XI.

În cea de a şaptea zi de la sosirea lor la mare, nu putură ieşi pe plajă: bătea un vânt puternic care stârnea nori de nisip. Valurile crescuseră atât de mult, încât inundaseră crâmpeiul de plajă pe care se soreau de obicei. În dimineaţa următoare vântul încetă, dar plaja lor era jumătate subt apă, iar cealaltă jumătate, udă. Cele două fete veniră s-o vestească pe doamna Frunzescu.

— Nu-i nimic. Rămânem acasă. Nu ne strică o mică pauză.

Dar Rada nici nu voia să audă de pauză.

— Cum? Să pierdem o zi, când zilele ne sunt numărate?! Nu se poate! Mergem la plaja mare. Acolo este nisip uscat cât vezi cu ochii.

— Nu-mi place promiscuitatea de-acolo. Nici înainte, când nu era aglomeraţia de-acum, nu mergeam la plaja mare. E o indecenţă acolo…!

Dar Rada nu se lăsă biruită. Stărui mereu, ba chiar, la un moment dat, fu gata-gata să şi plângă. Era într-adevăr o zi frumoasă, senină, liniştită, fără cea mai mică adiere de vânt, încâtRada avea dreptatear fi fost păcat să o piardă.

— Mergeţi voi amândouă, hotăra până la urmă doamna Frunzescu.

Dar Rada stărui din nou. Nu cuteza să meargă singură între atâţia oameni străini.

— Cine ţi se poate împotrivi ţie?!

— Zise, nemulţumită, doamna Frunzescu. Ei bine, vin şi eu, dar fără costum de baie. O să stăm mai la o parte.

Ana nu fusese încă la plaja principală, dar, după aluziile făcute de doamna Frunzescu, îşi închipuise ce poate fi acolo. Ea se unise cu mama Radei şi stăruise să rămână acasă. Dar Rada era o fată încăpăţânată.

— Nu-ţi fie frică! Nu te mănâncă nimeni! Îi spuse ea cu un fel de dispreţ pe care Ana nu-l simţise până acum în tonul cu care îi vorbea Rada.

Nisipul uscat de pe plaja principală era năpădit de lume, de corturi albe, de umbrele mari şi de umbreluţe de toate culorile. De sus, de pe ţărmul înalt, plaja părea o grădină exotică, excentrică, învălmăşită de flori şi fructe nemaivăzute. Doamna Frunzescu era obosită. Nu era obişnuită să meargă multă vreme pe jos, şi mai ales să urce dealuri. Şi, de la vila lor, pentru a ajunge direct la plaja principală, trebuiseră să urce o râpă pieptişă.

— Şi din cauza depărtării nu mi-a plăcut să vin aci, se năcăji ea respirând greu, după ce se opriră pe culmea ţărmului prăpăstios, de unde se vedea plaja.

— Puţină mişcare nu-ţi strică, mamă. Ţi-a spus şi doctorul, când am plecat la băi.

— Da, mi-a recomandat, e adevărat. Dar nu să urc munţi!

— Putem înconjura urcuşul, trecând prin oraş. Nu ştiu, mamă, ce zici tu, dar parcă ne-am distra mai bine daca am veni regulat aici. Priveşte!

— Nu-mi place promiscuitatea asta!

— Dar e de-ajuns să stai deoparte şi să priveşti, şi ceasurile trec de nici nu ştii cum. Eu, drept să-ţi spun, încep să mă plictisesc stând toată ziua numai cu dumneata şi cu Ana.

— Eşti obraznică, Rada! Într-alţi ani cum de nu te-ai plictisit? Şi nu o aveai pe Ana lângă tine, ca acum.

— Dar era Jean, care făcea mereu naveta între noi şi plaja mare, şi mereu ne aducea cunoştinţe de-ale lui, fete şi băieţi, să ni le prezinte. Aveam mereu variaţie, şi mi se pare că tocmai în această variaţie stă adevărata distracţie şi odihnă de care are nevoie omul în vilegiatură. Anul acesta, într-o săptămână, nici-o cunoştinţă nouă! Nu ţi se pare că suntem în deficit? Cred că şi Ana începe să se plictisească.

— Nu, Rada, greşeşti. Lângă mare nu m-aş putea plictisi niciodată. Şi, drept să-ţi spun, mie-mi place plaja noastră.

După ce mai înaintară pe ţărm vreun sfert de ceas, începură să coboare pe serpentină. Grădina aceea exotică, crescută pe plajă, îşi desluşea tot mai limpede formele, iar când ajunseră la marginea ei, nu mai avea nimic miraculos. Dimpotrivă! Era aşa cum spusese doamna Frunzescu: o promiscuitate, o colecţie uriaşă de carne, respingătoare, exalând un miros greu de năduşeală omenească. Şi ce de trupuri de bărbaţi şi de femei, diforme, păroase, umflate! O singură privire îi fu de-ajuns Anei pentru a simţi că i se mişcă ceva în stomac, iar când îi pătrunse în nări şi mirosul de osânză râncedă pe care îl aducea briza mării, trecând peste trupurile monştrilor acelora tolăniţi pe nisip, se dădu repede de-o parte-cum erau la marginea plaje -şi se întoarse cu faţa spre ţărm.

Rada şi maică-sa nu observară nimic; ele priveau cu interes panorama. Nu păreau nici scandalizate, nici mirate de colecţia aceea de trupuri despuiate. Doar le mai văzuseră de-atâtea ori! Nu le părea nimic nefiresc; părea că nu ajunge până la ele-deşi lumea stătea întinsă pe nisip până aproape de picioarele lor-mirosul atâtor trupuri ce se prăjeau la soare. Nu vedeau decât ridiculul şi formele monstruoase ale unor trupuri de bărbaţi şi de femei.

Stăteau în picioare, răzimate una de alta, şi priveau, râzând înfundat, cotindu-se. Rar zăreau câte-o figură mai distinsă, câte un corp mai bine făcut. Majoritatea celor de pe plajă, bărbaţi şi femei, trecuţi de prima jumătate a vieţii, erau umflaţi ca butoaiele, cu şunci şi slănini lăbărţate, care se întorceau greoaie de pe parte pe alta.

— N-am să înţeleg niciodată cum de nu le e ruşine să se îngraşe şi să se lăbărţeze aşa!

— Zise cu dezgust doamna Frunzescu. Întorcând capul şi văzând-o pe Ana stând palidă la o parte şi privind spre faleză, adaogă:

— Vino aci, draga mea. Tu nu vrei să vezi arca lui Noe?

Rada râse.

— Curat arca lui Noe! Zise ea.

— E profund dezgustător!

— Exclamă Ana, alăturându-li-se. E un scandal public! Mă mir că autorităţile îngăduie aşa ceva!

Doamna Frunzescu o privi o clipă cu sprâncenile ridicate a uimire, dar crezând că Ana se referă, ca şi ea, la aspectul estetic al plajei, răspunse:

— Ce-ar putea face autorităţile, draga mea? Aici banul porunceşte! Cine are bani poate merge unde pofteşte, se-nghesuie în orice societate. E scandalos, desigur, dar n-avem cum să ne apărăm decât izolându-ne. Primăria staţiunii nu este, desigur, de părerea noastră. Staţiunea începe să prospere. Oaspeţii sporesc pe an ce trece; hotelurile, restaurantele se-nmulţesc; în localitate se cheltuiesc din ce în ce mai mulţi bani. Ca urmare, veniturile primăriei cresc, şi iată că în ultimii ani s-au putut face şi câteva îmbunătăţiri. De-o pildă, faleza. Anul trecut, când am văzut-o, era să cred că am greşit staţiunea.

— Dar e o înspăimântătoare promiscuitate de semi nuduri!… Şi oamenii stau atât de aproape unul de altul!… De ce?! Că doar au loc să stea împrăştiaţi. Plaja e uriaşă…

— Ei! Aşa le place!

— Râse doamna Frunzescu. Nu auzi că uneori zumzetul conversaţiilor şi râsetele se ridică peste larma valurilor? Dar să ne dăm puţin mai la o parte, căci briza aduce un vag miros de rânced.

— E de la uleiurile cu care se ung ca să se bronzeze mai repede, preciza Rada.

Făcură vreo câţiva paşi spre faleză, şi, ajungând la vreo cincizeci de metri de mulţime, Rada aşternu un cearşaf.

— Ei, cine vrea n-are decât să facă plajă, zise doamna Frunzescu.

Rada se execută imediat, dar Ana se aşeză cuminte lângă doamna Frunzescu.

— Nu fi proastă, Ano! Pune-ţi costumul! Îi spuse Rada, dar Ana nu se mişcă.

Abia se întinse Rada bine în bătaia soarelui, că de grupul lor se apropiară, făcându-le semne, doi bărbaţi şi două femei. Erau toţi îmbrăcaţi în costume de stradă.

— Cine-ar putea fi?

— Se întrebă doamna Frunzescu. Nu-i pot recunoaşte.

— E unchiul Pake, mamă, unchiul Pake Manicatide! Strigă Rada ridicându-se în picioare şi făcându-le, la rândul ei, semne cu mâna.

Unul dintre bărbaţi era, într-adevăr, domnul Pake Manicatide, un fel de văr de-al treilea al doamnei Frunzescu, însoţit de nevastă-sa şi de fiică-sa. Cel de-al doilea bărbat era advocatul Popescu, apărătorul intereselor familiei.

— De când aţi venit? Întrebă domnul Manicatide, după ce îşi dădură bineţele şi se făcură prezentările celor necunoscuţi.

— De o săptămână, răspunse doamna Frunzescu.

— Nu mă mir că nu v-am întâlnit până acum. Ştiu că nu frecventaţi plaja asta şi că de-obicei veniţi cu bucătăreasa după voi. E mai bine aşa, decât în devălmăşeala asta stupidă!

— Eşti singur, domnule Popescu? Doamna Sofia n-a venit? Întrebă doamna Frunzescu.

Advocatul-slab şi părând a duce o povară grea în spinare-părea îmbătrânit înainte de vreme.

— Ba da, e şi ea aici.

— De ce nu aţi adus-o şi pe ea, dacă ne-aţi văzut?

— Nu e singură. E cu cineva pe care nu-l poate părăsi, zise cu tristeţe advocatul.

— Aveţi pe cineva bolnav? Bărbatul înclină capul în piept.

— Din nenorocire!

— Pe cine? Întrebă c-un fel de frică doamna Frunzescu.

— Pe Nicu…

— Băiatul?

— El…

— Nu mai spune?! Şi de când?

— Din martie. Atunci i-au putut pune diagnosticul. Toată iarna s-a plâns de dureri în şira spinării. Doctorii au crezut mai întâi că-i vorba de o răceală.

— E posibil?! Băiatul acela luminos şi iute ca argintul viu? Să aibă.? Nu s-au înşelat doctorii?

— Din păcate, nu. Avem radiografia. Radiografia nu poate înşela…

Doamna Frunzescu vru să-i vadă numaidecât, pe doamna Popescu şi pe băiat, şi plecă împreună cu grupul celor patru.

— Pune-ţi costumul, Ano.

— Zise Rada, îndată ce grupul se îndepărtă.

— Aici suntem izolate.

— Nu-mi vine să mă dezbrac în promiscuitatea asta. Mai bine stau aşa.

— Nu vrei să faci baie?

— Nu! Sunt cu totul consternată de… Porcăria asta! Rada întoarse capul mirată, încă nu auzise din gura Anei cuvinte triviale. Fata înţelese şi adaogă:

— Scuză-mă, te rog! Dar nu ştiu cum aş putea numi altfel spectacolul de-aici. Noi, la ţară, astfel l-am numi.

— Dar, draga mea, spectacolul ăsta, cum îl numeşti tu, îl întâlneşti pe toate plajele…!

— Cum? Pretutindeni bărbaţi despuiaţi stau de-a valma cu femei despuiate?

— Bineînţeles! Tu n-ai avut prilejul să vezi până acum o plajă. Dar peste tot e la fel: fa Mamaia, la Techirghiol, la Eforie. Cum ar putea fi altfel? Dar dacă nu-ţi place cum arata, nu te uita la ei şi gata! Facem soare şi intrăm în mare tocmai pe la margine.

— E josnic! La noi, la ţară, nimeni nu şi-ar putea închipui aşa ceva. Numai copiii mici se scaldă în râu de-a valma.

Rada o privi mirată. Niciodată până acum Ana nu-i pomenise despre cum este la ei la ţară. Ba, după câte îşi aducea aminte, nu vorbise vreodată despre satul ei natal. Oare ce i-o fi venit acum să compare obiceiurile de la mare cu cele din satul ei?

— Da, e respingător şi ridicul, sunt de acord. Dacă ar fi numai oameni subţiri, din categoria noastră socială, ar fi altceva… Dar ce să-i faci? Aici e o lume pestriţă, ca de altfel pe toate plajele. Şi vin cu căţel, cu purcel… Şi fac o murdărie îngrozitoare-resturi de mâncare, hârtii, coji de pepene… Ai dreptate, e îngrozitor!

— Dar, draga mea, nu mă gândeam la mizeria fizică, ci îa mizeria morală, la amestecul ăsta de femei despuiate şi de bărbaţi despuiaţi. E ceva îngrozitor de respingător! Şi printre ei copii, proprii lor copii! E o imoralitate de care ţi se-apleacă!

— Ei, şi tu! Lumea s-a obişnuit acum. La început, spunea mama, unii au protestat. Dar-ce vrei?

— Ca orice moda, a prins repede. Căci şi promiscuitatea asta e tot o modă. La început a produs senzaţie, cum spune mama, dar pe urmă lumea s-a obişnuit. Pe nimeni nu-l mai interesează azi nici cine e şi nici cum e vecinul său de plajă.

— Nu m-aş putea obişnui niciodată cu această… Modă.

— Da, unii nu reuşesc să se obişnuiască. Mama, de pilda. Mie îmi e total indiferent. Ba nu, uneori mă distrează să văd costumele, să râd de tot ce e ridicul. Pentru că, într-adevăr, e ridicul ca domnul burtă-verde să-mbrace şi el un costum de baie, la rând cu copiii şi cu tinerii. Ce rost are să se prăjească la soare atâtea osânzi bărbăteşti şi femeieşti? E altceva să întrăm în mare patru-cinci fete şi băieţi, să înotăm şi să ne distrăm. E un adevărat deliciu! Câte pozne nu făceam când era şi Jean! Intram în valuri câte-un grup întreg de băieţi şi fete.

— Împreună? Launloc?

— Păi, bineînţeles! De ce te miri?

— Mă gândesc că eu nu voi evolua niciodată până la punctul la care să-mi însuşesc toate obiceiurile lumii voastre.

— Lumea noastră?! Dar ce, tu eşti dintr-altă lume? Nu mi-ai vorbit încă niciodată despre aşa ceva…

— Ei bine, Rado, socotesc că e mai mult decât necuviincios ca o fată îmbrăcată numai în costum de baie să stea alăturea de un băiat în chiloţi.

— Dar toată lumea umblă aci, pe plajă, îmbrăcată aşa, şi nimănui nu-i trece prin minte că ar fi necuviincios! Eu nu te înţeleg, dar admit că, nevăzând până acum aşa ceva, nefiind obişnuită să vezi aşa ceva, spectacolul acesta te contrariază.

— Ascultă, Rado! Tu chiar crezi că e, frumos ca un tânăr ori un bărbat să se uite cât pofteşte la trupul tău abia acoperit? Să-ţi examineze braţele, picioarele, spatele? Ori să se întindă pe nisip, la o palmă de loc de tine, pentru a sta la taifas? Nu crezi că aşa ceva e de ruşine?

Rada începu să râdă.

— Ce copilă eşti, draga mea, deşi eşti de-o vârsta cu mine! De ce să-mi fie ruşine Nu fac nici-un lucru ruşinos. Ba, mai mult: nici nu mă gândesc la vreun lucru ruşinos. O să te convingi singură, după ce te vei obişnui. De-altfel, e un fapt confirmat şi de ştiinţă.

— Care fapt?

— Am citit de curând o carte împrumutată de la o prietenă, o carte de higiena, scrisă de un doctor. E o teorie nouă, se-nţelege, dar una pe care a adoptat-o toată lumea şi pe care toată lumea o pune în practică. Dovadă că trebuie să fie adevărată.

— Ce teorie?

— Se afirmă că tineretul de ambele sexe e mai apărat de ispite şi mai curat de când face sport împreună, plajă împreună. Se argumentează că, dacă, la o anumită vârsta, trupul rămâne necunoscut, o taină, el devine un puternic element de ispită pentru sexul celălalt, contrar. Şi că, dimpotrivă, cunoscând fiecare, în aer liber, în public, ceea ce mai înainte era o taină, ispita a scăzut, şi gândurile fetelor şi băieţilor de azi, care fac sport împreună, îmbrăcaţi în costume sumare, sunt mai curate decât ale tinerilor dinaintea noastră, care-şi ţineau ascunse toate… Farmecele.

Ana o asculta înlemnită. Nu-i venea să creadă că vorbele pe care le auzise fuseseră rostite de prietena ei Rada. Niciodată, până acum, nu discutaseră astfel de lucruri. Nu-şi putea închipui ca Rada să fi citit astfel de cărţi de… Higiena! O credea cu totul nevinovată, neştiutoare. Sau, mai exact, credea că Rada gândeşte şi simte ca şi ea, care se purta după cum îi poruncea instinctul feminin că trebuie să se poarte. Iar instinctul acesta natural nu putea să accepte teoria pomenită acum de Rada, citită de ea în cartea aceea şi, ceea ce era mai grav, aprobată de ea. Prietena ei vorbea fără nici un înconjur despre farmecele ascunse, care, dezvăluite tuturora, cruţă de ispite cele două sexe şi le face să aibă gânduri şi relaţii mai curate. Era cu putinţă?! Dar atunci poate că Rada a cam dus-o de nas, poate că ştie încă multe alte lucruri, poate că e cu mult mai matură decât ea. Sau toate cunoştinţele ei în acest domeniu nu sunt decât urmarea firească a moravurilor sociale din clasa căreia Rada îi aparţinea…?

— Eu văd că tu te miri, şi, în parte, cred că te şi înţeleg, Ano. Tu, până acum, n-ai văzut o plajă, n-ai făcut sport împreună cu băieţii, tenis bunăoară, n-ai stat în aceeaşi bancă, la şcoală, cu un băiat. Dar de toate acestea nu vei scăpa când vei ajunge la universitate. Cred că atunci vei înţelege că apropierea unui tânăr, costumul lui sumar, nuditatea lui chiar, nu mai are nici-un farmec, nici-o atracţie, după ce le cunoşti şi te-ai obişnuit cu ele. Nu o mai pot ispiti pe o fată!

— Dar altfel o ispitesc? Întrebă Ana c-un fel de răutate.

— Probabil – răspunse evaziv Rada. Doctorul acela vorbeşte însă mai ales de ispita pe care o reprezintă trupul femeii pentru bărbat, şi nu de ispita trupului bărbătesc pentru o femeie.

Ana scutură din cap ca pentru a alunga un gând neplăcut care-i da târcoale. Era o discuţie penibilă pentru ea. Îi veni în minte braţul lui Jean în jurul mijlocului ei. Era fratele Radei! Oare Rada şi Jean gândeau şi simţeau la fel? Şi dacă Jean i-ar fi văzut trupul în costum de baie, n-ar mai fi fost ispitit de el? Întrebarea îi veni pe neaşteptate, ca un trăsnet din senin, a cărui arsură Ana o simţi. Şi se înroşi dintr-odată până-n albul ochilor. Se făcu tăcere. Rada se simţea stingheră. Nu ştia dacă făcuse bine mărturisându-i Anei că citise cartea aceea de higiena. Volumul, ferfeniţit, trecea, în taină, dintr-o mână de elevă într-alta. Niciuna nu se lăuda că l-a citit, dar era limpede că fiecare îl parcursese cu mult interes. Era scris de un medic cu nume străin, şi ajunsese la a opta ediţie. Rada era încredinţata că Ana nu-l citise, fiindcă ea refuzase pe rând toate cărţile care circulau clandestin printre elevele externe şi printre cele din internat.

— De-altfel, te vei convinge prin proprie experienţă, zise ea întru târziu. Ana nu înţelese la ce se referea Rada şi o întrebă:

— Despre ce-o să mă conving?

— De ceea ce ţi-am spus, ca o să te obişnuieşti curând să stai alături de tineri în costume de baie. Vei vedea că nu-i nimic ruşinos în a face plajă alături de alţi tineri, băieţi şi fete. Acum refuzi până şi ideea, pentru că nu eşti obişnuită.

— Eu, dacă voi face plajă, voi face numai lângă vilă. Cred că şi doamna Frunzescu va fi de acord.

— A, desigur! Mama nu suportă orice fel de lume. Dar mie mi-ar plăcea să venim aci. Adevărul e că atunci când era şi Jean, verile trecute, stăteam mai mult aici decât cu mama. Veneam, din cotlonul nostru de plajă, aci, fie înotând pe lângă coastă, fie peste deal, ca să ne-ntâlnim cu o ceată de băieţi şi de fete cu care ne cunoşteam. Ori, uneori, veneau ei, cu Jean, la plaja noastră. Tăcu un răstimp, privind în depărtare. Trebuie să fie şi acum cunoscuţi de-ai noştri pe plajă, dar cred că încă nu ştie nimeni că suntem aci. Mama are un obicei rău: nu numai că mâncăm acasă, dar nici la plimbare, în oraş, nu-i place să iasă. Altfel am fi întâlnit cu siguranţă pe cineva cunoscut. Ana nu-i răspunse. Tăcea privind arca aceea a lui Noe şi îndeosebi marea, a cărei întindere, văzută de-aici, de jos, se îmbina, nu prea departe, cu cerul. Da, plaja asta e imensă-îşi zise Ana. E multă lume, dar ar mai încăpea cel puţin de-o sută de ori pe-atâta. La urma urmelor, m-aş putea izola şi aici. Dar nu trecu mult timp şi constată că se înşelase. Lumea începu să intre în valuri, şi în grabă înflori, din culorile costumelor de baie, întreaga dungă a mării, cât ţinea plaja. Nu peste mult, cete de tineri, de fete, după ce se zbenguiau un răstimp în apă, ţâşneau pe plajă, alergau, se jucau. Nu mai rămase nici un loc ferit. Bărbaţii diformi ieşeau din valuri ca nişte monştri marini, şi, suflând greu, se duceau până departe pe plajă, să se sorească. Unii din ei îşi scoteau costumul de baie, îl storceau şi îl puneau să se usuce, rămânând pe nisipul gol, alţii pe cearşaf-ce oroare şi săibătecie!

— Complet despuiaţi! Şi pe lângă ei treceau, uneori, în fugă, copii, băieţi, fete, care, jucându-se, străbăteau mereu plaja, până intrau din nou în valuri.

Când înţelese ce se petrece, Anei îi veni să plângă. Rada intrase în mare. Singură, se culcă pe cearşaf şi-şi acoperi faţa cu mâinile. Uneori simţea că s-a oprit cineva în apropierea ei, ori că trece pe lângă ea, dar nu se uita sa vadă cine-i.

Nu-şi dădu sama câtă vreme rămase aşa, când, deodată, auzi glasul Radei şi câteva glasuri străine apropiindu-se. Îşi luă mâinile de pe faţă. Înaintea-i stăteau prietena ei cu două fete şi trei tineri. Toţi cinci abia ieşiseră din mare, căci apa picura încă de pe ei când Rada făcu prezentările. Doi tineri erau studenţi la politehnică, iar fetele erau surorile lor; al treilea tânăr era inginer.

Toţi se mirară că Ana lăsa să treacă o zi atât de frumoasă fără a se sori şi a înota.

— Nu se simte tocmai bine, răspunse Rada în locul ei.

Ana nu ştia încotro să-şi mai întoarcă privirile pentru a evita să se uite la ei, mirându-se că tinerii aceia păreau să nu-şi dea sama că stăteau aproape goi dinaintea ei. După ce văzură că nu o pot convinge să-şi, pună costumul de baie şi să între în mare cu ei, plecară. Ana porni numaidecât spre vila în care locuiau. De sus, de pe faleză, unde se opri să-şi tragă suflarea, plaja i se păru iarăşi o grădină exotică, dar acum culorile ei vii nu o mai interesau. Ştia ce ascundeau. Se aşeză şi privi îndelung în depărtarea orizontului. Treceau în zare vapoare, din care, cu cât se depărtau, cu atât se vedea tot mai puţin, până nu mai rămâneau decât coşurile, şi, pe urmă, numai fumul greu, ce nu se putea înălţa în văzduh… Îi veni în minte exemplul pe care îl folosea, la ora de geografie, profesoara, pentru a le demonstra rotunjimea pământului. Pe-atunci. Era parcă în clasa a doua… Avu-o senzaţie de linişte şi de înseninare. Ce bine era atunci, când nu ştia nimic din toate mizeriile pe care le cunoaşte acum! În loc să meargă la vilă, luă drumul spre crâmpeiul lor de plaja. Era încă devreme. Valurile se mai retrăseseră, şi găsi un colţ de plajă uscat, chiar lângă ţărmul prăpăstios. Nisipul era amestecat aci cu ţărâna neagră ce se prelingea, la fiecare ploaie, de pe coastă. Vremea frumoasă te-mbia într-adevăr să întri în apă, şi Ana nu rezistă multă vreme acestei ispite.

Capriciile tinereţii sunt multe şi insondabile, în răcoarea apei, între valurile ce-o luau cu asalt, aci, la ţărm, Ana se simţi ca renăscută, şi, înotând, începu să îngâne o romanţă. Se simţea iar tânără, puternică şi pură. La urma urmelor, ce-mi pasă mie de toată lumea asta de pe plajă? Nu sunt eu în joc, ci ei şi ele. Treaba lor! Îşi zise Ana. Buna dispoziţie îi revenise, întră şi ieşi de mai multe ori din mare, şi cum nu avea ceas, nu-şi dădu sama cât timp rămase pe plajă. După socoteala ei, nu putea fi târziu. I se părea că de-abia venise. Când se apropie de vilă, Rada tocmai ieşea pe poartă.

— Ei bine, iat-o!

— Exclamă ea, alergându-i înainte.

— După tine plecam. Mama era îngrijorată că nu mai vii. De-altfel, eram amândouă convinse că eşti la plaja cea mică.

— E târziu?

— Două şi jumătate!

— Vai de mine! Nu mi-am dat sama că-i aşa de târziu! Şi întrând în casă, se grăbi să-i ceară scuze doamnei Frunzescu.

La masă, mama Radei fu, împotriva obiceiului ei, tăcută. Părea să aibă o durere de care nu putea scăpa. Ana se temu, la început, să nu fie supărată din cauza întârzierii ei, dar curând înţelese, din expresia schimbată a feţei doamnei Frunzescu, că trebuia să fie ceva mult mai grav. Ieşiră pe terasă, la cafea. Briza sărată a mării adia binefăcător.

— Ştiţi voi, fetelor-începu întru târziu doamna Frunzescu-care e cea mai mare şi mai preţioasă avuţie a omului în viaţă? Să vă spun eu: sănătatea. Cine-i sănătos, cum sunteţi voi, să mulţumească lui Dumnezeu că i-a dat cea mai importantă zestre.

— Nu ştiu dacă numai cu zestrea asta m-ar lua cineva de nevastă, glumi Rada, Mamă-sa îi aruncă o privire posomorită, şi fata înţelese că a greşit, că maică-sa nu avea acum chef de glume.

— Da, mai degrabă decât dacă ai fi o schiloada cântărită cu aur. Sărmana doamnă Ionescu! De când i s-a-mbolnăvit băiatul, s-a uscat ca o mumie. Şi, Doamne, ce femeie splendidă era, ce femeie frumoasă! Face parte dintr-una din cele mai vechi şi mai bogate familii din ţară, sărăcită şi ea, ca toată lumea noastră, de expropriere.

— Băiatul e grav bolnav? Întrebă Rada.

Mamă-sa ridică şi lăsă să-i cadă braţul drept într-un gest de disperare.

— Grav? Poate că nu se mai vindecă niciodată. Sau, dacă se va vindeca, asta se va întâmpla după ani şi ani de suferinţă. Cura recomandată de doctori e foarte îndelungată. Şi, dacă se va vindeca, s-ar putea să rămână cu defecte.

— Dar ce are?

— Parcă dacă ţi-aş spune numele bolii ai ştii mai mult? Mai bine să nu-i ştii nici numele. E destul să-ţi spun că-i pus într-un corset de ghips şi că trebuie să stea nemişcat. E aşezat pe un pat de scânduri, pe care-l scot la soare şi-l duc în casă doi oameni.

— E mărişor băiatul? Întrebă Ana.

— Cred să aibă vreo doisprezece ani. Era în clasa întâia de liceu când l-a ajuns nenorocirea. Bietul de el! La vârsta când toţi copiii zburdă pe plajă, el stă imobilizat pe un pătuc!… Şi ce copil vioi şi vesel era, nici nu vă puteţi închipui!

Doamna Frunzescu le vorbi despre familia Popescu, pe care o aprecia foarte mult, pe el – ca pe un foarte bun cunoscător al legilor, om inteligent şi deosebit de harnic, pe ea-ca pe femeia cea mai bine-crescută şi cea mai cultivată dintre câte cunoştea. Şi sfârşi prin a le spune că de mâne încolo va merge să facă plajă împreună cu familia Popescu, că aşa le promisese, ca să le ţină de urât. Tot acolo vine şi familia Manicatide, aşa că vor face un mic grup.

— Se-nţelege că, dacă vreţi, puteţi veni şi voi cu mine. Pake Manicatide zice că acolo e cel mai bun loc de baie… Valuri puţine, şi, până la o sută de metri în larg, apa nu-ţi trece de cap. De-altfel, voi nu veţi fi legate de mine şi de prietena mea. Voi puteţi străbate toată plaja, dacă vă face plăcere. Există un singur inconvenient: e cam departe. Trebuie să luăm, de la noi, drumul prin oraş şi să coborâm la capătul celălalt al plăjii. N-avem ce face! Nu o pot lăsa pe biata femeie singură cu gândurile ei negre!

Pe Ana o emoţiona durerea sinceră a doamnei Frunzescu. Îi părea rău că se desparte de mica lor plajă, dar simţea ca trebuie să fie alături de doamna Frunzescu în compătimirea ei pentru nenorocirea altora. La urma urmelor, şi acolo se putea izola de lume, iar Rada, dacă va avea poftă să se zbenguiască pe plajă cu cunoştinţele ei, n-avea decât s-o facă.