XV.

După o săptămână, îl rugă pe tatăl său să o ducă la oraş. Trebuia să stea de vorbă cu directoarea ca să afle dacă i s-a suprimat bursa, iar dacă s-a suprimat, să se intereseze când va fi concursul. Ion Muja împrumută, contra unei zile de coasă, aceeaşi căruţă şi îşi duse fata la oraş. Temerea directoarei, mărturisită lui Muja, se adeverise. Ministerul Instrucţiunii Publice, subt pretextul că multe burse fuseseră date abuziv, prin protecţie politică, le anulase pe toate şi dispusese ţinerea unui nou concurs, ce urma să se desfăşoare peste o săptămână.

— Nu te-a anunţat Rada Frunzescu?

— O întrebă directoarea. Eu nu ştiam adresa părinţilor tăi, numele satului; am numai adresa lor din oraş.

— Nu m-a anunţat.

— Mă mir. Am rugat-o încă de acum trei zile să-ţi trimită plicul cu avizul oficial.

— Nu avea cum să mă anunţe mai devreme. Poşta vine la noi în sat numai o dată pe săptămână.

Directoarea se miră de cum s-a dezvoltat, de cât de bronzată era şi-i spuse că-i sade bine aşa, pârlită de soare.

— Dar ia ascultă, Muja! Nu ţi-a amintit tatăl tău de nişte vorbe pe care le-am schimbat împreună?

— Ba da, şi vă rămân foarte recunoscătoare.

— Aşadar primeşti?

— Cu multă bucurie. Trăbă să ştiţi, doamnă directoare, că oamenii aceia s-au purtat foarte urât cu tatăl meu.

— Da, ştiu, mi-a spus dumnealui. Politica asta, fata mea, se amestecă-n toate; e o nenorocire pentru ţara noastră! Închipuie-ţi, am avut un schimb greu de cuvinte cu inspectorul şcolar cel nou. Am stăruit ca bursa ta şi a încă zece fete, tot eleve dintre cele mai bune, să nu mai fie scoase la concurs. Nici n-a voit s-audă. I-am cerut ordinul ministerului în numele căruia luase această hotărâre, şi n-a vrut să mi-l arate. Presupun că e numai o dispoziţie a lui. Are relaţii politice cu părinţii unor fete din liceu, pe care vrea să-i servească. Dar tu n-ai de ce să te temi. E de neînchipuit să cazi la concurs.

— O să-ncep chiar de azi să repet materia.

— Nu te mai întorci acasă?

— Nu, cred că voi rămâne la familia Frunzescu. M-au invitat la ei când am venit de la mare.

— Uite ce este, ai putea să-mi faci un serviciu. Mi s-a-mbolnăvit chiar acum secretara, şi lucrările de-nceput de an se-nmulţesc. N-ai vrea să mă ajuţi?

— Cu toată plăcerea, doamnă directoare.

— Te-aş opri în internat, dar încă nu e terminată curăţenia generală. N-ai avea nici pat, nici masă…

— Mulţămesc de bunăvoinţă, doamnă directoare, dar voi sta la Rada. Şi când să vin?

— De mâne de la opt. De la opt la unu. După-amiază eşti liberă. Poţi repeta materia, deşi nu cred că ai nevoie, totuşi e bine. Conştiinciozitatea ne dă siguranţa reuşitei.

Muja se întoarse acasă mulţumit: fata lui era curajoasă şi hotărâtă. Într-asta nu sămăna cu el, ci cu Veta. El era mai mult bun de gură decât bun de treabă, în faţa obstacolelor, după câteva timide încercări de înlăturare, voinţa lui se înmuia.

Veta nu era aşa. La greutăţi mari punea capul în piept şi împingea. Cât au stat la oraş, dacă n-ar fi fost ea, ar fi trăit în mare strâmtorare. Leafa lui de cursor al băncii era mică, şi dacă ar fi rămas pe mâna lui, nu le-ar fi ajuns nici jumătate de lună. Dar Veta făcea pe dracu-n patru şi le rămânea şi de-o haină, şi pentru trebuinţele Anei.

De când se întorseseră în sat, Veta se ţinuse de capul omului care luase moşioara în parte, să renunţe de cu toamnă, să se poată apuca ei de lucru. Şi nu avu tihnă până nu izbuti.

Ion Muja nu numai că rămăsese pasiv, dar chiar o şi desmânta:

— Zadarnic încerci, nu vei reuşi – zicea el. Şi chiar de s-ar învoi omul, cu ce vom lucra pământul? Vitele le-am vmdut când ne-am mutat la oraş. Bani ca să cumpărăm altele, de unde?

Dar Veta nu se lăsase biruită.

— Vom ara la început cu ajutorul celor care au plug şi vite; le vom plăti cu zile de lucru, şi din întâia recoltă vândută ne vom cumpăra două viţele. Bun e Dumnezeu! Vom ieşi noi din nevoi! Dar va trebui să te pui şi tu pe lucru, nu ca până acum! Doar nu vreai să rămânem coada satului! Şi mai lasă-i în plata Domnului pe toţi colindătorii după voturi, care vin de la oraş şi neliniştesc satele, nemailăsându-i pe oameni să-şi vadă de treburi. Doar ai văzut răsplata lor, cuvântul lor! De-altfel, e mai mare ruşinea ca un om în floarea vieţii, sănătos şi deştept, să aştepte ceva de la alţii! Las-o focului de politică şi de vorbărie, că nu-i pentru ţărani, nici pentru oamenii săraci! Nu uita că avem o fată şi că acum are nevoie de multe. Doar nu te-aştepţi s-o îmbrace familia judecătorului aceluia care a luat-o la mare! Că nu-i nici orfană şi nici cerşetoare! Aşa şi-ntr-altfel îi bătea capul nevasta de când se întorseseră în sat şi văzuse că bărbatul ei se lasă şi mai mult pe tânjală decât înainte de a se muta la oraş. Se dezobişnuise de muncile de-acasă şi tândălea mereu. Dacă alte argumente nu l-au convins, cel cu fata îi merse lui Ion Muja drept la inimă, ca o învinuire grea. Aşa era! Ana era acum fată mare şi va avea nevoie de tot mai multe lucruri. Aşa-i spusese şi directoarea, şi chiar de aceea i-a zis că Ana ar putea câştiga şi ceva bani cu slujba aceea de monitoare în internat. Acuma, ştiind că Ana primise a fi monitoare, era mai liniştit, dar totuşi simţea că trebuie să-şi pună şi el carul în pietre. Dacă toţi din jurul lui muncesc, numai el să rămâie cu braţele încrucişate?

Apoi se săturase şi de politică şi de protectorii lui de la oraş. Ani de-a rândul l-au purtat cu vorba, iar acum, când a dat de năcaz, au înălţat din umeri şi i-au făcut promisiuni pentru atunci când se vor întoarce la guvern. Totuşi nici aceste două argumente n-ar fi fost hotărâtoare pentru a-l porni pe un drum nou pe Ion Muja, dacă nevastă-sa nu l-ar fi ameninţat, în cele din urmă:

— Dacă nu văd că te pui cu tragere de inimă pe lucru, să ştii că mă despart de tine. Şi adăogase, jurându-se: Aşa să-mi ajute Dumnezeu!

Ion Muja ştia că nevastă-sa nu glumeşte, că-şi ţine cuvântul şi când nu se jură. De aceea nu se îndoi că ameninţarea ei nu era vorbă goală. Îi era teamă s-o piardă pe Veta. Ea ajunsese razimul principal al lui, al familiei. Şi se puse pe treabă. Dar totuşi nu aşa cum i-ar fi plăcut Vetei, cum se hărniceau alţi băfrbaţi din sat. Pe la mijlocul lui octombrie se treziră cu Ana acasă. Unul din judecătorii pe care-i cunoscuse în familia Frunzescu avea de făcut un drum într-un sat vecin, şi Ana îl rugase s-o ducă şi pe dânsa până-n satul ei, iar la întoarcere s-o aducă la oraş. Venise acasă numai ca să-i anunţe că reuşise la concurs şi că deci îşi redobândise bursa.

Examenul acela de bursă avusese o mare semnificaţie pentru ea: îi confirmase unele observaţii anterioare. Comisia examinatoare era prezidată de însuşi inspectorul cel nou. Ana băgă de samă că omul-să fi avut vreo cincizeci de ani-era mereu cu ochii la ea, deândată ce intrase în sala de examen. Un zâmbet largAnei i se păru unsuros-i se lipise de faţă. Când îi venise rândul să răspundă, văzuse că inspectorul îi punea întrebările cele mai uşoare. Atât de uşoare, de copilăreşti, încât se indignă. Dar încă în cursul examenului îşi zise: O să fac ce voi vrea cu bărbaţii! O să-i joc pe degete. Toţi sunt la fel! Şi simţise cum îi creşte ura faţă de clasa socială căreia îi aparţinea inspectorul, ce nu-şi mai deslipea privirea de pe ea, făcându-se ridicul prin întrebările uşoare pe care i le punea. De la o vreme, nici nu-i mai puse întrebări, ci, fără să se sfiască de profesoare şi de elevele ce mai erau de faţă, începu a-i face complimente prin aluzii la frumuseţea femeilor bronzate.

Dacă-i aşa, o să-i joace ea pe degete! O să-i pedepsească pentru că o batjocoreau cu privirile lor lacome. Şi va începe prin a-ncerca să-i oblige să-l pună pe tatăl ei într-un post, să poată câştiga şi el, mai uşor decât la ţară, o pâne albă! Căci, încă de când se întorsese de la mare, îşi dăduse sama că din nimic nu se poate întemeia o gospodărie şi că tatăl ei nu va mai fi în veci un bun plugar. Şi încercarea ei nu rămăsese fără rezultat.

Când ajunse acasă era dimineaţă, şi părinţii ei încă nu plecaseră după treburi. Ei o primiră cam înfricaţi, gândindu-se că, ferească Dumnezeu, poate s-a-ntâmplat ceva rău: poate că au scos-o din internat, poate că i-au luat bursa…

— Nu, nu! Nu se putea întâmpla una ci asta-zise Ana cu însufleţire. Mai mult chiar: în loc să fac pe monitoarea în internat, sunt acum ajutoare de secretară la liceu. Lucrez câte două ceasuri, după-amiezile. Doamna directoare m-a rugat, înainte de începerea cursurilor, s-o ajut în cancelarie, pentru că i se îmbolnăvise secretara. Şi i-a plăcut atât de mult cum lucrez, încât m-a numit ajutoare de secretară. Drept vorbind, sunt mai mulţămită aşa; ca monitoare aş fi avut răspundere mai mare şi destul năcaz cu fetele.

Veta-şi făcu cruce şi mulţumi lui Dumnezeu.

— Ştiam eu că el nu o să ne lase tocmai acum, când oamenii ne-au părăsit.

— Am venit să vă vestesc toate acestea şi mai ales să vă aduc o ştire bună pentru dumneavoastră.

— Dar toate ştirile pe care ni le-ai adus sunt bune, draga mea, zise Veta.

— Da, dar nu sunt toaterăspunse Ana. Iată despre ce mai este vorba: am obţinut o nouă slujbă la oraş pentru tata. O slujbă cu mult mai bună şi mai bine plătită. Şi mai e şi stabilă. De-acolo, dacă-şi face bine treaba, nu-l mai poate scoate nimeni. E vorba de un loc de aprod la tribunal.

Veta nu ştia ce slujbă era aceea de aprod, dar Ion Muja ştia. Şi-i străluciră ochii. El îi socotise întotdeauna pe aprozii de la tribunal şi pe cei de la Curtea de Apel ca făcând parte din însăşi instituţia Justiţiei. Aveau uniformă, erau bine plătiţi. Un aprod la tribunal era altceva decât un cursor la o bancă!

Dar Veta se întunecă la faţă.

— Frumos din partea ta, draga mea! Cu ajutorul domnului Frunzescu, nu-i aşa? Dar eu cred că nu e bine să ne mutăm din nou la oraş… Cine ştie ce schimbări se mai pot face, şi iarăşi vom ajunge pe drumuri! Dacă ne punem aici, cu inimă, pe lucru, eu şi tatăl tău, cred că vom reuşi să te ajutăm şi pe tine cu câte ceva, şi vom trăi şi noi. E adevărat, acum, la început, e greu. Nu avem vite de jug, nu avem plug, nu avem car, nu avem cai. Dar cu voinţă şi mai ales cu muncă vom avea.

Ana văzu descurajarea de pe chipul tatălui ei şi înţelese că între timp se schimbase ceva în casa lor, că el nu mai cuteza să aibă altă părere decât maică-sa. I se făcu oarecum milă de el, şi-apoi ea venise cu un plan. De aceea zise:

— Uite ce este, mamă dragă! M-am gândit şi-eu la toate. Bine-i cum zici dumneata, dar ar mai fi o soluţie. Şi, după mine, mai potrivită. Să vină la oraş numai tata, singur, iar dumneata să rămâi aici, la gospodărie. Din salariul lui de începător – trei mii cinci sute de lei, ar putea pune deoparte câte două mii pe lună, şi, într-un an, aţi putea cumpăra vite de jug. Poate că tata ar cruţa şi mai mult.

— De bună samă-sări repede Ion, simţind că-i vine apă la moară. Singur, aş scoate-o la capăt şi cu o mie de lei pe lună.

— Eu ştiu că tata-i mai potrivit într-o astfel de slujbă decât aici, la gospodărie – continuă Ana. Iar dumneata, rămasă acasă, poţi ţine şi locul urmi bărbat!

Auzmd-o cu câtă hotărâre şi încredere vorbeşte şi mirându-se că Ana îl cunoaşte atât de bine pe taică-său, un zâmbet luminos trecu peste faţa Vetei.

— Adevărat că, dacă voi avea cu ce, voi putea să ţin locul unui bărbat…, râse ea, luând mâna fetei şi mângâindu-i-o.

— Oraşul nu e departe. Tata, dacă ar avea o bicicletă, ar putea veni, tot a doua duminecă, acasă.

Ion Muja îşi duse involuntar mâna la mustaţă, ca să-şi ascundă un zâmbet. Cât fusese cursor la bancă, mereu îşi dorise o bicicletă. Acum se şi vedea întrând călare pe două roate în sat.

— Draga mea, judeci ca un om în toată firea şi sunt foarte mulţămită că avem o astfel de fată. Cred că e bine aşa cum spui tu. Eu să rămân aici. De-altfel, eu nu m-aş mai întoarce pentru nimic în lume la oraş. Prin prea mari umilinţe am trecut. Adevărat mai este şi că tatălui tău îi mai place o slujbă cât de mică la oraş, decât munca pe ogor. Aşa-i el, şi văd că nimic nu-l mai poate schimba. Nu vezi cum îi strălucesc ochii de când ai pomenit şi de bicicletă?

Ion Muja îşi coborâ repede privirile şi se aplecă să culeagă un pai de pe jos, numai să nu se uite în ochii muierii, care-ştia elâl săgetau drept în închipuirea aceea a lui călare pe bicicletă!

— Dacă vine singur, poate avea şi locuinţă gratuită în clădirea tribunalului, aşa mi s-a spus, adaogă Ana.

Hotărârea era luată. Ion Muja începu să se laude că o va scoate el la capăt şi numai cu cinci sute de lei pe lună şi că restul i-l va aduce regulat Vetei. Când vor avea vite de jug, vor începe să-şi cumpere şi pământ, ca să-şi mai crească moşioara.

Vreme de trei ceasuri, cei trei petrecură fericiţi, făcând planuri de viitor.

Pe la amiază sosi maşina, şi Ana plecă. Ana nu le dăduse părinţilor ei nici o desluşire despre cum ajunsese să obţină postul acela pe care Ion Muja trebuia să-l ia în primire peste câteva zile. Când venise la oraş, în primele zile ale lui septembrie, Ana locuise o săptămâna la familia Frunzescu. Nimeni din casă, nici măcar Rada, nu ştia nimic despre nenorocirea ce căzuse pe capul părinţilor ei, şi, când aflară, se scandalizară de o astfel de răzbunare meschină împotriva unui mic funcţionar. Ce politică mai este şi asta care se face la noi, de răsturnare a tuturor lucrurilor odată cu schimbarea guvernelor?! Se mirase, revoltată, doamna Frunzescu, iar Rada-i ţinea hangul, foarte revoltată şi năcăjită că prietena ei va avea de întâmpinat mari greutăţi materiale – mai mari decât cele de până acum. Într-o zi, după masă, rămânând singură în sufragerie cu judecătorul Frunzescu, Ana îşi luă inima în dinţi şi-l rugă să se intereseze dacă este cumva vreun post vacant de aprod la tribunal sau la Curtea de Apel. Ştia că domnul Frunzescu e un om bun şi că o va ajuta, dar că va trebui să insiste în stăruinţa ei, pentru că magistratul, comod din fire, nu-şi prea lua bucuros angajamente.

— Nu ştiu să fie vreun loc vacant-zise domnul Frunzescu. Dar mă voi interesa, desigur. Totuşi, în cazul în care se va ivi vreun post liber, eşti sigură că tatăl dumitale ar primi să fie aprod? Un aprod e-cum să-ţi spun…?

— Un fel de om de serviciu. Aşa că ar fi bine să-l întrebi. S-ar putea să nu-i convină.

— Dar, domnule Frunzescu, tot un astfel de post a avut şi la bancă.

— Parcă ştiam că e funcţionar.

— Aşa-i spuneam eu, dar adevărul e că la bancă era cursor. Vedeţi, domnule Frunzescu, pentru noi, cei ieşiţi din popor, e greu… Nu cutezam să cred că voi fi primită în casa dumneavoastră, ca prietenă a Radei, dacă aţi fi ştiut că tata nu e decât un simplu cursor la o bancă. Magistratul clipi repede din pleoape.

— Hm! De, recunosc că sunt greutăţi. Dar…, în fine… Uite ce este, Ano! Eu mă voi interesa, şi dacă se va ivi vreun post, te voi anunţa.

— Vă foarte mulţămesc, domnule Frunzescu. Aţi fost cu toţii, mereu, aşa de buni cu mine!

— Ei, lasă acum! Nu eşti tu cea mai bună prietenă a fiicei noastre?

Peste câteva săptămâni, judecătorul veni cu vestea cea bună.

— Este un post liber. Nu la noi, la judecătorie, ci la tribunal. Dar e acelaşi lucru, şi, mai ales acelaşi salariu. Cu chestiunea aceasta se ocupă însă judecătorul Zamfir. Am vorbit cu el şi am pomenit de tatăl tău. Mi-a spus însă că sunt vreo douăzeci de petiţionari, aproape toţi cu proptele politice. Pare să fie greu. Din felul în care-i vorbise, Ana pricepu că domnul Frunzescu nu va face nici un pas mai departe. Nu numai pentru ca era lipsit de energie, ci şi pentru că nu-l putea suferi pe acel Zamfir. Era de mirare şi faptul că vorbise cu el, pentru că în familia Frunzescu numele lui era pomenit foarte rar şi numai ca exemplu de imoralitate. Ana nu stătu însă pe gânduri şi se hotăra să se ducă totuşi la acest Zamfir ca să intervină pentru tatăl ei. Era singura lui şansă.

Judecătorul Zamfir fu extraordinar de surprins când îl anunţă uşierul că o elevă de liceu mărişoară-aşa-i spusese-doreşte să-i vorbească. O elevă de liceu?! Omulânalt, uscat, sclivisit, cu haina ireproşabilă, cu dunga pantalonilor impecabilă-scoase repede o oglinjoara din buzunar, îşi aranja pieptănătura, care nu-i acoperea prea bine chelia timpurie, şi-i spuse uşierului s-o poftească să intre. Deşi primea multe vizite feminine, pentru diferite intervenţii, era întâia oară în cariera lui că primea vizita unei eleve de liceu. Omul se credea irezistibil şi nu se sfii să-şi facă gânduri dintre cele mai îndrăzneţe în legătură cu vizita Anei. Ei şi ce-i dacă-i elevă de liceu?

— Îşi zise el. Se pare că în vremile noastre nu mai există fete nevinovate. Judecătorul Zamfir o primi cu toată curtoazia, ca pe-o femeie în toată firea. Se hotărâse, încă înainte de-a întră Ana, să-i dea toată atenţia cuvenită unei femei; dar după ce o văzu, îşi dădu sama că nici n-ar fi putut s-o primească altfel: dinaintea lui, deşi în uniformă, nu stătea o elevă de liceu, ci o domnişoară. Şi încă ce exemplar de rasă!” îşi zise el în gând. Ana îşi pleda cauza cu toată căldura, privind limpede şi cinstit în ochii omului care o invitase să se aşeze şi să-i spună care îi este păsul. Nu se simţi umilită, cerând pentru tatăl ei o slujbă aşa de modestă. Şi parcă nici magistratul nu se mira că o fată atât de frumoasa şi de bine-crescută are un tată de aşa joasă condiţie socială.

Anei îi fu deajuns o privire pentru a-şi da sama ce impresie făcuse asupra omului. Toată faţa lui era inundată de lumină, iar pupilele ochilor i se măriseră. Ascultând-o, pe buzele lui întredeschise juca un zâmbet subţire, deşi nimic din ceea ce-i spunea Ana n-ar fi trebuit să-l facă să zâmbească. Se afla în faţa unei drame sociale: o fată tânără, o elevă de liceu, era constrânsa de împrejurări potrivnice vârstei sale să-şi ia pe umerii-i fragezi griji de om matur.

— A mai făcut undeva serviciu până acum tatăl dumitale? Întrebă el după ce Ana isprăvi şi-şi puse mâinile în poală.

— Da, şase ani. La o bancă, aici în oraş. Cursor.

— Foarte bine, domnişoară. Deci are experienţă, cunoaşte oraşul.

— Da. Şi să ştiţi-nu o spun pentru că e tatăl meu, ci pentru că acesta e adevărul-e un om deştept, cu şcoală.

— Foarte bine, domnişoară!

Cât timp vorbise Ana, judecătorul nu o slăbise din ochi, şi lumina de pe faţă nu i se umbrise.

— Numirea lui ar fi sigură dacă ar putea să şi locuiască în clădire. Avem nevoie de un aprod care să doarmă aici. Dar nu e decât o cameră şi am prefera deci pe unul necăsătorit.

— Dar, am uitat să vă spun, tata ar veni singur. Mama ar rămâne acasă, la gospodărie. Ea nu vrea să se mute la oraş.

— Perfect, domnişoară! S-a făcut! Unde-i cererea?

— Cererea?! Care cerere?

— Cum care cerere?! Cererea de angajare? N-ai adus-o?

— N-am ştiut că e nevoie de cerere…

— Am să-ţi pun o notă rea.

— Vă rog?

— Zic ca am să-ţi pun o notă rea la… Practică. Cum se poate ca o elevă în clasa a şaptea să nu ştie că fără un act scris nu se poate lua în samă nici o cerere de angajare?!

Se uită încântat la ea. Uimirea, încurcătura care i se citea pe chip îi dădea o expresie adorabilă.

— O s-o aduc peste două zile, zise Ana.

— Peste două zile e prea târziu!

— Dar tata, oricum, nu e în oraş…

— Dar nici nu e nevoie să fie! Şezi, te rog, la biroul meu şi fă dumneata cererea în numele lui.

— Se poate?

— Bineînţeles că se poate! E numai o formalitate. Îi dădu o foaie de hârtie şi stiloul lui. Ana se aşeză pe scaunul de la birou.

— Ai învăjat desigur, la stilistică, cum se face o cerere.

— Da, însă…

— Am înţeles. Scrie, deci. Ţi-o dictez eu.

Judecătorul Zamfir i-o dictă cât putu de rar, aplecându-se mereu, când de la dreapta, când de la stânga, când din spatele fetei, subt pretextul să vadă dacă poate dicta mai departe.

Ana scria cu litere mari, energice, ceea ce-l cam surprinse pe judecător. Părea un scris bărbătesc.

— Ce faci?

— Întrebă el la un moment dat. Scrii aşa pentru a semăna scrisoarea cu a unui bărbat? Încerci să imiţi scrisul tatălui dumitale?

— Nu! Aşa e scrisul meu obişnuit. Tata, săracul, n-are scrisoare chiar atât de frumoasă.

— Ăst i sună a autoapreciere!

— Dumneavoastră nu vă place?

— Cum de nu! E un scris foarte clar şi foarte energic. După scris, pari o fată cu foarte mare voinţă.

— Sunt prima în clasă!

— Nu mai spune! Felicitările mele! Cred că eşti prima la toate. Te rog, continuă. Unde am rămas?

Şi domnul Zamfir iarăşi se aplecă peste umărul Anei ca să-şi găsească şirul ideilor…

Dictarea ţinu mult. Judecătorul nu se putea răbda, când se apleca asupra scrisului, să nu atingă, când umărul, când braţul fetei. Ana părea să nu ia în samă nimic, dar strângea tot mai tare din dinţi.

— Gata! De-acum numai timbru trebuie să-i pui şi e în regulă.

— Ce timbru? N-am nici-un timbru!

— Aşteaptă puţin, să-i spun omului de serviciu să aducă unul.

— Pot să mă duc eu după timbru…

— De ce?! Omul e aici, la-ndemână.

Şi ieşi să-i spună aprodului să cumpere un timbru.

Urmă un sfert de oră penibil. Judecătorul, neslăbind-o mereu din ochi, voi să ştie multe despre ea, despre liceu, despre fetele din internat, despre profesoare. Ana, bănuind că judecătorul Zamfir îi spusese aprodului să nu se-ntoarcă prea curând, întră în joc şi începu să-i evite întrebările prin răspunsuri care le anticipau şi în acelaşi timp schimbau direcţia convorbirii, prin povestiri detaliate despre aspecte secundare care nu puteau să-l intereseze pe Zamfir, ori, când nu mai avea altă ieşire, prin replici tăioase. Judecătorul pricepu că are-n faţa lui o fată inteligentă şi care cunoştea arta conversaţiei în gol, şi fu şi mai intrigat. Dacă tatăl ei era un simplu ţăran ştiutor de carte, de unde căpătase ea, aşa de timpuriu, rafinamentul acesta atât de subtil?

În sfârşit, sosi şi aprodul cu timbrele, şi până să le lipească judecătorul pe cerere, Ana-i întinse omului o piesă de douăzeci de lei, ca să i le plătească.

— N-am restul, domnişoară, zise acesta.

— Dar nici nu ţi-am cerut restul, răspunse Ana. Judecătorul prinse dialogul şi-şi zise: Ia te uită, domnule! Se poartă de parcă n-ar fi cine spune că este!

— Iată, am pus şi rezoluţia pe cerere, domnişoară Muja. Şi trebuie să ştii că mai sunt peste douăzeci la mine în sertar!

— Vă sunt foarte recunoscătoare, domnule judecător. Vă mulţămesc atât în numele meu, cât şi în numele tatei. Acum numirea e sigură? Şi dacă este, când trăbă să se prezinte tatăl meu la slujbă?

— Bineînţeles că-i sigură!

— Răspunse judecătorul, puţin contrariat de întrebarea Anei. Să se prezinte peste şase zile. La 15 octombrie.

— Încă o dată, toate mulţămirile mele, domnule judecător. Şi acum, vă rog să mă scuzaţi, dar trăbă să plec. Mă grăbesc. Am lipsit cam mult, şi nu vrea s-o supăr pe doamna directoare.

— Ai venit aici cu permisiunea ei? Ana îl privi mirata.

— Se-nţălege! Altfel cum aş fi părăsit internatul?!

— Şi directoarea dumitale cunoaşte motivul care te-a adus aici?

— E normal să-l cunoască!

— Şi ştie că ai venit la mine? Întrebarea o pusese cu o voce schimbată.

— Da. Ştie tot.

— Şi, te rog, domnişoară Muja, de unde ştiai dumneata că trebuie să mi te adresezi tocmai mie?

— De la domnul judecător Frunzescu.

— Da, mi-aduc aminte că mi-a pomenit de tatăl dumi-tale. Îl cunoşti mai de mult pe domnul Frunzescu?

— Da, de câţiva ani. Fiica lui, Rada, e cea mai bună prietena a mea, răspunse Ana, ridicându-se de pe scaun şi înclinându-se uşor în chip de salut.

Şi, îndreptându-se cu paşi fermi spre uşă, părăsi camera. După ce ieşi în strada, se scutură instinctiv, ca şi cum ar fi vrut să scuture de pe ea un praf ce-i făcea impresia că i se lipise de uniformă, şi îşi trecu mâna peste faţă. Apoi se îndreptă repede spre internat. Era mulţumită. Reuşise. Numirea lui Ion Muja se făcu a doua zi, şi judecătorul Frunzescu i-o comunică Anei. Iar Ana se folosise de cel dintâi prilej ca să-l anunţe pe taică-său. Şi cum avea să le dea mai multe veşti bune părinţilor, se bucurase să li le ducă ea însăşi.

La câteva zile după intrarea lui Ion Muja în slujbă, domnul Frunzescu o întrebă pe Ana, care se afla în vizită la Rada:

— E adevărat că ai dus personal cererea tatălui tău la judecătorul Zamfir?

— Da, răspunse Ana, fără nici o ezitare. Tatăl Radei încruntă sprâncenele.

— Dacă m-ai fi întrebat pe mine, nu te-aş fi sfătuit… Zise el. Domnul acela nu are o faimă prea bună. Îl vizitează, pentru intervenţii, cam prea multă lume feminină.

— Dar eu n-aveam pe cine să trimet la el! Răspunse Ana.

— E adevărat dar poate că-l numea şi fără vizita ta, zise domnul Frunzescu, ştiind că el n-ar mai fi intervenit încă o dată la judecătorul Zamfir şi că în nici un caz n-ar fi dus el cererea lui Ion Muja.

— Nu ştiu dacă ar fi făcut-o. Ce ştiu, e că tata avea mare nevoie de numirea asta, şi că dumneavoastră mi-aţi spus că erau vreo douăzeci de cereri. Dumnealni mi-a spus tot aşa.

— Da, asta-i adevărat.

Domnul Frunzescu nu mai zise nimic, dar o învălui pe fiică-sa, pe Rada, care, la braţ cu Ana, ascultase convorbirea, într-o privire îngrijorată. Ca şi când ar fi început să se teamă de prietenia Radei cu Ana. După ce rămaseră singure, Rada o întrebă:

— Ştii de ce nu-i place tatei că ai fost acolo? De ce se spune că Zamfir nu are o faimă prea bună?

— Mi se pare că ne-a spus însuşi domnul Frunzescu: pentru că primeşte prea multe vizite feminine.

— Da. Dar tocmai asta e. înţelegi la ce fel de vizite a făcut aluzie? De ce natură sunt vizitele acelea?

— Pentru intervenţii. A spus-o chiar tatăl tău.

— A spus-o, dar nu putea sa vorbească pe faţă. E vorba, draga mea, de nişte vizite cam… Deochiate. Tot oraşul ştie că-i un mare Don Juan. Şi e compromiţător pentru o femeie sau pentru o fată să-i facă vizite.

— Se poate să fie aşa cum zici că ştie tot oraşul. Nu te contrazic. Dar eu, şi în cazul că aş fi ştiut ce se vorbeşte pe sama lui, tot aş fi intervenit la el pentru numirea tatei. Doar ţi-am spus în ce situaţie sunt părinţii mei! Cine să le vină într-ajutor? Oamenii politici care l-au adus la oraş, i-au dat asigurări că va rămâne la bancă până la pensionare. Altfel mama nu s-ar fi mişcat din sat. Când au venit aici, şi-au vândut vitele, şi-au dat în parte moşia, şi acum nu mai au cu ce să-şi refacă gospodăria.

— Da, ştiu, mi-ai spus. Însă noi trebuie să ţinem şi la numele nostru bun. Doamna directoare a ştiut pe cine anume vrei să vezi la tribunal?

— Se-nţălege! Nici nu mi-a trecut prin cap să-i ascund de ce şi la cine mă duceam la tribunal.

— Atunci mă mir cum de ţi-a dat permisiunea să-l vezi pe Zamfir! Ea ştie bine ce faimă proastă are judecătorul acela!

— Ei, iată că mi-a dat totuşi permisiunea. Poate că se va fi gândit şi dumneaei, cum mă gândesc şi eu acuma, că decât faima bună e mai de preţ altceva.

— Ce anume?

— Existenţa cuiva, existenţa unei familii.

— Chiar cu preţul compromiterii numelui bun?

— Cu compromiterea lui reală, în fapt, desigur că nu. Dar, în ce mă priveşte, câtă vreme sunt curată şi dreaptă, nu-mi prea pasă de ce spune gura lumii, de aşa-numiţi faimă bună sau rea. Am început să înţăleg şi eu cu ce măsuri te apreciază lumea…

— Ano, n-ar trebui să judeci aşa. Multe depind în viaţă de ceea ce crede lumea despre noi, de felul în care suntem văzute!

— Ei bine, Rado, eu m-am hotărât să nu mă orientez după gura lumii nici să izbutesc în viaţă după faima ce-mi vor face-o alţii, ci după propria mea convingere, aşa cum îmi va porunci, de fiecare dată, conştiinţa mea.

— Pornind pe drumul ăsta, poate că odată şi-odată ai să regreţi.

— Nu ştiu, se poate, dar n-am de ales. Pe alt drum nu pot merge.