de glumele ofiţerului de alături. Jean Frunzescu îngălbeni din nou: niciodată parcă nu i se păruse atât de frumoasă. Nu mai cuteză să se mângâie cu întrebarea cine era fata asta obraznică? Simţea că este cineva şi presimţea că va mai avea cu ea de furcă în viaţă. După ce trecură în revistă şi criticară toate cunoştinţele mai apropiate, începură să vorbească despre lecturile mai recente. Erau, aproape fără excepţie, cărţi străine, citite în original, în limba franceză sau în traducere românească. Erau cărţi de autori noi, necunoscuţi înainte de război, şi erau o sumedenie de romane poliţiste. În urma observaţiei făcute de studentul Martinescu, că Victor Margueritte nu e scriitor, că Băietana şi Corpul tău îţi aparţine, nu numai că nu sunt romane, dar nici măcar literatură, ci doar scrieri de corupţie, comerciale, nu artă, se încinse o discuţie înverşunată. La conversaţie nu luă parte Ana Muia şi cea mai tânără dintre fete, Anastasia Dragu. Ceilalţi, însă, se năpustiră asupra lui Martinescu.

— Observaţia dumitale nu m-ar mira, dacă ai fi student în teologie, domnule Martinescu. Dar dumneata studiezi dreptul, şi trebuie să ştii că natura omenească e destul de coruptă, aşa că nu mai e nevoie de nici-o instigaţie. Romanele acestea nu fac decât să înfăţişeze natura omenească aşa cum este, zise profesoara.

— Doamna profesoară se recunoaşte în Băietana, domnule Martinescu, insinuă cu răutate Jean Frunzescu.

Femeia-i aruncă o privire mânioasă.

— Să-ţi fie ruşine!

— Poftim! Nu este exclamaţia dumitale ce mai preţioasă confirmare a părerii mele? Întrebă surâzând Martinescu.

— Dar înţelege, domnul meu; autorul descrie o realitate, viaţa reală. Dar viaţa îmbracă forme nenumărate, şi toate sunt reale. Dacă admit că natura omenească e coruptă, nu urmează de aici că reprezint chiar eu corupţia şi că mă recunosc în libidinoasa aceea. Dar sunt şi astfel de fiinţe; trăiesc, în carne şi oase, printre noi. De ce n-ar putea fi subiecte de roman?

— Pentru că nu tot ce există în realitate este şi subiect de artă, dragă doamnă.

— Adevărat! Răsună corul celorlalţi.

— Depinde de îndrăzneala, de mentalitatea scriitorului, interveni Jean Frunzescu.

— Nu! Depinde numai de talentul adevărat, afirmă cu neânduplecare Martinescu.

— Talentul nu face decât să exprime mai bine sau mai puţin bine viaţa, realitatea, după intensitatea, după forţa lui, se ambiţionă să susţină profesoara.

— Nu! Veţi binevoi să nu vă supăraţi dacă vă contrazic, doamnă. Primul rost al talentului şi întâia dovadă a existenţei lui este să simtă ce poate fi subiect de artă şi ce nu poate fi. Sunt realităţi în viaţa omenească, în viaţa socială care nu pot fi luate drept subiecte de artă. Sunt prea animalice, ţin prea mult de viaţa vegetativă, de nevoi ale organismului. Cine ar cuteza să le descrie într-o carte literară? Tot aşa şi instinctele vitale ale omului, instincte pe care natura le-a lăsat să trăiască în subconştient şi să ne dirijeze de acolo numai când e nevoie de un act al vieţii fiziologice. Dar arta nu are nimic de-a face cu fiziologia. Nu e creată de legile organismului nostru. Arta e creaţia spiritului şi se adresează spiritului, nu trupului. Ei bine, acel autor francez-autor pentru mahalalele Parisuluise adresează numai trupului, concupiscenţei cărnii. Dar asta nu mai e artă, ci meşteşug de aţi vinde bine cartea. Pentru că cei mai mulţi înţeleg şi iubesc mai mult trupul decât spiritul.

— Exagerezi! Pe mine mă interesează omul întreg, cu trup, cu suflet-zise unul dintre militaripentru că numai aşa e complet.

— Evident că ne interesează, dar altceva e interesul şi altceva e obiectul artei. De altfel, pentru a nu lungi zadarnic discuţia, vă rog să-mi spuneţi dacă, citind astfel de cărţi, nu le ascundeţi pentru a nu ajunge în mâna copiilor.

Cele două domnişoare se înroşiră ca bujorii, chiar şi Rada. Ana continua să asculte liniştită. Ea nu citise nici-una dintre cărţile acelea la modă, pe care elevele de liceu şi le împrumutau în taină şi care erau parcurse cu sufletul la gură.

— Desigur că nu constituie o lectură pentru tineret-se grăbi să răspundă profesoara, simţindu-se direct vizată. Totdeauna au existat în literatură cărţi primejdioase pentru tineret, ceea ce nu însamnă însă că nu sunt adevărate creaţii literare.

— Şi focul e primejdios, dar ce ne-am face fără el. Copiii însă nu trebuie să se joace cu focul, zise Jean, şi privi zâmbind la cele două fete mai tinere.

— Mi se pare însă că tocmai tineretul le citeşte mai mult. Şi încă nu s-a găsit mijlocul de-a ascunde o carte rea de ochii tineretuluispuse un bărbat roşcovan care tăcuse până atunci. Eu nu cunosc decât un singur mijloc de a le face nevătămătoare, şi aici sunt cu totul de părerea lui Martinescu: astfel de cărţi nu trebuie să fie tipărite. Nu e de-ajuns libertinajul extraordinar care s-a înstăpânit îndată după război? Nu vedeţi ce muzică se compune, ce dansuri sălbatice sunt la modă, ce rochii scurte poartă doamnele? Mai e nevoie şi de o literatură… Decoltată pentru a înnebuni lumea şi îndeosebi tineretul? Nu vedeţi că au început să apară şi la noi femei şi fete tunse după modelul acelei Băietane?

Cel ce vorbea era un advocat care făcuse războiul, purta o cicatrice pe faţă, şi care se înscrisese acum, Dumnezeu ştia de ce, la politehnică. Era cunoscut ca om serios, care rar se amesteca în discuţii.

Cuvintele lui din urmă îi sculară în cap toată lumea feminină: toate femeile prezente erau pentru rochiile scurte şi parul scurt. Uitară de moralitatea sau imoralitatea artei şi se aruncară cu toţi asupra modei.

Între femeile prezente nu era însă niciuna tunsă, dar din patima cu care susţineau caracterul higienic al modei acesteia se vedea că toate ar fi dorit să fie. Bărbaţii, afară de Jean, erau împotrivă. Cei doi ofiţeri declarară că ei ar face chestie de divorţ dacă soţiile lor ar voi să se tundă.

— Nu! Pe onoarea mea, mi se face rău când văd un cap chel de muiere! Declară unul dintre ei.

— Nesincer ca totdeauna! Mă rog, cum ţi se face rău, când flirtezi cu doamna Lăzărescu? Ştiţi, dragele mele, doamna asta e văduva unui căpitan, şi ea a fost printre cele dintâi care s-au tuns în oraşul nostru. Nu te-am auzit eu spunându-i cât de mult a întinerit de când s-a tuns?

— Eram ironic, dragă! Dar, în sfârşit, fie la dânsa acolo. N-am nici în clin nici în mânecă cu ea! Dar nu admit şi nu voi admite niciodată să-mi văd nevasta cu ceafa goală şi cu frizură pe frunte, ca un licean. E respingător, dragă!

Chestiunea agită multă vreme pe toată lumea, ca şi rochiile scurte. Cum se goliseră destule sticle de vin, începură să se audă vorbe şi aluzii cam decoltate, de care însă nimeni nu se scandaliză, ci toată lumea făcea haz.

Ana Muja se declarase şi ea pentru noua modă ce pătrundea în lumea feminină, spunând că nu are nici un rost ca o femeie să poarte atâta povară pe cap, mai ales acum, când încep şi femeile să între în serviciile publice, să fie funcţionare, profesoare. Enomomisesc timp scăpând de atâta pieptănat, încolo, pentru ea, chestiunea nu era de mare importanţă: nu o să fie nici mai fericită, nici mai nefericită daca va purta plete sau se va tunde. Nu pune nici un preţ pe aspectul tradiţional al femeii.

— Faci foarte rău, domnişoară Ană, că vorbeşti aşa-zise tânărul Martinescu. Când cineva are un păr frumos ca dumneata, trebuie să ţină la tradiţie. Le mai înţeleg pe femeile cu plete sărace; pentru unele e poate o salvare să se vadă tunse. Dar dumneata şi domnişoara Rada?! Ar fi mare păcat! O femeie nu poate fi frumoasă, aruncând într-o frizerie o astfel de podoabă a capului.

— Şi trăbă numaidecât ca o femeie să fie frumoasă? Eu cred că principalul este ca omul să fie fericit în viaţă, iar nu frumos.

— Şi frumuseţea nu e un element al fericirii?

— Se poate, când e combinată şi cu alte elemente. Singură, rareori aduce fericirea!

— Şi o spui asta chiar dumneata, la vârsta dumitale?

— N-am experienţă, nu-i aşa? Sunt destul de mare, domnule Martinescu, pentru a şti că, de pildă, nici-unul dintre domnii necăsătoriţi de-aici n-ar lua o fată numai pentru frumuseţea ei.

— Aşa crezi dumneata? Nu ştiu, poate să ai şi poate să nu ai dreptate. Sunt însă convins că nici-o femeie nu s-ar sluţi tăindu-şi părul, dacă n-ar crede că-i sade mai bine aşa. Adică pentru a se face mai frumoasă. Şi mai sunt încredinţat că dacă cineva te-ar putea convinge pe dumneata că-ţi stă mai bine aşa cum eşti, nici nu te-ai mai gândi la foarfecele frizerului.

— Dar nu-i nici-o primejdie, dragul meu-zise profesoara. În liceu nu se va introduce niciodată moda asta nouă. E o coafură pentru femei, nu pentru fete.

— Ba se va introduce! Strigară mai mulţi în cor.

— O vor introduce înseşi profesoarele! Şi le vom vedea tunse nu numai pe femeile tinere, ci şi pe cele bătrâne. Nici un pârjol nu se întinde mai repede ca moda la femei-declară Jean cu ton de autoritate în materie. Mărturisesc că eu mă cam cutremur de pe acum, gândindu-mă cum vor arăta tunse câteva bătrâne pe care le cunosc! Uf! Şi totuşi moda va pătrunde şi va birui. Asta e soarta sexului slab: să sară în fântâna modei una după alta, ca oile…

Discutând cu aprindere, se ridicară de pe pajişte şi, grupuri-grupuri, se pierdură în crâng, pe cărări largi, anume tăiate pentru plimbare. Ana mergea alături de Rada; încă nu fuseseră nici-o clipă singure, de când plecaseră de-acasă. Rada observase de mult că Ana nu-i în apele ei. E adevărat, participa la petrecere, răspundea uneori, ba câteodată o auzea chiar şi râzând, dar de câteva ori o surprinse cu faţa întunecată.

— Nu-ţi place tovărăşia noastră?

— O întrebă ea. Sunt toţi băieţi buni, şi fetele asemenea.

— Sunt încântători cu toţii – îi răspunse Ana. Am petrecut minunat.

— Nu prea se vede! Dimpotrivă, te-am văzut în mai multe rânduri îngândurată.

— Ei, da' de unde! Eram şi eu atentă. E o societate pe care nu o cunosc, dar te asigur că am petrecut foarte bine.

— Desigur, nu s-au purtat ca într-un salon, şi, poate, sunt şi câţiva care nu prea fac de societatea noastră-ofiţerii aceia! Da' ce să faci? Aici, la ţară, ne distrăm cum putem!

Spre sară, rupţi de foame, ajunseră la conac, după ce se despărţiră, cu mare gălăgie, la o răscruce, de ceilalţi.