VII.

Ana rămase nespus de mirată când, ajungând în gara de destinaţie, văzu câte bagaje se îngrămădeau în căruţa largă, oprită în spatele trăsurii ce urma să le ducă la conac. În compartiment, în reţele, nu fuseseră decât trei geamandane la plecare, celelalte fuseseră date la vagonul de bagaje. Ana nu ştiuse nimic de ele. Se mira şi se ruşina, gândindu-se că tot ce-şi luase ea la drum încăpuse într-un cufăr mijlociu. Ce vor fi adus în atâtea pachete şi geamandane?

Drumul până la conac ţinu un ceas, în trapul cailor. Era un drum de hotar, îngust, nisipos, care trecea printre lanuri de grâu şi de porumb. Trăsura, cu arcuri, înainta lin pe drumul nisipos, ridicând un nor de praf gros, pe care vântul, spre norocul călătoarelor, îl ducea departe, în stânga. Caii erau voinici şi grei, cai de povară, ca şi cei înhămaţi la căruţa cu bagaje.

— De la reformă nu mai ţinem cai de lux-zise doamna Frunzescu, adresându-se Anei, ca pentru o explicaţie. Nu ne mai rentează şi nici nu mai avem chef. Jean mai ţinea un cal de călărie anul trecut. Nici nu ştiu dacă-l mai are şi acum, adaogă ea, privind întrebător spre Rada.

— Calu-i aci, coniţă, unde să fie? Răspunse omul de pe capră, în locul Radei.

— N-am auzit, de la tata sau de la Jean, că l-ar fi vândut! Răspunse şi fata.

— Cum să-l vândă, domnişoară?! Cine să-l vândă?! Păi, ce-ar face boierul cel tânăr fără el? E bine, sănătos, şi-l aşteaptă pe domnul Jean. De câte ori aude glas străin prin curte, nechează. Crede că i-a venit stăpânul. Vine azi şi dumnealui?

— Peste vreo săptămână, Petre. N-a isprăvit încă examenele, zise Rada.

— Să-l ajute Dumnezeu să vie sănătos! Calul ştiu că-l aşteaptă!

Ana fu din nou pătrunsă de farmecul naturii. Mireasma apropiată a lanurilor, a câmpului, îi trezea amintiri din copilărie. I se părea că merge acasă, închise ochii şi ascultă ca în vis conversaţia ce începu între doamna Frunzescu şi omul de pe capră.

— Grâul nostru este tot aşa de bun ca şi ăsta prin care trecem?

— Ba-i mai bun, coniţă. De şapte ani n-am mai văzut aşa grâu bun! Într-o săptămână trebuie să băgăm secerătorii.

— N-a căzut la ploile astea multe?

— Nu, coniţă, că domnu' Manole a pus în primăvară de l-au păscut oile.

— Da' Manole ce mai face?

— Sănătos tun, coniţă, şi, după felul lui, mereu călare pe toate drumurile moşiei. Da' acum o înconjură uşor, nu ca mai demult.

— Au mai făcut ţăranii pagube în anul ăsta?

— Păi, cine-i dezvaţă pe ei de năravul cel rău? Au încercat, coniţă, au încercat şi-n iest an. Da' domnu' Manole le-a prins de veste şi n-au putut face nimic. Iacă, o cositură în lunca Barnii, ca de două-trei cară de fân. Altceva nimic, decât că le-a mai închis domnu' Manole vitele de câteva ori, prinse-n trifoişte, şi i-a globit de i-a ars. Încolo, nici-o pagubă.

— Da' tot mai râvnesc să cumpere moşia?

— Păi, de râvnit, pân' la moarte! C-aşa-i omul: n-are niciodată pământ destul! Da' cine le-o mai vinde? Că ei ar vrea s-o aibă pe nimic, ca la reformă. Da' chiar s-o plătească cu galbeni grei, de-acuma n-o mai vindem. Aşa spune şi domnu' Manole.

Doamna Frunzescu se înveseli.

— I-auzi! Aşa aţi hotărât voi?! Nu mai spune!

— Cum de nu! Ar fi mare păcat să se vândă! Aşa spune şi domnu' Manole. Moşia aduce, şi nu lunecă cum lunecă banii. Apoi, conacul fără moşie nu mai plăteşte nimic! Să vedeţi că sunt în jur vro două, care au rămas numai cu curtea şi grădina, şi au început să se dărâme! S-adăpostesc în ele cucuvăile.

— Dar aţi deschis ferestrele? Aţi aerisit bine camerele?

— Vai de mine, coniţă, cum de nu! Parcă de când a primit scrisoarea a mai lăsat domnu' Manole pe vrun om să rămâie fără treabă? Totul e curat de străluceşte; şi iarba pe cărări e tunsă, şi straturile de flori sunt plivite şi săpate… Ba, e frumos la noi! Dar ce-ar fi dacă s-ar vinde moşia? Unde-ar mai fi slugile care să ţină rânduială în curte şi-n grădină? Într-un an ar creşte cucută în locul trandafirilor…!

— Pe mine încă nu mă prea trage inima să vindem, bade Petre, da' boierul zice că nu mai poate răbda duşmănia oamenilor pentru că ne-a mai rămas petecul ăsta de pământ.

— Să nu-l doară capu' pe boieru' pentru atâta lucru! Aşa-s oamenii noştri, se uită chiorâş la moşie vro câţiva ani, până mai cred că se pot atinge de ea, apoi se liniştesc. Vezi dumneata, coniţă, aşa-i omu'! A-nceput să ia? Ar lua mereu, şi-ar vrea să creadă că toate-s de luat. Dar vor mai trece câţiva ani şi se vor dumiri că ce le-a rămas boierilor e bun rămas, pe vecie, ş-atunci se vor împacă cu legea, cum erau împăcaţi înainte de reformă. Dacă-l porneşti odată pe om, e cam greu să-l opreşti dintr-una, da' pe urmă, când vede ca n-are-ncotro, se opreşte el singur, de voie, de nevoie…

— N-ar fi rău să-i vorbeşti aşa şi domnului judecător.

— De vorbit e mai greu, că dumnealui nu dă cu veacul pe-aci, dar de scris i-a scris de multe ori domnu' Manole. Şi a pus în scrisoare şi vorbe ca astea ale mele. Că eu cu domnu' Manole stăm de multe ori şi chibzuim în fel şi chip. Şi totdeauna rămânem la încheierea că ar fi mare pagubă să se vândă moşia. E vatră veche. Dumneata te tragi din neamul care a împlântat parul aci, da' boierul are moşia într-alt colţ de ţară. Dumnealui nu se simte legat de locul ăsta. Domnul Jean însă îţi seamănă dumitale. El nu vrea s-audă de vânzarea moşiei.

— V-a spus el vouă?

— Domnul Jean? Mie şi lui domnu' Manole? Da' de câte ori!

— Asta mă bucură, Petre-răspunse veselă doamna Frunzescu. Cât puteţi, arătaţi-i şi lui că moşia produce bine, că e rentabilă.

— Ce să-i arătăm! Parcă nu cunoaşte dumnealui! Doar de-aceea-i inginer! Socotelile pe care domnu' Manole le face într-o zi, domnu' Jean le face într-un ceas! Ce să-i spunem noi? Nu ştie dumnealui? Nu face măsurători în fiecare vară? Şi nu plănuieşte cu domnu' Manole cum să-mpartă, ce să semene toamna?

Vorbiră despre slugi, care mai sunt, care s-au schimbat, care s-au însurat ori s-au măritat, care au murit, dintre ei ori dintre ai lor, mai apropiaţi, care locuiau în sat.

— Nu s-a prăpădit, coniţă, decât jupâneasa Safta.

— Cum?! A murit Safta?!

— Păi, doar n-avea să trăiască cât dealurile, coniţă, că era neagră şi uscată, de bătrână, ca un ciot, mai ales începând de prin dulcele Crăciunului. S-a ţinut ea până-a putut, da-n urmă anii răzbesc pe toată lumea.

— N-avea mai mult de şaptezeci.

— Ba, bătuse şi optzeci, coniţă. Ne-a spus chiar ea, când a simţit că i s-apropie sfârşitul. Şi-a ascuns ea anii pân-a putut, da' pe urmă n-a mai avut de ce-i ascunde. Ne-a vorbit, în ceasurile din urmă, de toţi stăpânii care s-au perindat pe-aci, că-i ştia pe toţi, şi pe cei morţi înaintea venirii ei la conac. Da' nici nu ştiu dacă ni-i spunea anume ori vorbea într-aiurea, ca din gura morţii. N-a vorbit pustiu decât două zile şi două nopţi. Apoi i-a venit înecul şi s-a dus!

— Păcat de ea! O chelăriţă ca Safta nu mai găseşti astăzi…!

— Da, a fost o femeie cu credinţă, n-avem ce zice, nici eu, nici domnu' Manole, ca şi dumneavoastră. Da', săraca, dacă mai trăia, numai se chinuia, că-i fusese lovită partea stângă, şi nu se mai putea mişca.

— Ei, şi Manole ăsta să nu ne scrie nimic…!

— Rău a făcut că nu v-a scris! Da' poate c-a uitat, că are şi dumnealui destule pe cap.

Până la conac, doamna Frunzescu se informă de tot ce voia să ştie.

Moş Petre era un om de credinţă care vieţuia la curte de vreo patru decenii. Rămăsese de tânăr văduv şi fără copii, şi fusese atât de scârbit de viaţă, încât nu-i mai trecuse prin cap gândul altei însurători. Pentru el se isprăviseră toate odată cu îngroparea moartei, o femeie frumoasă, după care plânsese tot satul cu lacrămi grele. De-atunci se alipise de curtea boierească şi trăia numai pentru boierii lui şi pentru Manole, administratorul moşiei.

Era vechi de zile şi Manole; de treizeci de ani, de când era administrator, văzuse destule, şi bune şi rele, şi în neamul stăpânilor-era un fel de rudenie scăpătată a doamnei Frunzescu-şi în pârjolul răscoalelor, şi la reformă, şi în recoltele moşiei. Trecuse prin toate, ieşise din toate biruitor, dar după împărţirea pământului la ţărani rămăsese cu senzaţia dureroasă că însuşi trupul lui fusese amputat. Aşa de mult se identificase cu moşia şi cu interesele stăpânilor ei.

Ana ascultă cu băgare de samă conversaţia dintre doamna Frunzescu şi moş Petre, şi gazda sa i se păru mai simpatică acum decât după discuţia din tren, cu inspectorul agronom, înţelese că doamna Frunzescu are simţul practic al vieţii, şi bănui că ea se interesa de moşie mai mult decât soţul ei, magistratul. Totodată observă că pe Rada nu o interesa deloc convorbirea dintre mamă-sa şi moş Petre, pentru că mereu se apleca la urechea ei şi-i amintea de câte un lucru petrecut la şcoală, făcând din când în când câte-o observaţie înţepătoare la adresa cutărei colege sau a cutărei profesoare. Numai când apăru în zare conacul, începu să bată din palme şi se ridică în picioare ca să-l vadă mai bine. Zilele petrecute la conac fură o continuă încântare pentru Ana Muja. Casa era o vilă cu etaj, cu două balcoane, cu acoperişul cochet, cu decoraţii spumoase a parcanului de lemn vopsit verde, întreaga clădire avea o înfăţişare tinerească, delicată. Nu era în ea nimic masiv; părea mai curând o întruchipare de carton, de vis, de poveste – aşa i se părea uneori Anei. Dar era construită din materiale foarte bune, rezistente. Pe dinafară era spoită într-o culoare ruginie, înlăuntru, şi culoarele şi camerele, şi sala de mâncare, totul era văruit proaspăt, spre marea bucurie a Anei, care se simţi parcă mai la îndemână împresurată de albul acesta strălucitor care răspândea un aer de intimitate şi curăţenie, îşi aduse aminte de casa lor din sat, unde nu mai pusese piciorul de la întrarea în liceu. Odăile aveau plafonul susţinut de grinzi de brad, întocmai ca la ei acasă, ba, în vreo două camere, simţi şi mireasma busuiocului uscat, de la grindă.

În mediul acesta, totuşi străin, Ana îşi află numaidecât un razim în asemănarea cu casa lor din sat, şi pentru prima oară de când era la liceu, nu se simţi umilită gândindu-se la patul în care dormea acasă. Văzu în camerele conacului astfel de paturi simple, din lemn de brad. Cotrobăi, împreună cu Rada, întreaga vilă, toate acareturile din curte, şi în două-trei zile nu-i mai rămăsese nimic necunoscut, de la salonul de primire până la cel din urmă hambar plin cu porumb. Părea că nu mai sunt fete trecute de optsprezece ani, ci nişte copile neastâmpărate, care, aprinse de curiozitate, vor să cunoască toate câte le-nconjoară.

În alte câteva zile scotociră toate tufişurile din grădină, se aplecară asupra fiecărui strat de flori, mirosiră toţi bobocii de trandafir, găsiră toate cuiburile de pasări din parc, şi nu se mai saturau să alerge prin soare, cu pletele în vânt, cu genunchii goi, cu sandale albe în picioare. Zburdau ca nişte mânji primăvara, scoşi la soare din întunerecul grajdului, şi uneori alergau să vadă care fuge mai iute, până ce li se tăia respiraţia. Ana avu astfel prilejul să cunoască în câteva zile tot conacul şi tot jurul, şi de aceea nu se miră când, Într-o sară doamna Frunzescu îi spuse, după cină, administratorului:

— Ţin să-ţi mulţumesc, domnule Manole; ca în fiecare an, pretutindeni e rânduială, toate sunt la locul lor.

Era, într-adevăr, o perfectă rânduială pretutindeni, se vedea grija, supravegherea de fiecare zi a unui om şi conştiincios, şi sever. Toate curţile erau măturate proaspăt; clăile de fân, girezile de paie erau ca pieptănate. Grajdurile erau curate şi aşternute cu paie proaspete. Iar popoarele de găini, de raţe, de curci şi de gâşte, în ogrăzile lor, păreau un decor exotic al întregii gospodării. Ana nu văzuse încă niciodată atâtea galiţe adunate la un loc.

Laudele le merita, desigur, în primul rând Manole. Dar nici moş Petre, mâna dreaptă a administratorului, nu putea fi uitat fără a se face o nedreptate din acelea strigătoare la cer. Cele două eleve, în colindările lor, mereu se împiedecau de bătrân: şi în curte, şi în bucătărie, şi în grădină, şi în grajd, şi în curtea în care erau închise nutreţurile. Striga dup-o femeie, dup-o slujnică, răcnea la un mânz, zburătăcea câte-o găină ieşită din îngrăditura pasărilor, ridica un gătej de jos, punea la locul ei securea, se certa cu femeile de la bucătărie, ba afla, pe unde nu le bănuia nimeni, şi cuibarele ascunse.

Din felul cum îi vorbea se vedea că doamna Frunzescu ţine foarte mult la el. Adesea putea fi văzută în odăiţa lui. Îi ducea câte-o sticlă de vin bun, sau de rachiu. Ba îi ducea şi friptură rece cu pâne albă şi mai ales un fel de slănină subţire despre care ştia că-i place bătrânului.

Ana îndrăgise repede viaţa la conac: era în mijlocul belşugului, avea toată libertatea şi zburda după pofta inimii, fără a supăra pe nimeni. Şi astfel se simţi mai legată de prietena ei, de întreaga familie, şi parcă mai străină ca oricând de ai ei de-acasă.

Senzaţia belşugului îi pătrunse în sânge ca o mulţumire supremă. Ce fericire să ai de toate! Lanuri de grâu, cirezi de vite, turme de oi, toate bunătăţile pământului. E de-ajuns să întinzi mâna! Şi să ai o astfel de locuinţă, cu cincisprezece camere, cu curţile astea largi, cu acareturi multe, cu o droaie de slugi şi de slujnice! Să se uite toţi la tine ca la o fiinţă de pe altă lume, să încerce aţi ghici gândurile şi dorinţele, ca să ţi le împlinească! Ce plăcere, ce fermecător este să fii bogat!

Hei! Aceasta e adevărata viaţă! Nu aceea pe care o trăiesc părinţii ei. Şi dintr-odată îşi aduse aminte de strâmtorarea tatălui său, care a trebuit să ia avans asupra salariului ca să-i poată face ei rost de banii necesari pentru zestrea neânsemnată cu care plecase în vacanţă! Gândul acesta o umili şi o tulbură adânc. Trezi din nou în ea dispreţul pentru cei lipsiţi şi admiraţia pentru cei ce aveau de toate din belşug. Toate sentimentele şi gândurile ei se înecară din nou ca într-o apă tulbure: De ce nu-s şi părinţii mei aşa de avuţi? De ce nu m-am născut şi eu din părinţi bogaţi? Şi simţi o ciudă răutăcioasă faţă de tatăl ei, care locuia într-o pivniţă şi pe care ea îl declara funcţionar de bancă. De ce nu sunt şi-ai mei bogaţi ca familia Frunzescu?

Un gând se lumină în mintea ei zbuciumată: Dacă eşti sărac, nu poţi fi nici domn, nici fericit. Da, acesta e adevărul. Acesta e gândul în jurul căruia m-am învârtit mereu de când am început să fiu invitată în familiile colegelor mele. Am dorit aceste invitaţii ca să-mi pot face o educaţie pe care nu o aveam şi pe care nici liceul şi nici internatul nu mi-o puteau da. Am ajuns să cunosc în bună parte întregul cod al manierelor alese, dar acum înţăleg că, fără belşug, fără bogăţie, nu, am ce face cu ceea ce am învăţat. Cunoaşterea bunelor maniere, fără avuţie, te poate face şi mai nenorocit decât înainte. Iată că încă o dată am dat greş! Deci nu după însuşirea bunelor maniere trebuia să năzuiesc, ci după avuţie. Ce rost are chiar trecerea prin liceu, fără să te aştepte la sfârşit o avere, o situaţie materială îmbelşugată? Cultura fără avere e numai chin. Carte trebuie să înveţe numai fetele avute. De ce m-au dat la liceu părinţii mei, dacă nu sunt decât nişte sărăntoci de rând, cum îi ştie toată lumea?

Viaţa omului cult dar sărac nu poate fi decât ridiculă şi tragică. E ca şi când ai duce pe un copil într-o grădină cu pomi încărcaţi de fructe coapte şi i-ai spune: „Culege ce vrei!” şi el nu poate ajunge cu mâna la nici un măr.

Este ispititoare şi încântătoare cunoaşterea lucrurilor neştiute, cultivarea intelectului şi a sensibilităţii. Dar nu poţi trăi tot ce simţi înalt şi frumos dacă nu eşti avut, dacă nu ai din belşug mijloacele materiale.

Eu, dacă m-am bucurat până acum, când şi când, de înlesnirile unei societăţi culte şi avute, m-am bucurat numai din mila ei. Chiar şi pentru a-mi putea petrece vacanţa aceasta am avut nevoie de bunăvoinţa familiei Frunzescu. Poate că acesta trebuia sa fie primul obiectiv al asaltului meu: averea, belşugul! Dar cum aş fi putut ajunge la avere dacă părinţii mei nu au nimic?

După multă frământare-vreme în care Rada se nelinişti, văzând-o mereu întunecată-Ana ajunse la un luminiş:

Eu n-am şi nu-mi pot aduna avere. Dar mă pot mărita cu un om avut-şi atunci şcoala, cultura mea vor avea un rost. Dacă nu voi fi în stare să mă mărit ca un om avut, îmi voi dovedi mie însămi că nu sunt vrednică sa fac umbră pământului.

La concluzia aceasta practică, rece, brutală, ajunse într-o sară de pe la sfârşitul lui iulie, în preajma plecării la mare, când înţelese c-ar avea nevoie de încă foarte multe lucruri pentru a fi bine echipată. Aici, în mijlocul câmpului, nu avea de unde să şi le cumpere, şi chiar dacă ar fi avut de unde, nu avea cu ce. În sfârşit, le-ar fi putut cumpăra şi la Constanţa, unde se vor opri o zi şi unde se găseau articolele de care avea nevoie. Dar de la cine să fi cerut banii trebuitori?

Gândurile acestea chinuitoare sfârşiră prin a-i schimba expresia, făcând-o mai serioasă, mai întunecată, mai tăcută decât până atunci. Nepăsarea senină a copilăriei, care până atunci mai apărea uneori în comportamentul ei, dispăru detot. Acum simţea că între ea şi Rada se aşternuse dintr-odată o mare distanţă: Rada era încă o fetişcana nepăsătoare, zgomotoasă şi vaporoasă, pe câtă vreme ea se simţea matură. La schimbarea aceasta rapidă contribui şi Jean Frunzescu, care, de când sosise la conac, se uita la ea cu alţi ochi decât înainte, când se întâlneau, în vacanţele de sărbători, în familie. Subt privirile lui cercetătoare, Ana avea senzaţia că tânărul îi urmăreşte mişcările trupului dincolo de veştminte, şi, de ruşine, îi venea să plângă. Ce l-a apucat?

— Se întreba Ana. M-am schimbat eu? Sunt mai liberă în purtări decât înainte? Sau, de la Crăciun, când l-am văzut ultima oară, s-a schimbat el, de se uită la mine de parcă nu m-ar mai fi văzut?

Nu, schimbarea nu era în ea, ci în el! El avea alţi ochi, altă voce, alt mers când era în preajma ei.

La început Ana îşi zise că poate tânărul s-a îndrăgostit de ea. Şi gândul acesta îi înflori şi-i înmiresma sufletul câteva zile. Dar curând înţelese că Jean Frunzescu nu era îndrăgostit, ci că urmărea altceva.

Dacă i s-ar fi povestit, n-ar fi crezut că un tânăr binecrescut, un om cult poate să se poarte necuviincios cu o fată.

Într-o sară, întârziind singură prin grădină, se trezi dintr-odată faţă-n faţă cu el. Ieşise parcă din pământ sau parc-ar fi pândit-o. În liniştea care se-nstăpânise peste toate, se auzea doar susurul mesteacănilor înşiruiţi pe lângă zidul ce-mprejmuia grădina şi… Răsuflarea grea a tânărului care se apropia cu paşi hotărâţi de ea. Fără să spună o vorbă, i se alătură din mers şi-i înconjură cu un braţ mijlocul.

— Doamne sfinte, ai înnebunit?! Îl întrebă Ana.

Din trupul lui întreg, din priviri, din obraji radia o dogoare respingătoare, greţoasă, care-i făcu silă. Se smuci din braţul care-i înconjura mijlocul, dar tânărul nu o scapă, ci o strânse mai cu putere. Atunci trupul ei zvâcni întreg, se încorda ca un arc, şi din câteva salturi ieşi în cărarea principală a grădinii şi fugi în curte, intră în camera ei şi, izbucnind în plâns, începu să-şi adune lucrurile. Era hotărâtă să plece cu primul tren.

Când o chemară la cină, pretextă că nu se simte bine şi nu coborâ. O slujnică îi aduse un pahar cu lapte.

Se încuie în cameră, întorcând cheia şi în uşa dinspre odaia Radei, îşi împachetase toate lucrurile. Era hotărâtă: dimineaţă o va ruga pe doamna Frunzescu să-i dea trăsura până la gară.

Când Rada, după cină, voi, ca de obicei, să între în camera ei, Ana nu se mişcă din pat.

— M-am culcat şi mi-am pus o compresă cu apă race la cap, scumpa mea. Te rog să mă ierţi, mă doare rău capul şi aş vrea să adorm cât mai curând.

— Dar ai luat o aspirină, un piramidon, ceva?

— Luat, răspunse repede Ana.

— Voiam să-ţi aduc eu unul.

— Nu mai e nevoie, dragă, mulţămesc. Niciodată n-am luat mai mult decât un bulin.

Rada se depărta de uşă, dorindu-i însănătoşire grabnică. Pentru ziua următoare proiectaseră o excursie. Soseau şi nişte oaspeţi, nişte rude îndepărtate. Ana se aşeză pe marginea patului şi îşi luă capul în mâni. Nu mai plângea. Obrajii-i erau palizi, de ceară. Nu! Nu se putea înşela. Atitudinea lui Jean fusese brutală, ruşinoasa şi adânc jignitoare. Nu l-ar fi crezut niciodată capabil de o asemenea purtare! Şi ce respiraţie grea avea! Parcă nu mai era om, ci animal.

Da, după jignirea aceasta, pe care ea nu ştia să o fi provocat în nici un fel, nu mai putea rămâne în casa familiei Frunzescu. Trebuia să plece! A, dacă ar fi fost o fată dintr-ale lor, de familie, o fată cu avere, el n-ar fi îndrăznit să se poarte aşa de urât cu ea! A uitat că-i elevă de liceu, o elevă distinsă, şi s-a purtat cu ea cum s-ar fi purtat cu o slujnicuţă oarecare de la conac. Ce grozăvie! El, Jean, care până acuma vorbea cu dânsa respectuos, care, ca şi ceilalţi tineri, o admira, să-şi permită, acum şi aici, în casa lor, unde ea era invitata Radei, să-şi permită o asemenea purtare!

O, desigur că dacă ar fi fost o fată de familie bună, dacă ar fi fost avută, dacă ar fi făcut parte dintre prietenii lor de casă, cu care astfel de oameni se şi însoară, n-ar fi cutezat să se apropie de ea. Cel mult ar fi rugat-o, după o convorbire prietenească, s-o lase să-i sărute mâna.

Ah! Doamne! Se gândise că aici se va întâlni cu Jean, ba chiar la o apropiere între ei, dar nu la o astfel de apropiere!… Îşi zugrăvise în închipuire un întreg roman de dragoste, cu începutul aici, la conac, cu continuarea la mare, şi pe urmă cu o căsătorie fericită, pe toată viaţa! Şi acum-ce dezamăgire cumplită! Îşi simţi inima sângerând.

Da – îşi zise ea -în ochii acestor oameni, noi, fiind sărace şi neavând neamuri cunoscute lor, deşi învăţăm carte, nu valorăm mai mult decât o slujnică oarecare. De-aceea şi-a permis să se poarte aşa. Ce ruşine! Ce mişelie! Unde sunt cultura şi educaţia lor? Se lauda pe toate căile că sunt oameni subţiri, cu sentimente alese şi delicate. Aceasta este delicateţea lor?

O clipă îi trecu prin minte să-l scuze: Nu cumva Jean băuse şi era ameţit de vin? Dar îşi aduse aminte că, în grădină, când se alipise de ea, nu mirosea deloc a băutură, şi că acasă, când se întâmpla sa bea mai mult, Jean se ferea de obicei de oaspeţi, retrăgându-se în camera lui. Nu, nu era băut! Instinctul ei nu o înşela. A fost pur şi simplu obraznic şi brutal, nevrednic de situaţia lui de student şi de fiu de magistrat. S-a purtat ruşinos, ca o brută! Se întinse în pat, îşi îngropa capul în pernă, şi începu să plângă din nou. Plânse până îşi simţi pieptul zdrobit. Apoi începu să se gândească. Oare în lumea lor, Jean era o excepţie, sau aşa se purtau toţi? Dacă toţi sunt ca Jean, atunci atitudinea unei fete faţă de ei trebuie să fie altfel decât a fost atitudinea ei până acum. Ar putea să se poarte şi ea într-alt fel decât s-a purtat până acum, natural şi sincer? Ar putea să-i dispreţuiască şi ea cum o dispreţuia Jean? Ar putea?

Gândul care-i veni în minte fu atât de năstruşnic, de nou, de îndrăzneţ, încât aproape nu voi să-l accepte. Dar gândul, odată sosit, nu-l mai putu alunga.

Aş putea să-mi bat joc de ei, utilizându-i pentru scopurile mele? Întrebarea o duru, dar simţi că din durerea aceasta ţâşneşte o rază de lumină. Sări din pat, aprinse lampa şi se duse în faţa oglinzii. Da, nu mai era o copilă: din oglindă o privea o femeie; pe faţa şi în privirile acestei femei era întipărită o mare hotărâre.

Nu! Nu mă voi duce acasă! Ce să fac în pivniţa aceea, când aici sunt toate frumuseţile şi bunătăţile pământului, şi ca mâne voi pleca la mare? De ce să mă lipsesc de toate plăcerile astea? Nu! Voi rămâne aici şi voi lupta! Cu cine? Cu Jean? Cu el, cu alţii, cu toţi! Eu am pornit pe un drum de pe care nu este întoarcere. Şi nu de dragul lui Jean, pe care nici nu-l cunosc şi nici nu mă interesează să-l cunosc! Şi nici de dragul familiei Frunzescu! Nu! Toţi ăştia, toate astea sunt… Da, acesta e adevărul, sunt numai unelte ale scopului meu, ale ascensiunii mele. Nimic altceva decât unelte, mijloace! Acesta este adevărul! Fără sentimentalisme şi fără compromisuri! Îi voi trage pe tinerii ăştia culţi şi manieraţi de urechi aşa cum îi trăgeam pe copiii din sat. Îmi voi bate joc de ei şi voi sări peste ei ca peste nişte bolovani, ca peste băncile din şcoala primară; îi voi călca în picioare dacă va trebui, şi-mi voi ajunge ţinta împotriva tuturor, şi, dacă va trebui, împotriva propriului meu suflet: mă voi mărita cu un om bogat, ori voi da iureş în bogăţia lor, risipind-o în folosul meu. Îi voi domina!

Şi, depărtându-se de oglindă, se întrebă: Cum de-am răbdat şi nu i-am ars o palmă lui Jean? Dar lasă, încă nu e timpul pierdut!

Îşi despacheta hotărâtă lucrurile din geamandan şi se duse din nou în faţa oglinzii. Da, nu mai sunt copilă, sunt femeie! După frăgezimea trupului, după farmecul în dezvoltare încă, era o fetişcană, dar după hotărârea pe care o citi în ochii celei din oglindă era o femeie. Se lumina de ziuă când se întinse în pat. Adormi buştean.