VI.

Ana se trezi astfel la vârsta înfloririi, când se desfac bobocii gingăşiei, ai frăgezimii. Admira şi se lăsa admirată fără nici o umbră de gând rău. Nu era decât un fenomen natural, pur în însăşi esenţa lui: un suflet şi un trup la începutul vieţii, în cap de primăvară.

Aşa întră în vilegiatura oferită de familia judecătorului Frunzescu. În familie se povestea că pe um strămoş l-ar fi chemat Frunzetti, că ar fi fost de origină italian, ori grec, ori aşa ceva, dar că unul din antecesori şi-ar fi schimbat numele în Frunzescu. Nu putea să nu recunoască îi era foarte îndatorată familiei Frunzescu pentru că o invitase să-şi petreacă vacanţa mare împreună cu ei. Rada era prietena ei cea mai bună, iar părinţii Radei erau cei mai simpatici părinţi din câţi cunoscuse ca invitată în familiile colegelor.

Dar mai era un motiv, şi acesta era poate cel mai important: Rada avea un frate, student la politehnică, în anul al treilea, îl cunoscuse la Crăciun, în familie, şi Rada-i spusese că toată vacanţa de vara, Tean, fratele ei, va fi mereu cu ele, şi la conac, şi la mare.

În timpul cursurilor, îi spusese Rada, fratele ei locuia la Bucureşti, la o mătuşă, o soră a mamei sale, Ana Scarlat, văduvă de general, femeie tânără încă şi foarte bogată, care avea un singur fiu, ataşat militar într-o legaţie din străinătate.

În tovărăşia doamnei Frunzescu şi a Radei, Ana făcu prima ei călătorie mai lungă cu trenul. Deşi, ca să nu se facă de râs, se silea să nu-şi deie pe faţă simţămintele proaspete care o copleşeau, nu-şi putea ascunde neliniştea, înfrigurarea şi nici nu-şi putea înfrâna pornirea de a privi mereu pe geam la peisajele noi ale regiunilor necunoscute prin care treceau.

Dar însoţitoarele sale erau atât de mult prinse de proiectele pe care le făceau pentru timpul pe care urmau să-l petreacă la conac şi la mare, încât nu băgară de samă agitaţia Anei. Ei nu-i mai putea ieşi din minte distanţa: douăsprezece ceasuri cu acceleratul! Şi într-o asemenea durată va vedea mereu ţinuturi noi, râuri şi şesuri, păduri şi munţi, oraşe şi sate. Şi toate erau în ţara ei, în România.

Părea că nu se poate dumiri, că nu-i vine să creadă. Cea mai lungă distanţă făcută de ea cu trenul, fusese de un ceas şi jumătate, cu personalul, în clasa a treia, învăţând la geografie, nu se gândise niciodată să-şi închipuie dimensiunile reale, depărtările, spaţiul ţării. Şi acum, dintr-odată, ţara se-ntindea în faţa ei. Era o ţară mare? I se părea imensă! Şi ceea ce o umilea mai mult era că, deşi cunoştea, din carte şi de pe hartă, România din fir în păr, cu râuri, cu munţi, cu oraşe, cu judeţe, cu mine, cu principalele linii de căi ferate, privind pe geam nu-şi dădea sama unde se află şi în ce direcţie aleargă trenul. Ar fi dorit să aibă harta ţării la îndemână, să o deschidă, să desluşească direcţia, drumurile, regiunile prin care trecea. Ce ruşine, cu şase clase de liceu făcute, să nu ştie unde se află, să nu recunoască râul pe podul căruia trece chiar acum trenul, să nu ştie ce oraş mare este acela care se iveşte în zare! Dar îşi dădu sama, c-un fel de umilinţă, că chiar dac-ar fi avut harta la-ndemână, nu ar fi deschis-o. I-ar fi fost ruşine să se arate ea, prima elevă din clasă, atât de neştiutoare a drumului şi locurilor prin care treceau. Din acest motiv nici nu cuteză s-o întrebe pe doamna Frunzescu sau pe Rada, ci continuă să-şi furişeze privirea prin geam până ce se convinse că nici mama şi nici fata nu-i au grija, ci că discută cu aprindere organizările pe care le vor face la conac. Atunci îşi adânci privirile, fără nici o teamă, în lumina de dincolo de fereastra compartimentului.

Ce ţinuturi încântătoare se roteau domol în depărtări, ce lanuri bogate fugeau ameţitor în urma trenului, ce aromă îmbătătoare de grâne coapte venea prin geamul deschis! Ochii ei verzi scăpărau de plăcere, nările-i fine palpitau. Părea că s-a trezit în ea mumă-sa, Veta, din vremea fetiei, când ieşea, strălucitoare, la secere şi la bucurie, la soare şi la cântec, cu alte fete lucrătoare alăturea!

Fără să-şi deie sama, începu să murmure un cântec, nu unul din cele învăţate în liceu, ci unul auzit şi învăţat de la mamă-sa, în primii ani ai copilăriei.

Deschise şi al doilea geam, de lângă ea, îşi scoase capul în mireasma răcoroasă de-afară, şi murmură mai departe cântecul. Părea că întră în ea valuri de viaţă nouă, şi îşi simţi sufletul profund emoţionat. Nu-şi putea da sama de ce, dar i-ar fi plăcut să fie acolo, între lanurile de grâu în pârg, lângă porumbul de-un verde întunecat, lângă căpiţele acelea de fân. Părea că acolo s-ar fi simţit mai acasă, mai în siguranţă decât la liceu, decât aici în tren sau decât la conacul spre care mergea. Regiunile nu-i erau cunoscute, dar unele semănau cu cele din satul ei natal! Murmura o doină adusă de-acasă; mireasma câmpului o îmbăta; valuri uşoare, de căldură dulce îi băteau inima. Ce frumoasă e natura, ce frumoasă e ţara! Şi toată ţara asta e acum a noastră. Cât e de mare şi cât e de bogată! Se mustră în sine că nu s-a gândit niciodată la lucrul acesta, pe când învăţa la geografie sau la istorie. Ce rost mai poate avea învăţatul acela din carte? Iată, ei i se părea că abia acum începe să ia mai întâi contact cu ţara, să o cunoască, să o iubească. Datele, cifrele, numele reci-ce rost au dacă nu sunt însufleţite de sentimente? Întră reci în memorie şi nu-s de nici-un folos; de aceea, de la o vreme, le şi uiţi, ca şi când nu le-ai fi ştiut niciodată. Rămase îndelung la fereastră, cu capul scos prin geamul deschis, în zări clipeau uneori brâiele de argint ale râurilor. Lunci întinse erau pline de căpiţe de fân sau de brazde care se uscau subt adierea soarelui înalt. Pătrundea până la ea mirosul ameţitor al finului nou, al ierbii celite. Femei şi bărbaţi, în depărtări, siluete uşoare şi albe, lucrau la fân. Tot pierzându-se în frumuseţea şi armonia naturii, păru a-şi uita cu totul şi unde se află, şi cine este. Internatul, anii de şcoală la oraş, păreau că s-au retras undeva departe, în neguri. Poate că nici n-a fost ea şi nu este ea eleva care a străbătut clasele de liceu. Aceea, după cum o întrezăreşte uneori acum, e o domnişoară cam ciudată, pretenţioasă, nefirească, iar ea, aceea de-atunci, pare că se contopeşte cu ceea ce vedea.

Nu-şi dădu sama câtă vreme rămase la geam. Balaurul cel negru se unduia şi se răsucea mereu pe alunecuşul lui de fier, şi duduia ca un vifor surd. Trecu prin câteva tunele, şi Ana se ruşina că nu ştia ce tunele-s acelea şi unde se află. Personajele, locurile se schimbau necontenit.

Mama şi fata îşi terminară, în sfârşit, poveştile, şi doamna Frunzescu zise:

— Aibi grijă, Ano, să nu-ţi între-n vrun grăunte de funingine în ochi. E cea mai usturătoare durere, şi grăuntele acela cu greu se poate scoate. Odată, două ceasuri m-am chinuit, ajutată de toată lumea din compartiment, până am reuşit să scot un astfel de firicel negru. Şi ochiul mi-a rămas roşu o săptămână.

Rada îşi scoase şi ea capul pe geam, dar după o scurtă rotire a privirii, părându-i-se că nu vede nimic interesant, se aşeză iarăşi pe banchetă, în faţa mamei sale. Ele nu-şi întorceau capul spre geam decât atunci când trenul lor trecea cu vuiet, fără să se oprească, pe lângă câte o gară mică; părea că nu le interesează nimic din ceea ce exista dincolo de păreţii compartimentului.

— Ce gară a fost asta, mamă?

— Habar n-am!

— Dar oraşul care a rămas în dreapta?

— N-am idee!

Şi iarăşi se întorceau la sporovăială lor despre aranjamentele pe care le vor face la conac în vara aceasta. Din asemenea schimburi de cuvinte Ana înţelese că nici Rada, nici maică-sa nu se orientau mai bine decât ea. Puncte de orientare erau numai gările în care trenul se oprea şi ale căror nume le puteau citi. Chiar şi în aceste situaţii doamna Frunzescu spunea uneori prăpăstii, de care, câteodată, nu se mira nici Rada, dovadă că nici ea nu ştia mai mult. Alteori, doamna Frunzescu părea o virtuoză a confuziilor: în gura ei, Mureşul devenea Olt, şi Oltul Mureş, Someşul Târnave, iar Târnavele Someş. Ceea ce o uimea mai mult pe Ana nu era lipsa aceasta de cunoştinţe şi de orientare geografică, deşi gazdele ei se lăudau că au făcut de foarte multe ori drumul acesta lung: neştiinţa lor o scuza într-o oarecare măsură pe a ei; ceea ce o mira era nepăsarea cu care, şi mama şi fata, îşi dezvăluiau sărăcia cunoştinţelor. Ele nu se simţeau umilite că nu ştiu prin ce regiune trec, ce râu, ce oraş sau ce munţi se văd în zare. Doamna Frunzescu cunoştea doar două-trei staţii, noduri de căi ferate, şi atât. Pe ele nu le interesa frumuseţea ţării, natura însăşi. Atunci de ce se duceau să se izoleze într-un conac la ţară, în mijlocul câmpului?

Unda unui uşor sentiment de înstrăinare faţă de ele îi trecu prin suflet. Simţea instinctiv că Rada şi mama ei sunt dintr-un alt aluat decât ea. În răstimpul de când le vizita, niciodată, până acum, nu-şi dăduse sama de această deosebire dintre ea şi ele.

Pe câtă vreme mama şi fata rămâneau nepăsătoare la frumuseţile naturii şi nu se sinchiseau de lipsa lor de cunoştinţe-ca şi când ar fi fost un lucru de la sine înţeles că nu erau datoare să cunoască regiunile şi oraşele prin care treceau-Ana se ruşina de neştiinţa ei.

De-aceea fu foarte recunoscătoare unui domn tânăr şi voinic, care, după ce trenul plecă dintr-o gară, întră în compartimentul lor, ţinând de mână un băiat de vreo doisprezece ani, elev de liceu. Cei doi se aşezară la unul din geamurile deschise, şi tatăl începu să-i dea copilului lămuriri despre toate regiunile prin care treceau, despre gări, despre oraşe, despre râuri.

Răspunsurile tatălui la întrebările băiatului îi ajutară Anei sa se orienteze în spaţiu. Ea îşi închipui din memorie harta României, căută cu gândul, pe hartă, locurile şi râurile pomenite de călător, şi, reuşind să stabilească cele patru puncte cardinale, în mintea sa începu să se facă lumină. Părea că se deschide o cărare, că întunerecul rămâne de-o parte şi de alta, şi reuşi să identifice, pe harta din închipuire, linia căii ferate principale pe care gonea acceleratul şi localităţile prin care treceau sau prin care urmau să treacă.

În chipul acesta începu să se poată orienta, şi simţi o caldă satisfacţie. Cu cât se lămurea mai bine pe unde trecea, cu atât simţea cum creşte ea însăşi în importanţă. Uneori arunca, cu coada ochiului, o privire de desconsiderare spre doamna şi spre domnişoara Frunzescu, care nici nu bănuiau ce progrese făcuse ea.

Odată cu înnoptarea, geamurile fură închise, şi Ana se aşeză lângă prietena ea. I se părea că vine de foarte departe.

— Eşti obosită-zise doamna Frunzescu. Ai stat prea mult la geam. Numai de n-ai fi răcit…

— Nu! Vă rog să n-aveţi nici-o grijă. Nu-s obosită. Mai degrabă aş putea spune că-mi pare rău că s-a întunecat prea devreme.

Doamna Frunzescu o privi în treacăt; era vădit ca nu înţelegea ce spusese Ana. Ea coborâ din reţeaua de bagaje o valiza şi începu să scoată pacheţele înfăşurate în hârtie albă, aşezâdu-le pe şervetul mare întins pe banchetă.

— Dacă nu eşti obosită, eşti desigur flămăndă-zise doamna Frunzescu. De altfel, Rada şi cu mine am flămânzit. Trebuie să ştii că noi n-am stat degeaba câtă vreme ai privit pe geam. Spun numai în treacăt: iubirea asta de natură mi se pare că-i o dovadă de talent şi de înclinări poetice. Eu şi cu Rada suntem mai practice. Noi am aranjat toate încăperile conacului, aşa că, ajungând acolo, nu avem decât să punem fiecare lucru la locul pe care i l-am fixat de pe-acum.

— Şi camera ta e aranjată gata!

— Zise Rada. E vecină cu a mea. Întocmai cum mi-am închipuit şi cum mi-am dorit.

— Cred că nu ţi-a fost prea greu să-ţi împlineşti dorinţa. Doamna Frunzescu se bucură ori de câte ori îţi poate face o plăcere.

— De data asta n-a fost tocmai uşor-zise doamna Frunzescu. Nu avem, deşi casa e mare, decât două camere de locuit, la etaj, care să comunice între ele şi să fie şi cu geamurile spre grădină. Până anul acesta, au fost rezervate mereu pentru Jean şi pentru văru-său, Scarlat, care în fiecare vară venea cel puţin o lună la noi. E numai cu trei ani mai în vârstă ca Jean, şi până acum doi ani, de mic copil, a fost necontenit la noi, verile. Anul ăsta mamă-sa m-a înştiinţat că nu e sigură venirea lui în ţară, că poate nu i se va da concediu. Ei, dar chiar de va veni, şi el şi Jean sunt bărbaţi de-acuma, vor putea sta şi în alte camere, întâietatea o are totdeauna tinereţea.

Mâncând friptură rece de pui, ascultând-o pe doamna Frunzescu vorbind despre conac şi despre o sumedenie de rudenii care făceau acolo scurte vizite; punând întrebări Radei; ascultând întrebările pe care i le punea mereu tatălui său puiul de licean, mândru de chipiul pe care şi-l punea mereu în cap, ca şi de numărul de ordine cusut pe mâneca stângă, la care îşi arunca din când ochii, Încet-încet, Ana se trezi la realitatea dintre cei patru păreţi ai compartimentului. Şi îşi dădu sama că, de când plecaseră, a fost foarte puţin atentă faţă de gazda sa. Încercă acum s-o aducă în centrul conversaţiei dintre ele trei şi o rugă să le vorbească despre conac. Doamna Frunzescu începu, plină de importanţa cunoştinţelor ei în acest domeniu, să povestească istoria clădirii conacului la care mergeau, poveste pe care şi Rada o cunoştea numai fragmentar.

Conacul, cu moşia ce le mai rămăsese după expropriere, era zestre a doamnei Frunzescu. Îl ridicase moşul său, unul Manicatide, însurat cu o fată de boier de neam bun. Înainte, pe acel loc fusese un han la drumul mare, ţinut ani îndelungaţi tot de negustori din neamul Manicatide, până la cel din urmă, care cumpărase de la un vel-spătar moşia de alături şi reuşise să se-nsoare cu fata boierului.

Străbuna aceea ceruse ca hanul să fie dărâmat de pe moşie, şi hangiul nu avusese încotro, cu toate că el ar fi ţinut şi mai departe hanul, pentru că din venitul hanului ajunsese el boier. Dar femeia nici nu voise să audă. Un an n-a vrut să se mişte din casa părintească de la Bucureşti, până ce bărbatu-său n-a şters urma trecutului, dărâmând vechiul han, şi până nu a clădit, cu meşteri buni şi după modelul unui vestit conac boieresc, locuinţa de-acum. Străbuna aceea i-a făcut şi alte ponturi grecului. După vreo cincisprezece ani, l-a lăsat cu trei copii şi a cerut despărţenie. N-a mai aşteptat nici despărţenia, ci a fugit în ţări străine cu un văr al ei de-al doilea. Dar după moartea grecului-că fusese cu treizeci de ani mai bătrân ca ea, la cununie-femeia a venit la copii şi la moşie şi s-a adeverit o foarte pricepută şi energică administratoare şi o foarte iubitoare mama. Ea a ridicat mai toate clădirile din curtea conacului, şi a mai cumpărat pământ, înnădindu-l la vechiul trup al moşiei.

Reparaţii radicale i-a făcut tatăl doamnei Frunzescu, după răscoalele ţărăneşti din 1907, când nu scăpase nici el de foc. Atunci au fost clădite din nou şi grajdurile, care fuseseră dărâmate, şi hambarele şi alte acareturi.

— Dacă ar fi ştiut că vine exproprierea, nu cheltuia tata nimic-îşi sfârşi doamna Frunzescu povestirea. Acareturile sunt prea multe şi prea mari pentru pământul care ne-a mai rămas. Şi lucrurile care stau pustii, care nu sunt folosite, se strică mai repede decât cele întrebuinţate. De altfel, suntem pe cale să scăpăm de pământ, să rămânem numai cu casa şi cu parcul. Ni-l cer mereu ţăranii. Vrea să-l cumpere obştea satului. Pentru că, ştiţi, fetelor, un lucru: ţăranii ăştia nu se satură de pământ decât când îi astupă pământul. Deşi nu ne-a mai rămas din moşie decât un petec, se uită la noi cu duşmănie, ca şi când n-am avea dreptul nici la atât.

Cuvintele din urmă le rosti cu răutate, cu buzele subţiate, ceea ce o miră foarte mult pe Ana.

Puiul de licean adormise cu capul pe genunchii tatălui său, care, deşi părea că nu ascultă povestirea doamnei Frunzescu, întră deodată în vorbă.

— Vă rog să mă iertaţi, doamnă-zise el. Aş avea ceva de adăogat la observaţia dumneavoastră că ţăranii nu se satură niciodată de pământ. Nu e nici ură la mijloc, nici duşmănie. E o nevoie crudă: ţăranii, într-adevăr, nu au pământul care le trebuie.

— Aş, nu e ură, nu e duşmănie! Dar oare aţi uitat de 1907?

— Atunci a fost altceva, a fost o răscoală. Dar în urma ei a rămas deschisă, în văzul tuturor, rana adâncă a ţărănimii: lipsa de pământ.

— Dacă n-au nici acum destul, când ne-au luat aproape tot ce-am avut, când vor mai putea fi mulţumiţi?

— Bu unt inspector agronom, doamnă, şi sunt perfect informat. Cel puţin asupra regiunilor unde înţeleg că e şi conacul dumneavoastră.

— Dar acolo nu li s-a dat pământ?

— S-a dat, ca pretutindeni, dar nu-i de-ajuns. Două-trei hectare sunt prea puţine pentru a întemeia o gospodărie. Şi, în opt ani, nici astea n-au mai rămas întregi: s-au împărţit între copii. Fărâmiţarea asta continuă a proprietăţii o să ne ducă la o cumplită sărăcie. Pământ aproape că nu mai este de unde să li se deie.

— Ba se vede că mai este! Iată, noi, de răul lor, va trebui să le vindem şi ce mai avem. Eu aş mai răbda, nu m-aş grăbi, dar bărbatul meu nu mai poate suferi ostilitatea ţăranilor şi pagubele ce ni le fac în fiecare an. Dac-ar fi după mine, eu i-aş lăsa să aştepte până li s-ar strepezii dinţii.

Ana tresări uimită: încă nu o auzise pe doamna Frunzescu pronunţând asemenea cuvinte. Era ceva străin în ea, ceva ce nu cunoscuse până acum; şi vocea aceea înţepată, atitudinea aceea duşmănoasă cu care vorbise despre ţărani…

Nu era numai uimită, ci se simţea de-a dreptul jignită. Pentru întâia oară, după o lungă bucată de vreme, îi veniră în minte părinţii săi. Adevărat că acuma erau orăşeni, dar ei veniseră dintr-un sat, dintr-o veche casă ţărănească, dintre oameni asemenea acelora despre care vorbise cu atâta ură cucoana asta care se pretinde delicată.

Instinctiv aruncă o privire de prietenie şi de recunoştinţă către domnul cel străin, care răspunse:

— Nu cred să mă înşel afirmând că ostilitatea de care vorbiţi nu este altceva-ca pretutindeni de altfeldecât expresia nemulţumirii ţăranului că nu are pământul care-i trebuie. Aşa cum am făcut noi reforma agrară, doamnă, nu a adus la rezultatul aşteptat. Nu am rezolvat mai nimic până acum, şi dacă nu se vor lua măsuri…

— Nu! Un rezultat a avut! A distrus o mulţime de familii şi a redus exportul. De-acuma, treaba Statului ce încercări va mai face. Pe noi nu ne mai interesează.

Trenul luneca în noapte, şi în compartiment se făcu linişte. Liceanul dormea adânc. Tatăl său se uită la ceas, şi-l puse cu o mişcare repede în buzunar. Apoi îşi trezi cu glas domol copilul.

— Ajungem acasă, Nicule. Şezi binişor, să pot coborâ bagajele.

Elevul se frecă la ochi şi îşi strâmbă puţin gura de parcă ar fi fost gata să plângă. Dar văzând lumea străină din compartiment, şi mai ales pe cele două domnişoare, care se uitau la el surâzând, îşi reveni numaidecât şi începu să-şi aranjeze haina.

Trenul îşi încetini mersul şi se opri într-o staţie. Inspectorul agricol le dori noapte-bună, copilul spuse sfios buna-sara, şi ieşiră.

— Ce idiot şi inspectorul ăsta! Vrea să facă din negru alb. Cică ura ce ne-o nutresc ţăranii nu e ură, ci o poruncă a instinctului lor de conservare. Haida de! Dar înainte de 1907 cum au trăit ţăranii, pe marile moşii, fără să cunoască acest instinct? Şi au trăit veacuri de-a rândul, şi au trăit mai bine ca acum! Atunci, când li se termina porumbul, dădeau fuga la conac. Acum crapă de foame. Nimeni nu mai are rezerve.

Cele două eleve tăcură. Pe Rada nu o interesase conversaţia şi nu o urmărise; iar inima Anei era strânsă, înciudată. De ce era atât de pornită doamna Frunzescu împotriva ţăranilor? Nu avea avere destulă? Nu avea cu ce trăi? De ce n-ar lăsa şi pe alţii să trăiască?

Ana nu înţelegea pornirea de vrăjmăşie ce se ridicase în ea faţă de mama Radei. Dar, instinctiv, simţea că e departe de ea. Şi se ridică de lângă Rada, se înfundă în colţul compartimentului de lângă fereastră şi închise ochii. Voia să le facă să creadă că i se făcuse dintr-odată somn şi că adormise îndată. Dar somnul nu-i veni decât târziu. Întâi adormiră Rada şi mamă-sa, după ce stinseră lumina şi nu mai rămase decât umbra uşoară, albastră, a becului de sus.

Ana se frământă multă vreme cu gândurile. Îşi dădea pentru prima oară sama de deosebirea dintre ea şi familia Frunzescu. Când intrase în liceu, nu avusese decât o singură dorinţă: să semene cât mai mult cu celelalte eleve, cu cele venite din clasa intelectualilor, din părinţi domni. Să le semene şi să le întreacă. Şi după ce a ajuns întâia în clasă, dorise să înveţe să se poarte ca oricare dintre colegele ei, nu numai în internat, ci şi în societatea pe care înainte n-o cunoscuse. Pământul făgăduinţei era pentru ea să ajungă în rând cu colegele ei, să nu se mai întoarcă niciodată de unde plecase. De-aici pornise şi dorinţa ei de a nu se mai întoarce, în timpul vacanţei, la locuinţa părintească, şi răceala ei faţă de părinţi, răceală care mergea până la o brutală nesimţire.

Toate gândurile ei zvăpăiate de copilă se învârtiseră în jurul dorinţei de-a ajunge o domnişoară adevărată, de a-şi pregăti o carieră care să o asigure că nu se va mai întoarce niciodată în sat, la sapă, la seceră, la fus, la război.

Şi iată că, în drumul acesta cu trenul, îi veniseră, pentru întâia oara, şi altfel de gânduri, care o chemau spre trecutul ei aşa de apropiat, şi care îi aduseră aminte şi de părinţii ei. Avea senzaţia că abia în drumul acesta s-a smuls definitiv din copilărie şi că gândeşte aşezat, serios. Şi-i părea că dintr-odată a-nceput să vadă lucrurile printr-o prismă nouă. Da, între ea şi cele două femei, care, iată, dormeau cu capetele căzute-n piept, era o deosebire fundamentală, una interioară, de simţire, de atitudine.

Cu ochii închişi, în semi întunericul din compartiment, în goana ce răsuna sac, în noapte, a trenului, Ana avu dintr-odată sentimentul că este superioară celor două, superioară prin chiar deosebirea constatată între ea şi ele. Dar ceva o oprea să-şi facă din acest sentiment o convingere, ca şi când, dacă ar fi ajuns la convingerea aceasta, ar fi trebuit să renunţe la întreg idealul ei de până acum şi să se întoarcă de pe drumul pe care înaintase cu atâta hotărâre. Nu, nu mă voi întoarce – îşi zise Ana. La urma urmelor, de ce nu aş înţălege atitudinea ostilă a doamnei Frunzescu faţă de ţărani, când din cauza lor şi-a pierdut partea cea mai mare din moşie? Nu e un sentiment firesc? Ba este! Argumentarea, deşi i se păru reuşită, nu o linişti. Dar, de la o vreme, obosită, plictisită, începu să asculte cadenţa trenului în noapte, şi adormi.