XIV.

Ana se miră când îl văzu pe taică-său că duce bagajul la o căruţă, şi nu la o trăsură. Se miră şi mai mult când îl văzu că se urcă el însuşi pe capră şi că ia hăţurile în mână. Cei doi cai cu coamele lungi, împrăştiate mocăneşte peste grumaji, peste frunte, porniră sunându-şi zurgălaiele. Era aşa de uimită, încât nici nu se mai putu gândi la ruşinea de-a trece pe străzile oraşului într-o căruţă, cu taică-său pe capră.

Nu o luară spre centru, ci, cotind pe uliţele mahalalelor, ieşiră în câmp, pe un drum prăfos.

— Dar unde mergem, tată?! Nu mai ştii drumul?! Omul răspunse, oftând greu, înăbuşit:

— Ba-l cunosc eu bine… Mergem acasă.

— Unde acasă?

— În sat!

— Ai luat şi dumneata concediu?

Lui Ion Muja i se tot ridica un nod în grumaji şi nu răspunse îndată. Cât se temuse el de clipa asta! Prin ce umilinţe nu trecuse gândindu-se la ea!

Zise întru târziu, cu glasul schimbat:

— Da, un fel de concediu; numai că al meu e fără termen.

— Ce vreai să spui?

— Dragă fată, am fost fericit că ţi-am putut ascunde adevărul până acum. A căzut guvernul şi am pierdut postul de la bancă. Au pus pe altul în locul meu, şi noi a trebuit să ne mutăm. Unde să ne mutăm? Nu aveam, lipsit de slujbă, altă posibilitate decât să ne întoarcem acasă.

— Vai de mine, tată! Şi mie nu mi-aţi scris nimic!

— Nu voiam să te mai supărăm şi pe tine şi să-ţi stricăm vacanţa. Spunea şi maică-ta că a fost o fericire că tu erai dusă.

— Şi pierderea postului e definitivă?

— Până nu vor mai veni ai noştri la guvern, sigur că nu mă mai pot întoarce.

— Şi va ţinea mult?

— Dumnezeu ştie! Poate un an, poate mai mulţi…

— Trebuia să-mi scrieţi! Poate opream eu lucrurile! Taică-său întoarse capul şi se uită mirat la ea.

— Cum să le opreşti, tu fată?! Cine te-ar fi ascultat pe tine?! Cel care-mi râvnea locul aştepta şi el de ani de zile sa se căpătuiască. Şefii noştri, am fost eu pe la ei, erau îngrijoraţi acum numai de soarta lor. Să mântuie pentru ei ceea ce mai puteau mântui. Mi-au promis, se-nţălege, că mă vor repune în post când vor veni din nou la putere.

— Să-mi fi spus cel puţin la gară.

— Păi, tot nu aveai ce face. Tot trebuia să vii acasă.

— Aş fi trecut întâi pe la doamna directoare, s-o anunţ.

— Cu dumneaei am vorbit eu. Nime nu are cum să se împotrivească. Aşa e obiceiul şi legea la noi: Când se schimbă guvernul, toată lumea se dă peste cap.

— Bine, dar bursa mea? Ce-a spus doamna directoare?

— A spus că nădăjduieşte că nu se vor atinge de ea, fiind tu prima în clasă. Dar spune că nu-i cu neputinţă să se declare toate bursele libere şi să se ţină din nou concurs. E sigură însă că, şi la un concurs nou, tot tu vei lua bursa.

— Rău aţi făcut că nu m-aţi anunţat! Trebuia să-i scriu, ori să merg până la dumneaei.

— Am crezut că facem bine să nu mai ştii şi tu toate năcazurile. Am vorbit eu cu directoarea, doară ţi-am spus! E o femeie cu minte, care se gândeşte la toate şi care ţine la tine. A înţăles greutăţile ce le vom avea de întâmpinat în viitor. De, fără salar va fi mai greu! Din economie nu poţi scoate azi nu ştiu cât. Zicea că de-aici încolo eşti fată mare şi că vei avea nevoie de mai multe. Mai zicea că dânsa ar putea să-ţi vină în ajutor, punându-te monitoare peste celea din clasele mai mici. Se dă o recompensă bănească pentru asta, dacă eşti bursieră. Ana nu răspunse nimic, şi Ion Muja îşi aduse aminte de ceea ce-i spusese directoarea, că Ana e prea mândră şi că nu cuteza să-i facă o astfel de propunere. Dar Ana era acum departe de a nu-i răspunde din mândrie rănită! Cu simţul ei practic, înţelese că o oarecare soluţie fusese găsită pentru a-şi putea continua studiile, şi, în gând, îi fu recunoscătoare directoarei. Dar soluţia propusă era numai un paleativ pentru problema existenţei ei viitoare, care i se deschidea înainte ca o prăpastie. Multă vreme stărui o tăcere grea între ea şi taică-său. Căluţii de munte alergau în trap mărunt, sunându-şi cadenţat clopoţeii. Praf greu se ridica din copitele lor, de subt roţile căruţei, abătându-se uneori în unde înecăcioase asupra Anei. Îmbrăcămintea ei începea să devină sură, dar Ana nu vedea nimic. Trecerea dintr-o realitate într-alta venise atât de pe neaşteptate, încât multă vreme nu-şi mai putu aduna gândurile. Era o lovitură la care nu se gândise niciodată. Era ceva asemănător cu nenorocirea ce lovise familia advocatului Popescu prin îmbolnăvirea copilului. Era soarta, despre care înţelesese ea atunci, lângă patul lui Nicu, că se poate abate asupra tuturor năzuinţelor omeneşti, frângând viaţa în două. Avea senzaţia că s-a prăbuşit din mari înălţimi. Internatul, clasele de liceu, vizitele în familii, vacanţa de-acum, societatea pe care o cunoscuse, râvna ei de-a o cunoaşte, de-a intră în ea, de a-şi face o situaţie socială, aveau oare vreo legătură cu ea, cu aceea care şedea acum pe-o scândură, într-o căruţă ţărănească, trasă de nişte cai mocăneşti mânaţi de tatăl ei, căruţă şi cai ce nici măcar nu erau ai lor? Frământările ei sufleteşti din săptămânile trecute, experienţele pe care le făcuse, deznădejdea şi elanul, umilirea şi izbucnirea mândriei jignite, oare toate nu fuseseră decât nişte halucinaţii? Ce legătură putea avea întreg acest zbucium cu o fată care se-ndrepta acum spre un sat, spre o casă veche, acoperită cu paie, într-o căruţa de împrumut, cu taică-său trăgând de nişte hăţuri de împrumut şi-ndemnând nişte cai de-mprumut?

Da, nu mai era de mult copilă, iar în vacanţa asta simţea că s-a maturizat în urma zbuciumului sufletesc prin care a trecut. Şi chiar din această cauză prăpastia ce i se deschidea în faţă i se părea cu mult mai adâncă; simţea că atunci când îşi va putea aduna gândurile, când va putea judeca lucrurile, le va cumpăni ca o femeie în toată firea, nu ca o copilă.

Dar încă nu putea! Încă nu avea curajul să privească drept în faţă realitatea. De aceea nu făcu nici-o sforţare, ci se lăsă în voia indefinitului ce o împresura şi se strecura în întreaga ei fiinţă.

Căldura începu să crească: ritmul zurgălaielor îndemna la aţipire. Cât ar fi de bine să adoarmă şi să nu se mai trezească! Dar, după o bucată de drum, frumuseţea din juru-i începu să o fure. Treceau printre lanuri de porumb rărit, cu tulei mari, unii cu mătasea arsă scrum. Erau lanuri înalte, de-un verde-negriu, pline de sevă. Mohorul crescuse mare, ajunsese la vremea sămânţei, numai bun de seceră. Mireasma lui întră în sufletul Anei ca o înviorare, trezindu-i amintiri din copilărie, de când îl secera pentru viţeluş în porumbiştea din grădina lor şi pişcă pe furiş tuleii de cucuruz ca să vadă care-i bun de fript. Treceau printre table de otavă. Ici şi colo, bărbaţi în cămăşi albe, cu capul gol, se legănau cosind; alţii ridicau în soare lamele de argint ale coaselor, ascuţindu-le, şi scrâşnetul cutiei pe tăişul oţelului, amestecat cu vocile oamenilor, ajungea până la ea ca murmurul unui cântec uitat, pe care.

Încet-încet ţi-l aduci aminte. Băieţi, şi fete, şi femei lucrau la otavă, în lumina dulce de început de septembrie. Lucrase şi ea la otavă, acum şase ani, cu grebla şi cu furca. Parcă simţea şi acum în braţe moliciunea otăvii verzi ca strămătura, iar mireasma de-atunci o îmbăta din nou. Pe marginea porumbiştelor, luminau, cu capetele aplecate spre răsărit, roţile mari, galbene, de floarea soarelui. Da, pe vremea asta începe să se coacă sămânţa ei! Ana-i simţea gustul pe vârful limbii. Şi recunoştea şi mirosul aspru al cânepii de sămânţa, ce-şi ridica măciuliile grele printre firele de cucuruz; era, dintre toate miresmele câmpului, cea care-i plăcea cel mai mult.

Funigeii-şi pluteau în văzduh firele lor albe, misterioase, despre care odată credea, ca toţi copiii din sat, că-s fire rupte din tortul unei zâne blestemate de Sfânta Vineri. Rândunele se adunau în şiruri dese pe sârmele de telegraf de la marginea drumului, făcându-şi pregătirile de plecare. Deodată inima începu să-i bată cu putere: se arătau locuri cunoscute, intraseră în hotarul satului lor! De şase ani nu mai fusese pe-aici! Iată costişa cu spini pe unde păştea mieii primăvara, în rând cu alţi copii de vârsta ei. Ce jocuri mai trăgeau pe-aici, şi câţi nu plecau sară acasă mai zgâriaţi de unghiile ei decât de tăvăleala printre spini! Iată şi râuleţul de munte în bulboanele căruia se bălăceau, subt soarele verii, roiuri de copii! Pe câte copile, dar mai ales pe câţi băieţi de vârsta ei nu i-a împins ea de pe ţărm în bulboană! Şi cum mai urlau proştii aceia, până ce-ncepeau să râdă şi să-i stropească, bătând apa cu palmele, pe cei de pe ţărm. Iată şi turla bisericii! Luminează tot aşa, în soare, ca argintul, din tinicheaua ei, nouă şi acum! Şi întâia uliţă care ie iese înainte e tocmai uliţa pe care, pe la mijloc, este şi casa lor bătrână. De şase ani nu mai fusese pe-aici, şi totuşi parcă numai ieri părăsise satul! Şi deodată, într-o caldă şi adâncă înduioşare, ochii ei căzură asupra omului de pe capră, care mâna lin caii. De când amuţise ea, nu mai spusese nici el nici-un cuvânt. Era tatăl ci, care, când era mica, a pus-o prima oară în car şi a dus-o la fân; care a luat-o întâia oară în şa, călare, de i se păruse ca a înălţat-o până-n tăria cerului. Era tatăl ei, care… Care pentru ea a părăsit satul şi a locuit atâta timp într-o pivniţă. Era tatăl ei, care n-a voit să-i strice vacanţa scriindu-i despre năcazurile lui şi care abia acum a îndrăznit să-i mărturisească nenorocirea ce se abătuse asupra lui!

Îşi simţi inima grea de duioşie, şi o părere de rău adâncă îi pătrunse ca un pumnal în suflet. De omul acesta începuse ea, copilă proastă, abia răsărită, să se ruşineze? De el şi de maică-sa şi de locuinţa aceea din pivniţă!

Un gând îi arse cu amărăciune inima: Ce cruzi şi mărginiţi sunt copiii! Ce crudă şi josnică a fost simţirea ei faţă de omul acesta, care a îndurat atâtea şi-atâtea umilinţe numai pentru ea.

Cine-i rătăcise minţile? Dorul acela nebun de-a ajunge o domnişoară, o doamnă, de-a trece într-altă lume, deosebită de aceea a părinţilor ei? Mândria copilului crud, fără judecată?

Cu câtă neruşinare l-a silit ea pe taică-său să ia un avans din salariu numai pentru a-şi putea cumpăra nimicurile care-i trebuiau la mare! Şi, în acelaşi timp, în loc să-i fie ruşine de purtarea ei josnică, îi era ruşine de situaţia socială a părinţilor ei, de faptul că locuiau în subsolul acela, pe care ca îl numea pivniţă!

Câte n-a mai auzit şi n-a mai citit ea în anii din urmă despre înnobilarea sufletului omenesc prin cultură! La ce i-au folosit, când tocmai cultura, tocmai şcoala îi denaturase sufletul? Dar oare cărţile şi şcoala să fie de vina? Nu cumva numai mândria ei prostească, dorinţa ei nesăbuită de-a intra într-o clasă socială superioară aceleia în care se născuse, ambiţia ei înverşunată de a parveni îi degradase atât de mult sufletul, încât ajunsese să se ruşineze de cei care-i dăduseră viaţă? Nu-i fusese ei ruşine, până acum de curând, până în vara aceasta, să spună cine şi ce sunt părinţii ei? Nu scornise ea pentru tatăl ei titlul de mic funcţionar de bancă, numai ca să nu o umiliească faptul că era cursor şi nimic altceva? Îi era ruşine de cine? De omul acesta care stă acum pe capră şi mână caii luaţi cu împrumut, pentru ca ea să poată veni acasă ca o domnişoară.

După zbuciumul prin care trecuse la mare, trăind într-o continuă criză sufletească, după cele câteva luminişuri la care ajunsese, reluarea contactului cu copilăria ei din sat, cu amintirile ce izbucneau puternice la tot pasul, o făcea pe Ana să se simtă cu sufletul încărcat de remuşcări şi de înduioşare. Tocmai treceau pe dinaintea celor dintâi case de pe uliţa lor, când Ion Muja îşi întoarse speriat capul spre Ana. Auzise o voce răguşită, necunoscută, şoptind: Tată dragă! Rămase cu capul întors peste umăr şi nu ştia ce să zică, ce să facă. Fata lui se uita la el cu ochii ei mari, verzi, şi prin apele lor străbătea o înduioşare adâncă. Nu pricepu ce i se întâmplase. De când Ana căzuse în muţenia aceea, el nu mai cutezase să spună o vorbă, ca să n-o supere cu ceva. Îi părea bine că a trecut destul de uşor peste ceasul cel greu, când i-a dezvăluit Anei situaţia lor actuală. Cât de mult se temuse de clipa asta! În tăcerea lui se frământa mereu cu gândul că poate ar fi mai bine ca, apropiindu-se de primele case, Ana să coboare din căruţa aceea hodorogită, să nu o vadă oamenii pe fiica lui, domnişoară mare acum, întorcându-se în sat ca o sărăntoacă. I-ar fi cerut el popii căruţa, dar nu cutezase. Prin sat se lăţise vorba că fata lui e la o moşie la nişte boieri, cu fiica acestora, prietenă cu Ana. Ar fi dorit ca Ana nici să nu mai vină pe-acasă, să o ducă direct la internat, dar directoarea îi spusese că nu se poate pentru că reparaţiile încă nu se terminaseră. Neştiind ce să zică, ce să facă, la cuvintele fetei, omul opri caii.

— Ce este, draga tatii, vreai să te cobori?

— Să mă cobor?! De ce? Încă n-am ajuns.

— Mă gândeam că poate-ţi vine greu să întri în sat în hodoroaga asta de căruţă. Dar n-am găsit slobodă, pentru azi, alta mai bună.

Ana simţi cum îi zvâcneşte inima.

— Mână înainte, dragă tată. Vroiam să-ţi spun cât îmi pare de bine că mă-ntorc acasă.

Aşadar părinţii-i trăiau sub teroarea vanităţii şi a mândriei sale! Acesta era păcatul ei cel mare, rădăcina răului, a purtării ei ruşinoase faţă de părinţi. La ce folos toată învăţătura, de vreme ce nici o fată de sama ei, rămasă în sat, n-ar fi putut aduce o asemenea ofensă, o asemenea durere părinţilor ei? Cum de s-a putut gândi bietul taică-meu că mi-ar fi ruşine să întru în sat cu o căruţă ca asta? Nu cumva o fi şi el vanitos? Nu am moştenit oare de la el slăbiciunea aceasta, sau mai degrabă patima mândriei? Altfel cum să-i fi venit în minte un asămenea gând?

Ana uitase cu desăvârşire că numai cu un ceas mai devreme, înainte de a se boteza din nou în aghiasma locurilor natale, a amintirilor, şi ei i-ar fi venit astfel de gânduri. Nu-şi dădea sama că numai baia aceasta a curăţit-o şi a făcut-o să-şi recunoască purtarea urâtă faţă de părinţi. I se păru că toată josnicia aceea s-a petrecut foarte de mult, şi nu-şi dădu sama că revenise la o judecată normală numai mulţumită maturităţii ei de gândire şi puternicei înduioşări ce a cuprins-o la revederea locurilor natale.

Veta, mamă-sa, simţi de la prima vedere că fata ei se schimbase mult. Simţi căldura sărutului ei de întâlnire, şi sufletul ei se bucură, se lumină. Totuşi, la cină încercă să se scuze pentru mâncarea pusă pe masă.

— Suntem cam strâmtoraţi acum, la început. Mutarea asta ne-a venit pe neaşteptate. Dar ne va ajuta Dumnezeu şi o să fie şi mai bine, zise ea.

— Dumneavoastră nu sunteţi vinovaţi cu nimic, mamă dragă. Vinovaţi sunt oamenii aceia răi care v-au scos din slujbă, care-şi bat joc de viaţa altora ca şi cum n-ar avea nici un preţ.

Ea înţelese din primele zile strâmtoarea în care trăiau părinţii ei, şi ura sa împotriva celor ce i-au silit să se întoarcă în sat creştea mereu. Într-o zi, mamă-sa îi zise:

— Cât de bine mi-a părut atunci că tu erai dusă şi că nu puteai să vezi umilinţa la care am fost supuşi. N-au aşteptat nici măcar să ne mutăm. Ne-au scos mobila în stradă… Şi-apoi, drumul acela până acasă, întoarcerea în sat cu carăle cu mobilă!… Ce bine că tu n-ai fost de faţă, că n-ai văzut. Că n-ai ştiut nimic!

Ana îşi simţi ochii umezi.

— Ce stai să spui, dragă mamă! E adevărat că atunci credeam că mi-s mai aproape oamenii aceia de la oraş decât dumneavoastră, părinţii mei. Am fost o proastă şi o nerecunoscătoare. Dar acum, mulţămesc lui Dumnezeu, nu mai sunt o copilă, mi s-au deschis ochii!

Părinţii înviară de bucurie, văzând-o pe Ana că se simte fericită acasă, că încearcă să-i înveselească, că nu se dă în laturi să meargă împreună cu ei la biserică. Satul întreg se mira cât de mare şi de frumoasă se făcuse fata lui Ion Muja. Era în rând cu fetele preotului, ba le şi întrecea! Dar sărăcia, lipsurile în care trăiau părinţii ei o dureau adânc. Şi înţelese deodată că de-acum înainte ei nu vor mai putea s-o ajute, iar constatarea aceasta îi crescu ura şi revolta faţă de aceia care-i aduseseră în starea aceasta, faţă de întreaga pătură socială spre care râvnise din toate puterile ei. Nu, orice-ar fi, ea trebuia să continue, să învingă, să se răzbune prin însăşi afirmarea superiorităţii sale intelectuale pe ei care-i ţineau în mizerie pe părinţii ei, să ajungă puternică şi să le facă şi lor un rost bun pe lume. Nu, nu se va întoarce nici moartă de pe drumul pe care apucase, nu va părăsi şcoala, nu va trăi în mizeria de-acasă! Nu! Nu-şi greşise cariera! Trebuia să continue, trebuia să lupte şi să biruie!