XIII.

În dimineaţa următoare şi-n zilele cât mai rămaseră la mare, Ana nu mai veni pe plajă în costum de baie. Pretextă o uşoară răceală, şi toate insistenţele grupului de tineri rămaseră zadarnice. Doamna Frunzescu începu să regrete că i-a făcut observaţii. Era sigură că din cauza lor Ana nu se mai depărtează de patul lui Nicu. Zadarnic o îndemnară doamnele Frunzescu şi Popescu. Ea declară că a făcut destule băi, că a stat destul de mult la soare, şi că zilele ce-i mai rămân le crede necesare pentru a se reacomodă cu mediul şcolar în care va reintra curând. Îşi aducea o carte, din care însă nu reuşea să citească decât câteva pagini, în câteva zile ajunse din nou în izolarea de mai înainte. Privirile îi erau prinse din nou de nesfârşitul întins al mării, cu veşnica alergare a valurilor ce izvorau mereu din largul pierdut în zarea fumurie şi veneau să se spargă în spume albe la ţărm. De multe ori nu-şi dădea sama dacă se gândeşte sau se odihneşte privind întinsul în veşnică mişcare al apelor. Uneori i se părea că e goală de orice gând, că o adoarme cântecul uniform al valurilor, fâşiitul lor de mătase, când, frânte în spumă, se prelingeau pe nisipul compact de pe ţărm. Uneori era cuprinsă de o somnolenţă uşoară, dulce, alteori monotonia acestui ritm o irita… Într-una din zile îşi dădu sama că s-a plictisit de mare.

Când încercă să-şi examineze şi să-şi explice cauza acestui sentiment, rămase uimita constatând că ceea ce o plictisea era… Lipsa vieţii. Noianul acesta de ape nu producea nimic decât valuri, spumă, şi arunca la ţărm muşchi şi scoici. Murmurul, cântecul mării era un cântec lipsit de căldura vieţii. Peştii ce trăiau în ea erau muţi. Pescăruşii şi alte pasări de apă ce atingeau uneori cu aripa, din zbor, creasta valurilor, scoteau strigăte stridente, ca de scripet, în loc de cântece. Ce imensă monotonie zace în acest imens potop de apă legănată! Şi se simţi cuprinsă de un dor nestăpânit după câmpul înverzit, după codrii mari de la ea din sat, după cântecul pasărilor, după florile din lunci, după pământul care dă viaţă şi pulsează de viaţă… Marea era moartă; deşi cutreierată necurmat de valuri, nu era izvor de viaţă pentru nimeni şi pentru nimic. De ce oare cinci părţi din globul nostru sunt acoperite de mări şi de oceane? Ce rost are această imensitate moartă, când din ea nu răsare nici un fir de iarbă, nici o floare? Când din valurile ei nu se ridică nici o vieţuitoare să cânte, ci numai monştri muţi ca delfinul acela ce se prăvale printre valuri?

Îşi îndreptă toată grija şi atenţia asupra copilului de lângă ea, asupra lui Nicu. Privindu-l, se trezi frământată de probleme pe care nu şi le pusese până atunci. De ce există boală în lume? Care-i originea răului pe pământ? Nu poate fi o pedeapsă pentru păcatul originar, despre care învăţase la religie, căci, iată, băieţaşul acesta s-a îmbolnăvit atât de grav la o vârstă când nu poate păcătui.

Înjgheba o conversaţie cu el mai greu decât înainte. I se părea că s-a întors îmbătrânită lângă suferinţa lui. Simţea că vor trebui să treacă zile până îşi va reveni la starea ei sufletească de mai înainte.

În schimb, copilul parcă se alipea tot mai mult de ea. O întrebă ce a făcut în zilele trecute, când n-a fost lângă el, pe cine a cunoscut, cine erau tinerii aceia care veneau cu Rada. O întrebă dacă departe, pe plajă, sunt mulţi copii de vârstă lui, dacă ei fac baie.

Ba, într-un rând, o întrebă dacă a mai văzut vreun copil care să aibă corset de ghips.

— Da, am văzut destui-minţi Ana-dar toţi o să se facă bine, ca şi tine. Doctorii spun că aerul şi soarele de aici fac minuni.

— Mama zice că Dumnezeu face minuni.

— Se-nţălege că Dumnezeu, pentru că el dă putere vindecătoare aerului şi soarelui.

— Mama zice că trebuie să ne rugăm lui Dumnezeu ca să facă minuni.

— Pentru tot ce e bine trăbă să ne rugăm lui Dumnezeu.

— Eu mă rog, şi, domnişoară Ana, odată mi s-a părut că Dumnezeu m-a ascultat. M-am ridicat din pat eu singur, am aruncat corsetul şi am început să mă joc cu copiii în nisip şi să fac baie cu ei. Dar a fost numai un vis.

Ani îşi simţi ochii umezi.

— Aşa are să fie odată, Nicule!

— Ştiu, aşa spune şi mama. Dar când? Dacă mă voi ruga mai mult lui Dumnezeu, o să mă fac bine mai curând?

— Desigur!

Pentru ce era răul în lume? Cine l-a lăsat? Cine-l trimite? De ce să rămână ţintuit de pat un copil nevinovat?

Ana uită frământările din zilele trecute şi fu cuprinsă de altele, care o purtară pe drumuri neumblate, ce nu sfârşeau nicăieri.

Poate că viaţa nici pe departe nu este ceea ce şi-a închipuit ea! Poate că nu e decât suferinţă, şi că până acum ea n-a trăit decât un vis… Toată mândria ei că a ajuns cea dintâi în clasă, toată dorinţa de a se ridica în altă categorie socială, care i se părea fericită, toată satisfacţia de a se vedea înălţată deasupra altora, nu erau decât zădărnicii, dacă altcineva ne rânduieşte soarta! Cineva mult mai puternic, neasemuit mai puternic decât noi, care într-o clipă ne poate ţintui de un pat, ca pe Nicu, poate distruge o fericire, cum a făcut cu părinţii copilului… Ce folos de toată truda vieţii, dacă cineva străin de noi poate să ne răstoarne toate planurile, poate să le zădărnicească? Unde va ajunge cu voinţa ei de a răzbate, dacă din umbră pândeşte cineva care în orice clipă te poate înfrânge? Nu suntem noi stăpâni pe destinul nostru? Încerca să-i spună lui Nicu poveşti, ca mai înainte, dar nu mai reuşea. Se oprea deodată în cursul povestirii, de parcă cineva i-ar fi tăiat firul gândurilor cu foarfecă, îşi simţea sufletul greu, înnegurat, şi se cufunda în tăcere.

Copilul o privea nedumerit, o ruga să continue, dar ea se scuza că a uitat povestea. Nicu, înţelegător, nu se supăra, ci începea să deseneze pe nisip figuri de pasări, de animale.

De la mare plecară de-a dreptul acasă. Nu mai trecură pe la conac. Jean le scrisese că se va întoarce pe la sfârşitul săptămânii şi că spera să le găsească acasă. Ana le scrisese şi ea, din vreme, părinţilor, data întoarcerii şi îl rugase pe taică-său s-o aştepte la gară.

La plecarea din staţiune, veniră, în jurul maşinii, toţi câţi mai rămăseseră din grupul Radei. Unii plecaseră mai devreme, împreună cu familiile lor, care, în primele zile ale lui septembrie, odată cu sfârşitul vacanţei de vară, trebuiau să fie la slujbă, în ultimele zile ale lui august, plaja se cam golise. Nu mai rămăseseră decât câţiva vilegiaturişti, şi chiar şi aceia se pregăteau de plecare.

Între cei veniţi să-şi ia rămas bun de la familia Frunzescu era şi tânărul inginer pentru care doamna Frunzescu îi făcuse observaţii Anei. Rada îi spunea ceva ce nu se mai termina, nebăgând de samă că tânărul era mereu cu ochii la Ana. Când se eliberă de Rada, inginerul se apropie de Ana şi, luându-i mâna, o ridică cu gingăşie, vrând să i-o sărute în semn de rămas-bun. Ea şi-o retrase repede.

— Cum, e păcat? Întrebă inginerul.

— Păcat! Râse Ana.

— Dar va fi al meu, nu al dumitale.

— Nu vreau să fii canonit pentru mine.

— Ce fată miloasă eşti!

— Exclamă, surâzând, inginerul. Apoi, adaogă, aproape în şoaptă: Domnişoară Muja, aş vrea sa ne scriem. Unde pot să-ţi adresez scrisorile?

— La internat, fireşte, la liceu.

— Dar la liceu nu vă dă voie să primiţi scrisori!

— Dar asta e o piedecă pentru dumneta să le trimeţi?! Dumneata le expediezi pe adresa liceului, iar doamna directoare le deschide, le citeşte şi le aruncă în foc.

— Chiar aşa-i regula acolo?

— Cred că da. Şi-i o regulă foarte bună. Cine-i pune pe tineri să le scrie elevelor?

— Ei, lasă gluma la o parte! O să-ţi scriu pe adresa doamnei Frunzescu.

— Pe adresa asta poate că o să-i scrii Radei…

— Ba, dumitale!

— Şi cine crezi dumneata că o să aibă timp să-ţi citească scrisorile şi încă să-ţi şi răspundă? Pentru că, presupun că vei aştepta răspuns la scrisorile dumitale. Dumneata ai scăpat de examene, noi însă încă nu! Va trebui să ne punem serios pe lucru.

Mai ales eu! Vei fi auzit doară că-s prima în clasă.

— Am auzit. Se poate să nu ştiu un lucru atât de important pentru mine?!

— Important pentru dumneata?!

— Se-nţelege! De ce crezi că ţi-am făcut o curte atât de stăruitoare? Mie-mi plac numai elevele premiante! De altfel o să te laud faţă de toţi prietenii mei.

— Şi ai mulţi?

— Puzderie! Şi, printre ei, mulţi băieţi frumoşi.

— Ca dumneata?

— Şi mai frumoşi. E cu neputinţă ca vreunul din ei să nu-ţi placă.

— Şi chiar ţii atât de mult să-mi placă unul din ei?

— Vezi bine! Se cuvine să ai şi dumneata un punct de atracţie aci, pe plajă, la vară. Să nu mai stai la o parte, cum ai făcut în zilele din urmă.

— O să-i aduci vara viitoare aici, pe plajă?

— Aşa am de gând.

— Îmi pare rău, dar va trebui să-ţi muţi gândul.

— De ce, mă rog?

— Pentru că vara viitoare eu nu mai vin la mare. Vara asta a fost prima şi ultima oară.

— Şi motivul?

— Nu-mi place!

— Asta să i-o spui lui mutu!

— Cărui mut?

— Aşa-i vorba. Nu o cunoşti?

— Nu! Şi nici nu vreau să am de-a face cu… Muţii.

— Presupun că eu nu fac parte dintre muţi…

— Dumneata? Poate că, dimpotrivă, ai limba chiar prea lungă…

Între-acestea, apăru şi doamna Frunzescu. Fură aduse ultimele bagaje. Şoferul le lega cu o funie la spatele maşinii.

— Care-i bagajul dumitale, domnişoară Muja?

— Ai vrea să-l ştii? Ce fiinţă curioasă eşti dumneata!

— Îmi place să cunosc tot ce ţine de dumneata. Ştii, îmi va rămâne în memorie, şi când mă voi gândi la el, îmi voi aduce s minte de dumneata.

— Straşnic om! Mi se pare că m-ai bătut, răspunse Ana râzând.

— Ce se-ntâmplă acolo? Întrebă doamna Frunzescu.

— Domnul… Domnul… Poftim că ţi-am şi uitat numele, râse Ana.

— Acum m-ai bătut dumneata! Râse inginerul.

— Despre ce e vorba, domnule Marinescu? Întrebă doamna Frunzescu, surprinsă şi oarecum neliniştită, văzând faţa luminoasă, plină de bucurie a inginerului şi privirile calde în care o învăluia pe Ana, acum, la plecare.

— Închipuiţi-vă, doamnă Frunzescu-se repezi Ana-domnul inginer îmi cere să-i arăt geamandanul meu pentru ca, întipărindu-şi-l în memorie, să-şi aducă aminte de mine.

— Asta e ceva foarte original, răspunse doamna Frunzescu, trecând în spatele maşinii, să vadă dacă sunt bine legate cuferele.

— Domnişoară Muja-începu din nou inginerul-cred că-mi vei răspunde la scrisori. Iată aci adresa mea-şi el îi strecură în palmă o carte-de-vizită, pe care fata începu s-o strângă în mâna închisă, ca şi când ar fi ascuns ceva de furat. Nu ştia de ce, dar nu voia s-o vadă şi cei din jur. şi la revedere în vara viitoare, adaose el.

— Adică la… Paştele cailor!

— Cum aşa?

— Doar ţi-am spus că nu mai vin la mare!

— Atunci, la revedere la Crăciun!

— La Crăciun?! Poate vrei să-mi faci un dar de Moş Ajun? Numai să nu fie prea târziu, domnule… Inginer. Vezi, mereu îţi uit numele… Poate pentru că-i prea uşor de ţinut minte.

— Prea târziu?! De ce?

— Până la Crăciun poată că-s măritată…

— Ei, asta-mi place!

— Şi cine ştie dacă soţul meu va admite să-ţi primesc darul.

— Nu mai spune! Aşa ţi-i vorba? Vrei să te măriţi în clasa a şaptea?

— Cred că ţi-a spus Rada câţi ani am…

— Desigur, dar numai după ce am tras-o de limbă.

— Sunt bătrână, domnule Marinescu, şi, cu o fată bătrână, nici o surpriză nu-i exclusă. Şi acum, adio! Mi-a părut bine că te-am cunoscut. Mi se pare că ne cam potrivim la fire.

— Încă nu ne-am cunoscut, dar cred că eşti o fată minunată.

— Întâia în clasă!

— O fată adorabilă!

— Asta îţi spune geamandanul meu? Dar nici nu ţi l-am arătat încă! Iată-l, cel de colo! Şi, râzând, îi arătă cu degetul întins spre cufere, în vreme ce se urca în maşină. Pe drum se gândi mereu la scena asta de despărţire. O amuza. Era ultima din îndrăcitele convorbiri pe care le avusese la mare cu inginerul Marinescu, tânărul în care îşi aflase partenerul potrivit la toate poznele ei, când era în vervă, când părea a fi bine dispusă. Şi acum, în ziua plecării, era într-adevăr bine dispusă. Nici ea nu ştia de ce. Poate pentru că se săturase de mare, poate pentru că scăpa de gradina zoologică de pe plajă, poate pentru că se întorcea la internat, unde simţea că este adevăratul ei adăpost. Căci, hotărât, de când cu purtarea lui Jean în grădină, ea nu se mai simţea la adăpost în familia Frunzescu. Casa ei adevărată, unde crescuse, în care se dezvoltase, unde-şi pregătise armele ei de biruinţă, era internatul.

Doamne sfinte, ce va zice doamna directoare Ioaniţiu când mă va vedea pârlită ca o ţigancă? Se întrebă la un moment dat.

Strecurase de mult bileţelul în mica ei poşetă, dar se gândea mereu la el. De ce i-o fi dat adresa? Oare vrea într-adevăr să corespondeze cu ea? Şi de ce era aşa de luminoasă faţa inginerului Marinescu când vorbise cu ea, la despărţire? Dar ce-mi pasă mie de faţa lui?! Şi când vorbeam cu el pe plajă, tot aşa era! Luară trenul de noapte, la Constanţa, un personal care, dimineaţă, avea legătură, la Bucureşti, cu acceleratul de Ardeal. Cât ce îşi luă locul lângă Rada şi trenul porni, se simţi în siguranţă şi adormi numaidecât. Nu se mai trezi până la Bucureşti. Putú apoi să admire în toată libertatea Valea Prahovei. Doamna Frunzescu şi Rada moţăiau, se vede că nu prea dormiseră peste noapte, iar ceilalţi pasageri din compartiment erau străini. La venire trecuseră pe valea Prahovei noaptea, aşa că nu văzuse nimic. Era o regiune cu totul nouă pentru ea. Ieşi pe culoar, şi, după harta căilor ferate afişată acolo, putu urmări drumul şi regiunea staţie cu staţie. I se părea curios că acum nu mai avea senzaţia de la venire, nu se mai mira în sine de mărimea şi de frumuseţea ţării româneşti; străbătând-o o dată, acum i se părea lucru firesc să fie aşa de mare şi atât de frumoasă, cu ţinuturi atât de variate. Şi totuşi frumuseţea peisajului îi umezea privirile. Vale i era tot mai îngustă, Prahova şerpuia ca un brâu de argint, încovoindu-se mereu, sclipind în soare, munţii urcau până în înaltul cerului. Câtă varietate faţă de monotonia mării! A, dacă va ajunge vreodată să aibă şi ea o vilă, aici va avea-o, la Sinaia sau la Predeal. Când îi veni gândul acesta, se bătu copilăreşte cu palma peste gură. Ce prostie! Cum va putea să aibă ea o vilă? Vilele nu cad din lună! O fată ca ea va trebui să se mulţumească numai cu priveliştea. Dar oare a vedea asemenea frumuseţi nu înseamnă a fi bogat? Şi iar se gândi la biletul din poşetă. Dar de ce ar fi cu neputinţă să aibă şi ea o vilă în aceste regiuni încântătoare? Nu se hotărâse ea odată că se va căsători cu un om avut? Nu-i spusese doamna Frunzescu că se-ntâmplă uneori ca tineri titraţi, din familii bogate, să se căsătorească cu profesoare? Da, însă ea nu era decât o elevă de liceu! Ea, iată, era mulţumită că se întorcea la internat, era fericită că vedea frumuseţile printre care trecea trenul.

Şi iar se aplecă să descifreze harta căilor ferate. Acum nu mai avea sentimentul penibil şi umilitor că învăţase degeaba geografia ţării. La fiecare jumătate de ceas ştia unde se află şi se putea orienta…

Nu-i urât inginerul Marinescu, ba, dimpotrivă, era cel mai chipeş dintre tinerii de pe plajă-îşi aduse ea aminte, gândindu-se iarăşi la cartea-de-vizită din poşetă. Uite, frate, se pare că inginerul n-a glumit când mi-a spus de ce vrea să ştie care-i geamandanul meu! Eu, dacă n-aş avea în poşetă cartea lui de vizită, poate că nu m-aş gândi atât de des la el… Da, era simpatic, şi fetele, la mare, îi cam făceau ochi dulci. Chiar şi Rada! Nu! Nu mi s-a părut! Ba chiar îmi aduc foarte bine aminte că am surprins la ele câteva ochiade pizmătareţe când Marinescu stătea de vorbă şi râdea cu mine. Ce prostie! De ce să fie pizmaşe?

Priveliştile noi îi risipeau din când în când gânduriie care roiau în jurul acelui tânăr, şi se cufunda în admirarea frumuseţilor naturii. Uneori, aruncându-şi ochii împrejur, pe culoar, sau când se apleca să citească harta, surprindea tineri şi bărbaţi în toată firea privind-o zâmbind. De ce zâmbeau Pentru că era atât de tare bronzată, pentru că era neagră ca o ţigancă? Dar de unde ştiau că nu asta era culoarea ei adevărată?!

Îşi scoase iar capul pe geamul deschis şi îşi adânci privirile în prăpăstiile împădurite ce se roteau în coborâşul de după Predeal. Coaste repezi luminau în soare, altele erau umbrite, după cum soarele întra şi ieşea din petecele de nouri ce rătăceau pe cer. Funduri adânci de căldări adunau neguri plutitoare. Deodată auzi:

— Vă place natura, domnişoară?

Îşi retrase capul din geam, şi-şi aranja şuviţele de păr răscolite de curentul trenului.

Doi tineri cu capul gol se postaseră unul de-o parte, altul de cealaltă parte a ei.

— Da, îmi place, răspunse Ana, fără şovăire, şi-i măsură din ochi pe cei doi. Puteau fi elevi în ultimele clase de liceu, dar tot atât de bine puteau fi şi studenţi. Se vedea foarte bine că briciul încă nu trecuse peste obrazul lor. Mustaţa abia le mijea.

— De la mare, nu-i aşa?

— De la mare.

— V-aţi înnegrit, nu glumă!

— Eu totdeauna am fost neagră.

— Aş, se vede de la o poştă că sunteţi pârlită de soare. Ce fel de limbaj era acasta? Nici-un tânăr nu mai vorbise cu ea la plural. Nu era obişnuită, şi se hotăra să-i ia peste picior. Dar repede se răzgândi. Erau foarte tineri şi foarte nevinovaţi.

— Poate că sunt şi bronzată, dar eu de felul meu sunt brunetă.

— Aţi petrecut bine?

Ce prostie! Nu, băieţii ăştia erau obraznici, cu toată nevinovăţia întipărită pe faţa lor.

— Bine, de bună samă! La mare toată lumea petrece bine.

— A fost lume multă?

— Cât vedeai cu ochii.

— Şi au mai rămas mulţi? Ca-ndată se termină vacanţa.

— Au mai rămas destui. Nu toată lumea care se duce la mare umblă la şcoală.

— Dumneata… În ce clasă eşti? Hotărât, erau nişte caraghioşi lipsiţi de duh.

— În clasa a treia liceală.

— Dumneata?! Nu se poate!

— Ba da. M-au dat părinţii mai târziu la şcoală.

— Credeam că eşti într-a opta. Noi suntem în clasa a opta.

— Vă felicit. Acuşi scăpaţi.

— De ce scăpăm?

— Cum de ce? De examene.

— Ba, dimpotrivă. Acum vine cel mai greu examen, bacalaureatul.

— Nu-l mai daţi.

— Bacalaureatul?!

— N-are nici-un rost să-l mai daţi!

— Cum să n-aibă?! Da' la universitate nu te poţi înscrie fără să fi dat bacalaureatul!

— Daţi-o focului de universitate!

Cei doi se priviră şi izbucniră în râs. Râse şi Ana, înţelegând că tinerii glumeau, încercaseră să se deie drept liceeni, ca să nu o intimideze. Erau studenţi şi veneau de la Predeal, unde petrecuseră foarte bine. Regretau că nu a fost şi ea la Predeal.

— Vai de mine! Aţi şi început?

— Cu complimentele! Lăsaţi-o mai domol, domnilor, că eu nu sunt liceana în clasa a treia, cum v-am spus…

— Am bănuit noi…

— Ce-aţi bănuit? Că-s în clasa a opta, nu-i aşa?

— Cam aşa ceva.

— Ei bine, aflaţi că sunt măritată de un an.

— Nu mai spune!

— Adică nu măritată, ci logodită.

— Mi se pare că nu e totuna! Zise unul din cei doi tineri.

— Ba e totuna, dacă eşti hotărâtă să fii fidelă-răspunse Ana râzând. Priviţi inelul, şi le întinse mâna stingă.

— Dar nu se vede nici-un inel!

— Asta nu-nsamnă nimic. Inelul e numai sămnul exterior al credinţei care leagă două inimi. Principalul e să păstrezi credinţa în inimă.

Cei doi tineri izbucniră din nou în râs. Doamna Frunzescu deschise uşa compartimentului. Se trezise mai demult din somnolenţă şi era intrigată de purtarea Anei. Cum de întră fata asta în vorbă cu orice necunoscut? Şi cum de se simte, faţă de oricine, în largul ei, de-o vreme-n-coace? Parcă nu mai era aceeaşi fată, aceeaşi Ana cu care plecase la mare. Parcă nici nu o mai cunoştea.

— Ana!

— Da, doamnă Frunzescu.

— Te rog, vino încoace puţin!

Fata întră în compartiment, şi uşa se închise. Cei doi tineri se mai făcură o vreme că privesc pe geam, apoi se îndepărtară.

— Cine crezi că era? Mamă-sa?

— Ei, şi tu! Mamă-sa! N-ai auzit ca i-a spus doamnă?

— La urma urmelor, ce mă interesează? Dar fata era dezgheţată.

— Dacă vine de la mare, cum să nu fie?!

— Păcat că s-a trezit bătrâna. Dormita când ne-am apropiat de fată.

— Dormita, dar ca Argus…

Ei se retraseră în fundul culoarului, la alt geam.

— Ano, hai să mâncăm ceva. Avem friptură de pui. Nu ţi-e foame?

— Ba da, mi-e o foame de lup! Începu să mănânce cu poftă şi simţi că se linişteşte. O pornise iar razna-ca şi la plecare, în convorbirea aceea cu inginerul Marinescu, ca şi pe plajă-dusă de pornirea de-a-i juca pe degete pe toţi tinerii care se apropiau de ea. Era un fel de pornire necuviincioasă, ea o simţea chiar ca pe un fel de neruşinare, căreia nu i se putea împotrivi şi care dimpotrivă, îi plăcea. Când era luată de pornirea aceasta, i se părea că este mai ea însăşi, mai autentică, şi ar fi continuat astfel de conversaţii cu ceasurile. Dar după ce sângele începea să i se liniştească, i se părea că vorbise o străină. Iată, şi acum: La început s-a supărat de intervenţia doamnei Frunzescu pentru că o lipsise de plăcerea unei convorbiri de abia începute. Dar se liniştise dintr-odată, şi-acum îşi reproşa atitudinea ei de pe culoar: Prea uşor întru în vorbă cu toată lumea! Cine mă-ndeamnă? Nu pot lua pildă de la Rada? Se mustra pe sine, dar în gând râdea încă de neghiobia celor doi tineri de pe culoar. Dar, la urma urmelor, de ce se leagă toată lumea de ea? De ce nu o acostează nimeni pe Rada? Părea mai accesibilă şi mai îndrăzneaţă? Ce-ar trebui să facă să nu i se mai întâmple să fie acostată?

Acum, de pildă, ce-ar fi trebuit să facă? Să nu le răspundă celor doi tineri? Mânca în tăcere, gândindu-se.

Tăceau şi doamna Frunzescu şi Rada. Dar ele discutaseră despre purtarea Anei. Rada respinsese învinuirile mamei sale.

— Mi se pare că de-o vreme-ncoace prietena ta îşi dezvăluie adevărata ei fire.

— Ce vrei să spui, mamă?

— Că mi se pare uşuratecă, prea cochetă, ori – mai ştiu eu cum să spun?

— Lipsită de buna-creştere.

— Te-nşeli. Ana numai uşuratecă nu e.

— Da-i place să fie curtată…

— Cărei fete nu-i place?

— Dar e, draga mea, o deosebire! O fată bine-crescută îl ţine pe om la distanţa cuvenită.

— Ana nu numai că-i ţine, dar îi mai şi repede. Dac-ai fi avut prilejul s-o vezi şi s-o auzi, n-ai mai vorbi aşa. Cred că-şi bate joc de toată lumea. De multe ori mi-a fost şi frică să nu rămânem cu desăvârşire singure, după felul cum îi repezea Ana pe tineri.

— Şi-nu-i aşa?

— Dimpotrivă, ei se-adunau şi mai mulţi.

— Ciudat, dar aşa e.

— Nu-i nimic ciudat. E un gen de cochetărie…

— Cum să-i spunclasic, foarte primejdios. Tu eşti încă o copilă pe lângă Ana, deşi aveţi aceeaşi vârstă.

Rada nu mai răspunse. I se părea că maică-sa nu e, totuşi, departe de adevăr.

În pauza asta, intrigată de vocile care se auzeau de pe culoar, doamna Frunzescu deschisese uşa compartimentului şi o chemase pe Ana înăuntru. Şi acum tăceau amândouă, simţindu-se oarecum vinovate că o vorbiseră şi o bănuiseră de rău. Poate că nu era decât o fire zburdalnica, fără nici o înclinare spre viclenie. Deodată, doamna Frunzescu rupse tăcerea:

— Ano, ţi-aş face o propunere: să mai rămâi câteva zile la noi. Acuma e şi Jean acasă. Cred că i-ar face şi lui plăcere să mai staţi de vorbă. Cred că e curios să ştie cum ţi-a plăcut la mare.

Ana se trezi din gândurile ei.

— Cred că domnul Jean o să vă iasă în întâmpinare la gară. Deci o să am prilejul să-i spun cum mi-a plăcut la mare. Regret că nu pot primi invitaţia dumneavoastră, dar peste câteva zile începe şcoala, şi eu am încă multe pregătiri de făcut. De-altfel, cred că e şi timpul să nu mă mai vedeţi o vreme în preajma dumneavoastră-adaogă ea surâzând. Vă veţi fi săturat de mine!

— Cum poţi vorbi aşa, Ano?!

— Se indignă Rada, neluând în samă surâsul prietenei sale. Nu merităm asemenea cuvinte!

— Am glumit, Rado! Cum aş fi putut vorbi serios?! Tu şi cu doamna Frunzescu sunteţi cele mai bune fiinţe pe care le-am întâlnit pe pământ. Nu am cuvinte să vă spun cât vă sunt de recunoscătoare. Dar, vorbesc sincer acum: v-aţi ti putut sătura de mine. Doar am fost de-atâtea ori nesuferită. Cred că fetele la vârstă mea, pradă schimbărilor neaşteptate, ar trebui să rămână acasă, în familie, să nu incomodeze cu slăbiciunile lor lumea străină, şi cu atât mai puţin pe cei care le vor binele. Doamnă Frunzescu -adaogă ea, uitându-se în ochii gazdei sale de peste vară-vă rog din tot sufletul sa mă iertaţi pentru neplăcerile pe care vi le-am produs în vara asta.

— Dar nu m-ai supărat niciodată!

— Izbucni doamna Frunzescu, mişcată de sinceritatea fetei. Te invităm din toată inima să mai rămâi câteva zile cu noi.

— Nu o mai întrebăm, nu o mai rugăm, ci o legăm şi o ducem scasă! Zise Rada îmbrăţişându-şi prietena.

Ana se emoţionă.

— Totuşi nu voi putea, îmi pare foarte rău, dar am multe pregătiri de făcut, pregătiri pe care nu mi le poate face mama. Numai în cazul în care domnul Jean n-ar veni la gară, aş fi nevoită să vin până la dumneavoastră ca să-l întâlnesc şi să-i spun cum mi-a plăcut la mare. De-altfel, trăbă să-i şi mulţămesc domnului Jean că am fost la mare.

— De ce să-i mulţumeşti? Ce, crezi că dacă venea şi el, nu mai era loc şi pentru tine?

Ana pricepu imediat ce înţeles era gata să dea doamna Frunzescu spuselor ei, şi adaogă:

— Locuinţa era mare. Era loc şi pentru mine. Şi, totuşi, într-un anumit înţăles, n-aş fi încăput. Sau, altfel spus, găzduirea mea la vilă ar fi fost mai dificilă. Dar prin plecarea domnului Jean la practică, dificultatea a dispărut. Şi acum se cuvine să-i mulţămesc.

— Ce vrei să spui? O întrebă, contrariată, doamna Frunzescu.

— Nimic mai mult decât spun, doamnă Frunzescu. Vreau să zic că oricum se cade să-i dau bună-ziua.

Ar fi vrut să adaoge: Oricum, el s-a jertfit pentru mine, dar se opri, părându-i rău că şi aşa spusese prea mult din ceea ce trebuia să rămână o taină a ei şi a tânărului Frunzescu.

— Vorbeşti în dodii! Nu te-nţeleg-zise intrigată doamna Frunzescu. Ce dificultate a dispărut prin plecarea la practică a lui Jean? Care era dificultatea?

Întrebarea rămase fără răspuns, căci trenul tocmai întră în gara de destinaţie. Săriră toate trei, pregătindu-se de coborâre.

Iată-le pe toate trei pe peron, mergând în urma hamalilor încărcaţi de bagaje.

— Africanele! Au sosit africanele! Sărut-mâna, mamă! Vocea era a lui Jean, şi în curând se desluşi, din mulţimea de pe peron, şi silueta lui. După ce-şi îmbrăţişa mama şi sora, se opri în faţa Anei şi exclamă uimit, în timp ce ochii lui o învăluiau într-o lumină caldă, prietenească:

— Dar ăsta e un adevărat dezastru, domnişoară Ana! Să fi fost eu acolo, nu te-aş fi lăsat să te rumeneşti la soare în halul ăsta!

— Dumitale îţi datoresc petrecerea mea la mare. Şi ţin să-ţi mulţămesc din toată inima.

— Din toată?

— Da! Datorită şăderii mele la mare am făcut o experienţă pe care altfel, chiar dac-aş fi trăit o sută de ani, n-aş fi putut s-o fac. Nu mai sunt supărată pe dumneata. După ce m-ai pălmuit, ai fost în stare să te jertfeşti pentru mine. Îţi mulţămesc!

— Te-am pălmuit?! Eu?!

Dar Ana nu-i răspunse, ci, întorcându-se într-un călcâi, se îndreptă îndată spre doamna Frunzescu şi spre Rada şi îşi luă rămas-bun de la ele.