XII.

Locul de plajă al familiei Popescu era după o cotitură a plăjii principale, spre sud, la o depărtare de vreo doua sute de metri. Advocatul Popescu închiriase o locuinţă în apropiere. Nu era o vilă, ci o casă mai veche, dar sănătoasă şi luminoasă, în apropierea mării. Tot prin partea locului stătea şi familia Manicatide, şi alte patru-cinci familii de vilegiaturişti care aveau pe câte cineva bolnav şi se fereau de tumultul plăjii principale. Pe ţărmul cotit, pe nisipul strălucitor-cu mult mai curat decât cel de pe plaja mare şi aproape neatins de paşii oamenilor-se vedeau împrăştiate vreo cinci-şase corturi albe.

Ana fu prezentată doamnei Popescu. Femeia, brunetă, slabă, uscată, se uită cu teamă la Ana şi la Rada, cu nişte ochi mari, negri, grei de suferinţă resemnată. Ana nu mai văzuse ochi aşa de mari, şi, fără voie, privirile-i rămaseră aţintite asupra lor. Femeia se mai linişti când băgă de samă că cele două fete, deşi văzuseră pătuţul de campanie pe care zăcea copilul, nu se grăbiseră să se apropie de el, cum făceau aproape toţi cunoscuţii de pe plajă, care veneau uneori până aci numai ca să se intereseze cum îi merge bolnavului. Doamna Popescu le fu recunoscătoare. Nimic nu era mai greu de suportat, pentru ea, nimic nu făcea să i se deschidă rana sufletului ei şi să sângereze, ca lipsa de tact a cunoscuţilor, şi mai ales a femeilor, care nu o mai slăbeau cu întrebările, cu compătimirile. De când e bolnav? Din ce i se trage? Ce zic doctorii? Ce ameliorări se pot observa în urma curei la mare? Cât o să mai rămână aici, sărăcuţul? Fetele nu întrebară nimic, ci doar, din când în când, aruncau priviri discrete spre pătucul de suferinţă al copilului. În faţa acestui nou aspect al vieţii, Ana se nelinişti, la început, dar, în câteva zile, se împrieteni cu copilul, care o întâmpina cu bucurie, spre marea mângâiere a mamei. Ana vorbea cu el ca şi când n-ar fi fost bolnav, ca şi când şi el era unul din sutele de copii veniţi în vilegiatură cu părinţii lor. Îi aduna de pe ţărm tot felul de scoici, îi făcea morişti de vânt din hârtie şi îi spunea poveşti pe care Nicu le asculta cu adâncă încântare. El stătea pe pătuc, întins cu faţa în jos; corsetul era descheiat cât timp se sorea, dar Ana se făcea că nu vede nimic, îi făcea desene pe nisip, cu găteje adunate de pe plajă sau aduse anume.

La vreo câteva zile după ce se împrieteniră, băiatul îi zise, după ce urmări cât îi bătu ochiul o ceată de copii care se fugăreau pe marginea apei:

— Domnişoară Ana, nu-i aşa că dumneata nici nu ştii că eu sunt bolnav?

Fata tresări şi sufletul i se umplu de o amară înduioşare.

— Dar nu eşti bolnav, Nicule! Eu nu vad că eşti bolnav.

— Ba da, sunt! De-aceea nu mă lasă mămica să mă joc şi eu cu copiii şi să fac baie.

— O să te joci tu mai târziu, şi o să faci şi baie.

— Şi de aceea am corsetul ăsta. Dar o să-mi treacă, nu-i aşa?

— Păi, eu cred că dacă ai avut ceva, ţi-a şi trecut. La spate nu se vede nimic. Se pare însă că doctorii vor să fii foarte bine îngrijit, ca să te faci băiat voinic. Am mai văzut eu destui copii care stăteau culcaţi numai ca să se-n-graşe.

— Da, şi mămica-mi spune că o să mă fac bine detot, numai să stau nemişcat.

Sentimente noi se deşteptau în sufletul ei lângă pătucul acesta al suferinţei. Câteva zile făcu plajă mereu lângă el, alături de doamnele Popescu şi Frunzescu. I se părea ciudat că pe mama lui Nicu nu o considera străină şi că din prima zi rămăsese lângă ea în costum de baie, fără să simtă nici o jenă. Rada dispărea adeseori prin mulţimea de pe plajă şi adeseori o zărea înconjurată de băieţi şi de fete, cunoştinţe de-ale ei din verile trecute. Ana făcea baie singură, ori cu doamna Frunzescu. De multe ori, însă, cele două prietene întrau împreună în mare, şi atunci Ana rămânea singură cu băiatul. Familia Manicatide îşi avea cortul mai departe, şi domnul Popescu era mai mult timp acolo, stând de vorbă cu prietenul său. Doamna Popescu nu zicea nimic. Ea era bucuroasă că tatăl lui Nicu mai schimbă o vorbă cu cineva. Ea simţea că el e şi mai slab de inimă decât dânsa şi că era un chin insuportabil pentru el să fie mereu cu ochii la copil. Apoi, stând lângă Nicu, advocatul nu se putea ţine să nu-l întrebe mereu dacă nu-l doare ceva, dacă stă bine, dacă nu-l jenează corsetul, aşa că ţinea necontenit trează atenţia copilului asupra suferinţei sale.

Deşi dorea să nu o ia nimeni în samă, Ana nu putu rămâne multă vreme izolată. Grupul în care se învârtea Rada era tot mai mare, şi adeseori o vedea că se apropie, însoţită de mai mulţi tineri şi tinere, de cortul familiei Popescu. Ana se ridica repede de pe nisip şi le ieşea în întâmpinare, de frică sa nu vină prea aproape de bolnav şi să-l deranjeze cu întrebările şi cu veselia lor zgomotoasă. Dar odată s-a-ntâmplat să nu bage de samă că Rada, însoţită de un grup de tineri şi tinere, ajunsese până în apropierea cortului familiei Popescu. Doamna Popescu a fost nevoită să accepte să-i fie prezentaţi de către Rada, şi să răspundă la întrebările lor în legătură cu infirmitatea copilului. Ana simţi cât de grele i-au fost aceste clipe mamei băiatului, după cum răspundea evaziv la întrebările lor indiscrete. Se simţi vinovată faţă de doamna Popescu, pentru că, dacă n-ar fi fost ea acolo, Rada nu s-ar ti apropiat de cort, căci grupul venise mânat de intenţia de-a o convinge să li se alăture. Ana refuză şi de astă dată să-i însoţească, dar până la urmă fu silită să-i urmeze, pentru că Rada, aproape ofensată de nereuşita ei de-a o hotăra pe Ana să meargă cu ei, zise:

— Trebuie să vă mărturisesc adevărul: Ana nu vine cu noi pentru că, după părerea ei, e necuviincios ca fete şi băieţi să umble pe plajă şi să între în mare împreună, îmbrăcaţi în costume de baie.

Grupul se mirase şi nu voise să creadă.

— Dar e un lucru firesc la mare! Cine se mai gândeşte la asta?!

— Zise o fată. Toată lumea face la fel. Numai cine vede întâia oară o plajă, numai cine vine pentru întâia oară la mare poate gândi aşa!

— Eu sunt pentru întâia oară la mare şi deci aş putea avea o scuză…

— Zise Ana, cu o nuanţă de ironie în glas. Însă Rada exagerează. Nu-mi place mai ales grădina asta zoologică de pe plajă. Nu pot, când îi văd, să nu-mi aduc aminte de un tablou văzut în copilărie, la ţară: cireada satului zăcând pe marginea râului, la vremea amiezii.

Câţiva tineri râseră, câteva fete strâmbară din nas. Ana asta era cu mult mai îndrăzneaţă decât părea. Pe plajă, în grădina asta zoologică, zăceau la soare părinţii, rudele şi o mulţime de cunoştinţe, de prieteni. Ba chiar şi ele fuseseră acolo, făcuseră parte din turmă, din cireada, cu nici măcar un ceas mai nainte.

— Tabloul cu siguranţă că nu-i estetic – zise unul din tineri. Dacă ar fi numai corpuri tinere, armonioase, ar fi o încântare pentru ochi. Dar aşa…

— Nu poate fi vorba nici de vârstă şi nici de încântarea ochilor!

— Începu, iritată, o fată, studentă la medicină. Toată lumea asta vrea să fie sănătoasă, să profite de soare şi de mare. Mai înainte nu se cunoştea puterea curativă a razelor ultraviolete şi a aerului de mare.

— Dar ce-i mai pot face razele tale unui trup încărcat de osânză? Mai înainte, nici cu bani nu i-ai fi putut determina pe aceşti oameni diformi să se expună ca acum. Are dreptate domnişoara Muja, imaginea ei se potriveşte cu ceea ce vedem. Dac-ar fi după mine, n-aş lăsa pe plajă, în costum de baie, decât tineri şi tinere până la douăzeci şi cinci de ani.

Discuţia se opri aci şi plecară cu toţii spre mare. Acceptase să meargă cu grupul fiindcă voise să o scutească astfel pe doamna Popescu de întrebările lor indiscrete şi mai ales pentru că i se păruse că Rada-i vorbise de sus, c-un fel de dispreţ, anume ca s-o micşoreze în ochii cunoştinţelor sale, să o prezinte ca pe-o fată dintr-un mediu social inferior, care încă nu s-a obişnuit cu lumea în care intrase. Sara, când se întoarseră la vilă, Ana se simţea ca bolnavă, apăsată de sentimentul că fusese pângărită. Simţise toată ziua privirile tuturor cum se opresc asupra corpului ei, cum o examinează. Nu numai ale tinerilor din grup, ci şi ale bărbaţilor de pe plajă, pe unde trecuseră. Priviri care-i urmăriseră trupul şi-n valurile mării. I se păruse uneori că nici nu mai avea pe ea costumul de baie, ci că umbla goală subt privirile bărbaţilor şi femeilor de pe plajă. Acest simţământ de pângărire îl avu zile de-a rândul, şi, ieşind din mare, se grăbea să se învăluie în cearşaf şi să se ghemuiască în nisip aproape de patul lui Nicu. Aici se simţea ocrotită.

Dar după două săptămâni băgă de samă, contrariată, că îşi punea costumul de baie fără să se mai sfiască la gândul că astfel era mai mult despuiată şi că trecea printre grupurile de pe plajă fără nici un strop de pudoare. Această transformare i se păru, la început, semnul unei decăderi morale, dar mai apoi simţământul acesta se topi din zi în zi, până ce simţi că se purta chiar cu un fel de obrăznicie care o făcei să întârzie anume subt privirile unor tineri care o fixau stăruitor. Avea impresia că-i iar copila din şcoala de la ei din sat, care dădea cu tifla tuturora. I se păru chiar că a ajuns mai nepăsătoare, mai impudică decât Rada şi decât celelalte fete din grup, ca şi când ar fi căzut de la o înălţime mult mai mare decât ele şi ar fi ajuns cu mult mai jos, dar tocmai prin căderea aceasta i se părea că le domină. Curând deveni de nerecunoscut. Inteligenţa ei căpătă sclipiri noi; râsul ei, mlădieri fragede; spiritul ei de cochetărie crescu, şi tinerii roiau toţi în jurul Anei. Rada şi celelalte fete regretau acum că au atras-o în cercul lor. Până şi tinerii nou intraţi în grup erau repede subjugaţi de farmecul Anei. Ea părea cuprinsă ca de o beţie, părea că i se deşteptase dintr-odată o nepotolită sete de viaţă. Provoca întregul grup să alerge pe marginea plajei până cădeau de oboseală, în apă se învârtea ca un diavol şi stropea pe toată lumea. Când corlea pe un băiat sau pe o fată, îi ţinea subt apă până nu mai puteau. Ajunsese centrul grupului şi tortura lui. Unul după altul, tinerii se îndrăgostiră de ea. Câte unul încerca să-i facă declaraţii, dar Ana pufnea în râs şi o lua la goană, sau îi punea repede piedecă şi-l răsturna în nisip.

Doamna Frunzescu avea metoda ei discretă de a supraveghea. Credeai că nu observă nimic, dar vedea tot ce o interesa în legătură cu Rada. Îşi dădu repede sama că fata ei rămăsese, în grupul acela de tineri, a cincea roata la căruţă. Verile trecute, deşi Rada era mai mică, fusese mereu în centrul atenţiei. Ea şi cu Jean. Într-adevăr, acum Jean nu era aici, dar, în schimb, Rada era mai mare şi se făcuse mai frumoasă. Totuşi era împinsă oarecum pe o linie moartă. Şi ea şi prietenele ei. Ana le luase minţile tuturor.

Ca joate femeile cu simţ practic, doamna Frunzescu era o mamă prevăzătoare. Ea ştia că dintre tinerii din grup s-ar putea alege, la vremea potrivită, peţitorii Radei. Şi acum îşi vedea fata întrecută pe toată linia de străina asta. În sine, nu putea nega adevărul: Ana era mai frumoasă şi mai inteligentă decât Rada. Erau de aceeaşi vârstă, dar Ana era… Cine era, la urma urmelor, fata asta? Progenitura unui mic funcţionar de bancă, pe când Rada avea o familie, o zestre, s-ar fi putut mărita oricând, pe când Ana va fi nevoită să-şi facă o carieră pentru a ieşi din tagma ei socială. Începu să se neliniştească, şi simpatia faţă de Ana să-i scadă. Dacă va fi fost tot aşa de cochetă şi cu Jean, uşor l-a putut prinde şi pe el în mrejele ei… Şi iar începură să-i vină în minte vechile bănuieli.

O văzu şi pe Rada indispusă din cauza succeselor Anei, Mai ales de când i se alăturase grupului un tânăr inginer, cunoştinţă a Radei din anul trecut, şi care ajunse, în scurtă vreme, să-i facă Anei o curte foarte stăruitoare. Era un tânăr dintr-o familie foarte bună şi cu avere, ajuns, deşi obţinuse numai de curând diploma, în conducerea unei mari întreprinderi, şi pe care doamna Frunzescu îşi pusese mai demult ochii, considerându-l o bună partida pentru Rada, mai ales că observase că tânărul inginer nu-i era deloc indiferent Radei, Inginerul nu era numai bine situat, ci şi un bărbat frumos, cu maniere alese, şi cu solide studii desăvârşite în străinătate.

Într-o sară, doamna Frunzescu îşi permise, pentru întâia oară de când îşi petreceau vacanţa împreună cu Ana, să-i facă fetei, între patru ochi, câteva observaţii: Să fie mai precaută, mai rezervată, pentru că cineva care ar vedea-o ziua întreagă curtată de tineri, flirtând cu toată lumea, ar putea să presupună că n-ar fi o fată bine-crescută.

Ana o ascultă impasibilă. Părea că nu despre purtarea ei era vorba. O privea drept în ochi, ca şi cum n-ar fi înţeles ce-i spune.

— Draga mea, e bine să fii mai prevăzătoare, căci lumea judecă după aparenţe. Eu, ce să-ţi spun? Sunt fericită că te distrezi bine, dar trebuie să ţinem sama şi de gura lumii. Ea ne face faimă bună sau faimă rea.

Fata înălţă din umeri, privind-o fix. Doamna Frunzescu se făcu palidă. Gestul Anei i se păru o obrăznicie.

— Da, mi-am permis să-ţi atrag atenţia. Dar, recunosc, nu am, poate, nici un drept. Tu eşti fată mare de-acum, şi-apoi nu eu sunt mama ta.

Ana izbucni în râs, ceea ce o jigni şi mai rău pe doamna Frunzescu. Fata nu-i lăsă însă vreme să vorbească, ci zise:

— Ştiţi? Vorba-i ca ţi portul, dragă doamnă Frunzescu.

— Nu înţeleg!

— E adevărat că vorbesc mai slobod cu tinerii. Dar vorbesc aşa cum mi-e şi portul. Portul nu-i oare cam… Slobod? Dacă stăm aproape goi unii în faţa altora, nu putem vorbi decât în toată… Golătatea. Costumul ăsta, menajeria asta de-aici m-au pervertit, îmi vine să-mi bat joc de toată lumea, de când m-am simţit pângărită de privirile lor care-mi urmăreau trupul gol. Ah! Doamnă Frunzescu, nu sunt numai slobodă, ci şi disperată.

Ana Muja izbucni deodată în plâns şi căzu la pieptul doamnei Frunzescu.

— De ce-am plecat de pe plaja cea mică?

— Gemu ea printre lacrămi-Doamne, de ce-am plecat?

Mama Radei păru că înţelege ceva din frământarea Anei, şi o mângâie uşor pe cap.

— Am senzaţia că, de când umblu despuiată prin mulţimea asta, am fost pângărită de toată lumea, şi de-aceea nu mai mi-e ruşine de nimic şi de nimeni. Am senzaţia că am fost alungată din Paradis, ca Eva, şi că am îmbătrânit cu un veac. Ah, doamnă Frunzescu, de ce-am renunţat la plaja noastră mică? Şi dacă a trebuit, pentru doamna Popescu, de ce nu mi-a dat pace Rada? De ce nu m-a lăsat să rămân lângă Nicu, departe totuşi de promiscuitatea aceea îngrozitoare? Acum eu nu mai sunt sigură de nimic. Vorbesc cum mi-e portul, şi nu-mi pasă de nimic. Ba, uneori mă gândesc cu oroare că mi-ar putea face chiar plăcere să mă port mereu aşa. Nu am motiv să fiu disperată?

Doamna Frunzescu, deşi pricepea ceva, nu o înţelegea nici acum deplin, dar simţea că fata era sinceră şi că suferă.

— Draga mea, n-ai fost obişnuită cu moravurile astea de la mare. Eu te-nţeleg. Nici eu, după cum ştii, nu pot suferi promiscuitatea asta. Dar nu credeam să te impresioneze aşa de mult.

— E ceva asămănător, doamnă Frunzescu, cu impresia pe care mi-a produs-o întâmplarea şi destăinuirile din sară aceea de la conac.

— Ce destăinuiri?

— Când s-a vorbit la masă despre moravurile din atâtea familii.

— A, când ai avut criza aceea?

— Da… Şi atunci m-am simţit oarecum pângărită, ca şi aci, în promiscuitatea de pe plajă.

Doamna Frunzescu se încruntă: începea să înţeleagă. Dar ceea ce o mira era impresia că nu mai stă de vorbă cu o elevă de liceu, ci cu o femeie… S-a trezit discutând cu o femeie, şi ea voia să-i facă nişte observaţii unei fetiţe de liceu!… Dar, totuşi, ce voia să spună fata asta? Cum de se putea simţi pângărită prin destăinuiri care nu o priveau pe ea, ci persoane, familii pe care nici nu le cunoştea?

Ana îşi zbici lacrămile şi adaose:

— Am senzaţia că mi-am pierdut a doua oară nevinovăţia.

— Dar, draga, mea, eu nu prea pricep ce-mi spui. Ce te privesc pe tine scăderile sau păcatele unei societăţi? Aci, la plajă, de, e penibil să vezi atâţia ochi străini aţintiţi asupra ta. Dar n-ai încotro. Trebuie să te faci că nu observi nimic. Şi e mai bine dacă, Într-adevăr, nu bagi de samă nimic. Dar nu-nţeleg cum de ţi-a putut provoca atunci criza aceea o conversaţie care dezvăluia moravuri existente, din păcate, în clasa noastră socială. Eu cred că e folositor pentru o fată să cunoască toate mediile sociale. Tu nu aveai de unde să-l cunoşti, mai înainte, pe al nostru. Mi se pare că eşti de-o sensibilitate bolnăvicioasă. Ana, liniştită acum, răspunse:

— Nu-s chiar atât de sensibilă încât să alunec în exagerări. Nu e vorba de o sensibilitate bolnăvicioasă, ci de o gravă deziluzie, doamnă Frunzescu.

— Deziluzie?! Doamne sfinte, ai spus o vorbă grea! Ce iluzii ţi s-au spulberat atunci?

— Dumneavoastră ştiţi că eu am pornit de jos. Părinţii mei… De, dumneavoastră ştiţi din ce pătură socială fac parte. Idealul meu de viaţă eu mi l-am fixat în clasa suprapusă, cum se obişnuieşte să se spună pe la noi. Eu a trebuit să birui multe obstacole, să lupt din răsputeri pentru a-mi câştiga dreptul de-a întră în această clasă. Rada mi-a fost de foarte mare ajutor, deschizându-mi uşa casei dumneavoastră. Mi s-a părut că am pus un picior în raiul visurilor mele, până când am început să văd, să cunosc lucruri pe care nu le-aş fi crezut niciodată posibile în societatea după care râvneam.

Un val de roşaţă năpădi faţa doamnei Frunzescu. Îşi aduse aminte dintr-odată de plecarea neaşteptată a lui Jean şi pe loc şi-o tălmăci cu totul altfel decât înainte.

— Cum?! În familia noastră?! Exclamă ea.

La întrebarea doamnei Frunzescu, şi Ana şi-aduse aminte purtarea lui Jean, dar, după o clipă de ezitare, zise:

— Nu! Ceea ce s-a petrecut atunci, scandalul pe care şi l-au permis oaspeţii dumneavoastră la dumneavoastră în casă. Apoi, ridicarea vălului de pe un întreg şir de fapte asămănătoare: traiul în trei, scandalos, divorţurile. Şi, pe urmă, moravurile de-aici. Lipsa oricărei decente, a oricărei pudori. Iată ce-i îngrozitor. Iată cauzele deziluziei mele. Mi s-a surpat orice putere de-a mai lupta.

Ce m-ar mai putea atrage într-o astfel de societate?

— Hm! Asta voiai să ne spui atunci sară, când te hotărâseşi să ne părăseşti pentru că ţi-ai fi greşit cariera?

— Probabil…

— Draga mea, eşti încă o fetiţă naivă, fără experienţă. Dacă sunt destule familii în care morala nu joacă nici-un rol, nu trebuie să crezi că întreaga societate în care trăim e la fel… Acasă, în familii, nu e promiscuitatea asta generală pe care o vezi aci, pe plajă. Dacă la conac a izbucnit atunci scandalul acela, dacă ai auzit vorbindu-se atunci despre alte zece scandaluri asemănătoare, nu trebuie să crezi că toate familiile sunt aşa. Că altfel nu se trăieşte şi nu se poate trăi în societatea noastră. Tu vii la noi în casă de doi ani de zile. Ţi-am oferit noi vreodată prilejul vreunei deziluzii de natura aceasta? Ai observat tu vreo purtare suspectă la noi sau la invitaţii noştri? Şi mi se pare că ai avut prilejul să cunoşti multă lume.

— Nu, doamnă Frunzescu. N-am remarcat nimic rău, niciodată. Dar poate că eram şi prea tânără, prea copilă ca să înţeleg unele lucruri.

— Unele lucruri?! Care anume?

— De pildă, privirile bărbaţilor.

— Doamne sfinte, dar tu eşti o adevărată mimoză! Privirile bărbaţilor! Nu au nici-o importanţă câtă vreme rămân priviri!

Pe Ana o încerca dorinţa crudă de-ai vorbi despre purtarea lui Jean, atunci sara, în grădină. Prea era mândră şi sigură de ea şi de moralitatea familiei sale femeia asta! Sau cel puţin să-i spună ce crede Rada despre educaţia sexuală, după citirea cărţii aceleia de higiena. Ar ti voit să-i răspundă: Nu rămân numai la priviri, doamnă, şi despre asta v-ar putea spune mai multe chiar fiul dumneavoastră. Dar se stăpâni.

— Dar nu spuneaţi chiar dumneavoastră că e penibil, aici pe plajă, să te simţi privită de ochi străini?

— Aici, da, pentru că suntem în costumele astea sumare de baie. Dar la masă, în salon, lasă-i să te privească oricât le place!

— Şi atunci când te privesc ca şi cum ai fi dezbrăcată? Ea se gândi din nou la Jean, la felul lui nou de-a o privi de când sosise la conac.

— Cum?

Doamna Frunzescu se uita la ea consternată. Desigur, nu mai era o fată neştiutoare aceea cu care vorbea.

— Nu trebuie să analizăm prea mult lucrurile ascunse. Ar însemna să nu mai avem nici o clipă de linişte în viaţă. Adeseori cel ce-ţi vorbeşte cu mare prietenie ţi-e cel mai mare duşman, iar cine te laudă faţă de alţii, în spate te huleşte.

— Dar nu e nevoie să fac nici un efort de analiză. Sunt lucruri pe care le simt, pe care le descopăr aproape fără să vreau. Şi, pe urmă, realitatea mi le confirmă.

Se gândea din nou la Jean şi iarăşi simţi imboldul de a se răzbuna pe el şi totodată pe mamă-sa. I se părea că, răzbunându-se pe ei, s-ar răzbuna pe toată clasa lor socială, pe care începuse să o cunoască. Nu i-a deschis mai întâi ochii asupra acestei clase sociale chiar fiul acestei femei atât de mândră de lumea, căreia îi aparţinea?

— Da, e adevărat. Instinctul nostru feminin de apărare ne dezvăluie multe lucruri, mai ales cât suntem tinere detot, cât suntem nevinovate. Dar pe urmă înţelegem că unele lucruri sunt nimicuri şi nu le mai luăm în samă.

— Dar nevinovăţia asta nu o putem păstra toată viaţa?

— Vai, ce naivă eşti! Ar trebui să trăim între îngeri, nu între oameni.

— Dar dacă nu eşti înclinat, dacă nu poţi să renunţi la ea?

— Atunci va trebui să renunţi la viaţă. Puritatea, la care văd că năzuieşti, nu se găseşte în viaţă, în nici o clasă socială. O visăm câtă vreme suntem tinere şi pure noi însene. Dar pe urmă intrăm în viaţă şi vedem că una e visul, şi alta e realitatea. Vei constata şi tu şi te vei convinge că moralitatea individuală joacă un rol foarte anemic în lume, în societate, că oamenii nu se prea sinchisesc de ea. În familiile care au un rol conducător în ţară, moralitatea nu e pe treapta cea mai înaltă. Sunt şi acolo divorţuri, viaţă scandaloasă, dar cine mai ţine sama de ele câtă vreme îşi pot păstra rolul de conducere? E regretabil, desigur, dar, la noi în ţară, ca şi în alte ţări, femeile cu multă vază, cele mai curtate, cele mai temute, despre care se vorbeşte cel mai mult, sunt totodată şi cele mai lipsite de scrupule în ceea ce priveşte moralitatea lor personala. Au legături cu oameni sus-puşi, fac afaceri, traficuri de influenţă, se îmbogăţesc-dacă au fost sărace. Şi societatea aplaudă şi se prosternă! Bărbaţii aleargă după ele, femeile le invidiază sau le caută prietenia. Să nu fim ridicule! Asta e lumea, şi nu noi o vom îndrepta.

— De îndreptat cred şi eu că nu noi o vom îndrepta, dar putem să refuzăm de a face parte din ea. De pildă, familia dumneavoastră cum de a reuşit să nu între în această societate, deşi face parte din ea?

— Ţi-am spus că sunt şi excepţii. Sunt familii cu bune şi vechi tradiţii. Dar trebuie să ştii că nu acestea sunt azi în fruntea societăţii. Ai văzut vreodată în rubricile mondene sau de scandal din gazete numele bărbatului meu, sau numele meu? Sunt familii de parveniţi. Sunt şi în societate, cum sunt şi aici, la mare, intruşi. Nenorocirea zilelor noastre este că nu mai trage în cumpănă originea, neamul, educaţia, ci banul.

— Da, pentru dumneavoastră şi alte familii cu tradiţie poate ca e posibil sa trăiţi într-o astfel de lume fără să vă amestecaţi cu ea, fără să vă degradaţi moravurile, în vremea din urmă m-am gândit mult, doamnă Frunzescu. Mi-am zis că dumneavoastră aveţi un arsenal întreg de arme de apărare împotriva mediului în care trăiţi. Aveţi tradiţii familiale, aveţi exemple. Eu însă, dacă întru într-un astfel de mediu dezbrăcată de pudoare, de simţul nevinovăţiei, cred că aş rămâne cu desăvârşire dezarmată. Aş fi şi eu o parvenită şi nu aş mai avea nici-un scrupul moral, ca şi intruşii despre care aţi vorbit. Nu v-aţi gândit niciodată la asta?

— Nu, nu m-am gândit şi nici nu m-am putut gândi: până acum ai fost numai un copil. Şi, drept să-ţi spun, aproape că nu te mai recunosc. Te-ai maturizat aşa, dintr-odată, de azi pe mâne.

— Da, am îmbătrânit repede-zâmbi cu amărăciune Ana. Dar, vă rog să-mi spuneţi, după părerea dumneavoastră, nu cumva voi deveni şi eu o intrusă, o parvenită?

Doamna Frunzescu rămase o vreme cu privirile pierdute.

— Nu cred, n-ai dat nici un semn până acum. Pe parveniţi sau pe cei care au tendinţa de a parveni îi recunoşti uşor şi devreme, din tinereţe. Trebuie să ştii că sunt şi în familiile intelectualilor săraci destui oameni care nu pun banul şi parvenirea mai presus de demnitatea lor omenească. Din fericire, majoritatea o formează tocmai aceştia.

— N-am dat până acum nici un sămn că aş fi o fată fără scrupule, pentru că am avut o platoşă de apărare: nevinovăţia tinereţii şi necunoaşterea a ceea ce se petrece în clasa socială în care am năzuit să întru. Nu pot afirma, doamnă Frunzescu, că mă cunosc deplin. Sunt doar câteva săptămâni de când mă analizez. Atâtea lucruri, atâtea experienţe şi sentimente noi, contradictorii, care mă frământă mereu, m-au zăpăcit. Nu pot afirma că văd limpede în mine. Dar uneori îmi vine să cred că dacă voi continua să merg pe drumul pe care sunt, nu o să ajung un element de ordine şi de supunere în clasa socială în care aş întra, ci o răzvrătită. O intrusă care şi-ar bate joc cu pasiune de unele rânduieli şi tradiţii pe care nu le are în sânge, pentru a se răzbuna împotriva unei societăţi pe care a crezut-o pură, superioară, pentru că e o societate cultă, care m-a atras spre ea înşălându-mă, făcându-mă să-mi greşesc ţinta vieţii.

— Nu e bine să te grăbeşti cu concluziile. Eşti abia la începutul contactului direct cu realitatea. E firesc să te frământe sentimente contrarii; încă să nu vezi, încă să nu simţi limpede. Lasă viaţa să curgă pe făgaşul ei; nimeni nu o poate scoate din albia ei; observă cât mai mult, nu te grăbi să judeci şi să condamni, pentru a nu-ţi amăra în zadar sufletul, şi poate că, la urmă, vei ajunge la concluzia că viaţa nu ne dă nimic întreg, desăvârşit, şi atunci vei vedea că înţelepciunea îţi spune să te mulţumeşti cu ce-ţi poate oferi ea. Să te acomodezi. Asta este soarta fiecărui om. Cine se mulţumeşte cu această soartă e fericit, cine nu, se condamnă singur la suferinţă. Viaţa nu e făcută, draga mea, pe temeiul principiului tot sau nimic. Rar, foarte rar, ne oferă miezul pânii; de obicei trebuie să ne mulţumim cu fărâmăturile şi cu coaja.

— Şi cine nu poate fi mulţămit numai cu atât?

— Ajunge ca tine-un răzvrătit, dar, până la urmă, un învins.

— Dar dacă nu se lasă înfrânt? Dacă ajunge mai degrabă una din fiinţele despre care aţi vorbit, la care se închină toţi? Una din fiinţele despre care aţi spus că sunt în fruntea societăţii?

— După opinia mea, astfel de tipuri nu ajung niciodată să fie fericite. Voind să ia de la viaţă totul sau nimic, de obicei iau întâi tot, adică vor să ia. Dar totul e fără graniţă, şi tot alergând nemulţumiţi după tot, ajung de pierd şi ce au reuşit să aibă, şi deobicei se prăbuşesc. Avem destule pilde în societate. Mulţi dintre astfel de intruşi, de oameni fără scupule morale, s-au dat peste cap, după ce o vreme oarecare au fost idolii mulţimii sau atotputernici temuţi.

— Nu ştiu ce va mai fi, doamnă Frunzescu. Uneori nu mă mai înţăleg defel. Dar, iată, tot mai mult mă gândesc că, de la toamnă, nu mai am de ce continua liceul.

— Asta e o copilărie, Ano!

— Mă simt aşa de bătrână, doamnă! Ce aş mai putea face printre copilele acelea? Şi pe urmă, dacă aş termina şcoala, universitatea, ce m-ar aştepta? Perspectiva socială după care am râvnit nu mă mai încântă.

— Nu s-a prea văzut, în ultimul timp, că te simţi bătrână. Dimpotrivă! Ai devenit mai zvăpăiată decât o elevă de şcoală primară.

Le-ai luat minţile tuturor tinerilor ăstora care se ţin după tine ca un roi de fluturi… De, din câte mi-ai spus, înţeleg într-o oarecare măsură sensul purtării tale. Totuşi am crezut că e necesar să-ţi atrag atenţia asupra unor aspecte. Cât priveşte experienţa şi frământările de-acum, să nu te laşi subjugată de ele, nici de tot ce-ţi trece prin minte. Eşti la vârsta când se ia contact cu realitatea, şi crizele pot să se ţină lanţ, şi cele de sentiment, şi cele de conştiinţă. Nu te grăbi niciodată să tragi concluzii din câteva aparenţe.

Nu ţi-ar fi părut rău dacă n-ai fi venit la mare?

— Ba da, foarte rău!

— Şi nu-ţi aduci aminte cât erai de hotărâtă, în sara aceea, să pleci acasă? Ţi-am spus şi atunci că nu-i decât o criză şi că nu-i bine să iei hotărâri pripite.

Doamna Frunzescu o mângâie uşor pe păr şi pe faţă.

— Draga mea, mi se pare că ai lăsat-o în urmă pe Rada. Ea e mult mai copilăroasă decât tine. Cred că te vei mărita înaintaa ei.

Ana zâmbi trist.

— Nu cred că mă voi mărita vreodată, draga doamnă Frunzescu.

— Ce te face să crezi?

— O întrebă în glumă, zâmbind, gazda sa. Nu sunt destui tineri frumoşi pe ume? Sau pentru că nu ai zestre? Trebuie să ştii, fată dragă, că şi o cariera e o zestre, şi poate că mai nobilă. Cunosc tineri din familii bune, avuţi, cu cariere frumoase, care s-au însurat cu studente sau cu profesoare sărace.

— Nu m-am gândit la astfel de piedeci.

— Atunci?

— Am eu un presentiment. Şi nu de-acum, încă de când eram în clasa a patra.

— Copilării! Sentimentalisme! Lasă-te în grija vieţii. Ştie ea de ce avem nevoie fiecare din noi.

Doamna Frunzescu o îmbrăţişa şi părăsi camera.