XIX.

Pe la sfârşitul lui iulie, Ana primi o ilustrată dintr-o staţiune maritimă. Inginerul Marinescu, iscălind numai cu iniţialele, îi trimitea două rânduri: Refugiat de mult din munţi, am crezut să rămân la mare. Greu de suportat! Plec şi de aci. Enigmatic şi scurt. Contrar felului său de a scrie. Totuşi Anei i se păru că-i comunică exact ceea ce o interesa că nu mai era de mult timp la Predeal.

La vreo patru zile după discuţia aceea aprinsă cu grupul de tineri, poştaşul îi aduse un plic. După adresă nu-şi dădu sama cine i-l trimisese. Era un scris de fată, dar nu era al Radei, iar cu alte fete nu corespondase până acum. Rupse plicul şi se uită la iscălitură. Era de la colega ei de clasă Dina Teodoru. O invita, în numele ei şi al mamei sale, să-şi petreacă cele trei-patru săptămâni câte mai rămăseseră până la sfârşitul vacanţei, la Sinaia: Avem o mică vilă la marginea Sinăii. Până acum a plouat mereu. A trebuit să facem şi focul. Dar de-o săptămână-ncoace vremea s-a îndreptat. Localnicii, care ştiu cum merge timpul în oraşul lor, spun că de-acuma până la toamnă va fi mereu vreme bună. Ne-ai face o mare plăcere – şi mie şi părinţilor mei – dacă ai veni. Noi te aşteptăm.

Ana se miră că Dina Teodoru îi ştia adresa de-acasă, dar îşi zise, în cele din urmă, că probabil va fi luat-o de la internat.

Dacă ar fi primit invitaţia înainte de discuţia aceea aprinsă, poate că ar fi refuzat-o. Dar acum se bucura că poate pleca din sat. Prea stătea singură toată ziua, şi-apoi o chinuia din ce în ce mai tare gândul că mersese prea departe în susţinerea părerilor ei faţă de grupul de tineri consăteni, făcându-se astfel nedorită în mijlocul lor. Greşise ea? Greşeau ei? Nu ştia. Pentru a i se cristaliza impresiile din sară aceea, ca şi pentru a-şi analiza la rece conduita sa de-atunci, va fi mai bine, îşi zise, dacă va schimba locul, mediul. De departe se vede mai uşor şi mai limpede adevărul.

Veta se bucură mai mult decât Ana când auzi de invitaţie.

— E o colegă de-a ta?

— Da, o fată foarte bună.

— Şi familia încă te pofteşte?

— Se-nţălege!

— Eu zic să primeşti. Ai făcut destulă treabă vara asta. Nici n-ai avut vreme să te odihneşti.

— Dar mi-ar trebui o rochie, ori chiar două! Şi mi se pare că cu banii pe care-i am eu de-abia îmi voi putea plăti drumul.

— Am eu ceva bani puşi deoparte.

— Ar trebui să merg să stau la tata două-trei zile, până mie-ar coase cineva. Eu, cu cât mă pricep, n-aş îndrăzni. Rău e că doamna directoare e dusă, cu familia, în vilegiatură. Dar o să-ncerc totuşi, poate că aş putea sta la internat; mi-ar plăcea mai mult decât în locuinţa tatei.

Sosind la oraş, Ana găsi repede o croitoreasă mai liberă, o fată care cosea şi în familii şi pe care o cunoştea din internat. Venea uneori să-i coase directoarei.

— Foarte mult aş dori, domnişoară Silvia, să asist şi eu când croieşti şi când coşi rochiile. Aş vrea să prind şi eu câte ceva din meseria dumitale. Mi-ar prinde bine în viaţă. Acasă ani-am făcut eu un fel de capot, dar la rochii nu mă prea pricep. Apoi, nici nu prea am ce face în oraş. Internatul e pustiu… Nu-i decât portarul.

Croitoreasa râse:

— Bucuros, domnişoară Ana. Dar la şcoală parcă învăţaţi şi croitul. Eu cred că ţi-ai fi putut coase şi singură rochiile. E foarte simplu. Iată, eu urmez modelul pe care mi l-ai arătat dumneata.

— De cusut, da. Însă n-aş cuteza să le croiesc. Apoi, oricum, pentru cumpărarea ştofei tot trebuia să vin la oraş.

— Bine, domnişoară Ana. Cred că în două zile le dăm gata. Le-aş fi putut gata şi mai răpede, dar, iată, mai am de isprăvit şi bluza asta, şi e urgentă.

Astfel Ana rămase, încă din după-amiaza primei zile, în atelierul croitoresei, însă de dormit, trebui să doarmă în locuinţa tatălui său.

A doua zi, înainte de a pleca la atelier, zbârnâi prelung soneria, şi taică-său se ridică numaidecât de pe scaun.

— Mă cheamă domnul judecător Zamfir, zise el.

— S-a şi înapoiat din Italia?

— Da, de două săptămâni.

Ana, întrând în tribunal, avusese impresia că toată clădirea e pustie: coridoarele erau goale, treptele nu le mai urca nimeni. Domnea şi aici un aer de vacanţă.

— Nu e vacanţă – zise tată-său – ci se lucrează cu mai puţini judecători. Ceilalţi sunt în concediu.

Soneria zbârnâi din nou, şi Ion Muja, tocmindu-şi uniforma, ieşi în grabă. Peste câteva minute se întoarse şi zise prin uşa întredeschisă:

— Ano, trăbă să mă duc până la Administraţia Financiară, Poate voi zăbovi mai mult, căci acolo e mereu îmbulzeală. Dacă întârziu şi vreai să pleci, încuie uşa şi pune cheia aici între fereşti.

— Am înţăles.

Ana încă nu era gata de plecare la atelierul modistei, încă nu băuse ceaiul, pe care i-l pregătise tată-său.

Sorbind din ceai, cu capul aplecat asupra unui jurnal de mode din care voia să-şi aleagă modelul celei de a doua rochii, nici nu băgă de samă când se deschise uşa, de-aceea tresări când auzi lângă ea vocea judecătorului Zamfir.

— A, ce surpriză plăcută!

— Zise acesta. Dumneata aici?! Voiam să văd dacă a plecat tatăl dumitale. Am uitat să-i dau o ordonanţă de plată. Bună-dimineaţa!

— Da, a plecat.

— Răspunse Ana, încercând să-şi înfrângă spaima prin care trecuse. Bună-dimineaţa, domnule judecător. V-aţi înapoiat cu bine? A fost frumoasă excursia?

— Nu pe cât putea fi.

— Se pare că dumneavoastră aveţi gusturi prea rafinate. Ori poate că v-aţi plictisit de excursii. Mi s-a spus că aţi făcut foarte multe.

— Cine ţi-a spus?

— Cineva care ştie.

— Da, nu pot să mă plâng! Am cutreierat multe ţări. Dar, spre deosebire de altă dată, acum n-am avut norocul să am tovarăşi de excursie plăcuţi.

— Sau, mai bine zis, tovarăşe.

— Da, ai dreptate. Dacă primeai propunerea mea, cred că excursia ar fi fost încântătoare.

Tot vorbind, el se apropie de masă şi se aplecă asupra jurnalului de modă.

— Ia te uită! Te interesează şi astfel de literatură?

— Mă interesează tot ce e frumos.

— Dar, să-mi dai voie! Ăsta e un jurnal cam vechi. Ca să spun aşa, e un jurnal de modă care nu mai e la modă.

Începu să-l frunzărească, atingând din când în când mâna Anei.

— Trebuie să ştii că eu mă pricep şi la moda feminină. Dacă vrei să-ţi alegi un model, lasă-mă să ţi-l aleg eu. Păcat însă că jurnalul ăsta e aşa de vechi.

— Vă rog să nu vă mai osteniţi. Mi l-am şi ales. E şi croit. E în lucru acum.

— Da?! Regret. Să ştii că eu am un gust foarte rafinat. Altădată să mi te adresezi mie şi n-are să-ţi pară rău.

— Da, ştiu.

— Ce ştii?

— Că vă pricepeţi. Am auzit.

— Iar ai auzit! S-ar părea că lumea nu mai are altceva de făcut decât să vorbească de mine.

— Da, într-adevăr, se vorbeşte cam mult…

— Şi cam ce se vorbeşte?

— Cred că dumneavoastră ştiţi mai bine decât mine… Ana continuă să-şi soarbă ceaiul, în vreme ce judecătorul o sorbea pe ea din ochi. Era un bărbat elegant, aproape sclivisit. Împrăştia o boare de parfum subtilă.

Cu multă abilitate, întinse braţul şi încercă s-o apropie pe fată.

— Eşti frumoasă, domnişoară Ana. Aş da un regat pentru un sărut al dumitale.

— Un regat pentru-o ţigară, răspunse Ana ironic. Judecătorul încercă să-i vadă ochii, dar pleoapele fetei erau lăsate peste luminile verzi. Crezu că are de-a face cu aceeaşi atitudine pe care o remarcase de-atâtea ori la femei înainte de a-i ceda, şi se avântă cu o mişcare felină să o sărute.

În aceeaşi clipă paharul de ceai căzu sfărâmându-se pe podele, şi o palmă răsună plină pe obrazul judecătorului.

— Nu-i nimic! Zise Ana, păstrându-şi sângele rece. Era un pahar vechi şi ieftin. O să-i cumpăr eu altul tatei. Cu coada ochiului văzu ca obrazul omului, alb, pudrat mai înainte, ardea acum, roşu ca focul. Izbise cu sete, o ustura palma. Şi nu-şi putu reţine multă vreme râsul. Izbucni. Apoi, liniştindu-se un pic, zise:

— Scuzaţi-mă, vă rog, am vrut să prind paharul cu mâna cealaltă, şi cum capul durnneavoastră era puţin cam prea aplecat…

Aşa s-a întâmplat…

Judecătorul respira greu. O vreme nu spuse nimic. Dar în ochii lui se citea o ură laşă. Era c-un obraz şi cu fruntea palidă, iar cu celălalt trandafiriu. Tăcând, se apropie de uşa şi, cu mâna pe clanţă, zise:

— Te-ai purtat obraznic, ţigăneşte. Nimeni nu mi-a adus, până acum o asemenea ofensă. Ţine minte ce-ţi spun: o să-ţi pară rău pentru ce-ai făcut!

— Nu cred că m-am purtat cum spuneţi dumneavoastră, dar de părut, îmi pare rău încă de pe acum! Se poate să i se întâmple aşa ceva unui domn cu gusturi atât de rafinate. Regret foarte mult!

— Vei regreta şi mai mult când îl voi da afară din slujbă pe tatăl dumitale, răspunse judecătorul Zamfir, cu un surâs ce voia să fie ironic, superior.

Ana se îndreptă ca un steag şi îl fulgeră cu o privire dispreţuitoare.

— Nu cred!

— Ce nu crezi? Întrebă judecătorul, păstrându-şi acelaşi surâs.

— Că veţi fi atât de josnic încât să vă răzbunaţi pe tata.

— Pe dumneata mă voi răzbuna, procedând astfel. Veţi rămâne pe drumuri!

Ana se făcu galbenă ca ceara.

— Îţi spun încă o dată că nu cred, zise ea pe un ton rece, alb, schimbând totodată şi pronumele de reverenţă folosit până acum cu o formă ce-i exprima dispreţul.

— Crezi că nu depinde de mine să-l dau afară?

— Nu mă îndoiesc că până acum atârna numai de dumneata. Dar începând de acum cinci minute, depinde şi de mine! Răspunse ea pe un ton hotărât.

— Ce vrei sa spui? Întrebă Zamfir, ridicând o sprânceană.

— Exact ce ai auzit şi ce ai înţăles! Dacă vei cuteza sa te răzbuni pe tata pentru palma pe care ai meritat-o, mă voi duce la preşedintele tribunalului şi-i voi spune ce s-a întâmplat. Voi vorbi în tot oraşul. Şi, la nevoie, te voi da la gazete!

— Poate că ai fi în stare… Dar cine te va crede?

— Nu poate! Sunt! Şi mă vor crede, pentru că toată lumea te cunoaşte. Şi de-acum înainte să nu mai îndrăzneşti să te-apropii vreodată de mine! Azi ţi-am tras o palmă, dar cu proxima ocazie îţi voi scoate ochii! Judecătorul ieşi trântind uşa.

Ana adună cioburile de pe jos şi le azvârli pe fereastră, în curtea tribunalului. Apoi aruncă o privire în oglindă. Păru încântată de fata pe care o vedea şi-i zâmbi. Luă jurnalul de modă de pe masă, încuie uşa şi puse cheia la locul indicat de taică-său.

Numai de n-aş uita să cumpăr paharul până nu-i observă tata lipsa, îşi zise ea, mergând spre modistă. Şi cum tocmai trecea pe lângă un magazin de sticlărie, cumpără un pahar de forma celui spart, şi, întorcându-se din drum, îl puse la locul lui.

Ion Muja încă nu revenise de la Administraţia Financiară.

În bun loc l-a trimes pe tata – se gândi Ana.

— A potrivit în aşa fel lucrurile încât să-i rămâie destul timp pentru a fi singuri. Ce canalie! Asta-i domn? Asta-i intelectual? Pfui!

A doua zi sară, cele două rochii de vară erau gata. Materialul era ieftin, dar culorile erau frumoase şi modelele alese de un bun-gust desăvârşit. Până şi croitoreasa se miră cât de drăguţe au ieşit.

— Îmbrăcată aşa, nimeni nu o să te mai poată cunoaşte că încă eşti elevă. Şi trăbă să-ţi spun că-ţi vin mult mai bine decât uniforma de liceu. Dumneata eşti de-acuma domnişoară mare, nu mai eşti o copilă.

Ana îi mulţumi.

— Şi pentru cât de frumoase le-ai făcut, şi pentru că, stând lângă dumneata, am avut prilejul să mă introduc şi eu niţel într-o artă care probabil că-ţi aduce multe satisfacţii.

— Da, când ar fi să lucrezi numai pentru tine. Când nu-i o meserie. Altfel, e destul de obositoare. Şi-apoi, multe femei sunt nemulţămite cu ce le-ai lucrat.

— Sunt şi de-astea?!

— Cele mai multe!

— Doamna directoare ştiu că totdeauna a fost mulţămită.

— Mai uşor le mulţămeşti pe adevăratele doamne, decât pe cele care s-au făcut doamne peste noapte. Unele, care-au trăit până mai ieri la ţară sau cine ştie pe unde, au nişte pretenţii!… Ţin să te-nveţe toţi termenii tehnici de prin jurnalele de modă, şi spun nişte bazaconii de nu ştii cum să-ţi mai ţii râsul.

— Totuşi cred că astea sunt cele mai puţine, nu?

— Da' de unde! Sunt cele mai multe. Majoritatea sunt din clasa celor îmbogăţiţi de război, care dau acum năvală în pătura de sus. De, azi nu mai e clientela selectă de dinainte de război.

Când să plece, Ana se întoarse deodată şi întrebă:

— Domnişoară Silvia, dumneata ai auzit de un domn judecător Porfir, Arghir, Zamfir sau aşa ceva?

— Zamfir -preciză croitoreasa. Cum să n-aud?! După cum ştii, eu lucrez în casele multor famili din oraş şi aud multe.

— Şi ce faimă are domnul ăsta?

— Te interesează?

— Da!

— Nu merită! Are o faimă foarte proastă!

— Mă interesează nu pentru mine, ci pentru tata. Tata e acuma aprod la tribunal, şi mi se pare că vrea să-l scoată din slujbă. Judecătorul ăsta e un fel de şef peste personal. Tot el l-a pus, în urmă cu un an, pe tata în serviciul ăsta.

— S-a plâns tatăl dumitale?

— A… făcut unele aluzii.

— În societate e un om compromis din multe pricini. Se spune că nu e corect în relaţiile lui cu advocaţii, că se lasă mituit. Dar mai ales are o întreagă cronică scandaloasă cu femei. Dacă vreai să te compromişi e de ajuns să te vadă vreodată cineva în societatea lui. Şi, totuşi, femeile nu se potolesc! Drept e că nici nu prea alege… Se spune că cheltuieşte mulţi bani cu ele.

— Dar, ca om, e rău, e răzbunător?

— Probabil, fiindcă cine se poartă josnic într-o privinţă, nu-i, deobicei, nobil într-altele.

— Sunt cu totul de părerea dumitale. Dar nu ştii dumneata cine-i mai mare decât el, acolo, la tribunal? Presupun că preşedintele.

— Da, preşedintele. Dar eu am auzit vorbindu-se că are un duşman neîmpăcat între consilierii de la Curtea de Apel. Acela a făcut până acum, în mai multe rânduri, demersuri să fie mutat din oraş, dar nu i-a succes. Se spune că Zamfir are proptele tari la Ministerul de Justiţie.

— Nu ştii cum îl cheamă pe consilierul acela?

— E un domn mai bătrân. Îl cunosc şi eu. Stai puţin să mă gândesc… Da, Preda îl cheamă.

— Mulţămesc.

— Dar ce, e chiar atât de serios?

— Tata nu mi-a dat să înţăleg decât indirect. Când voi vedea că lucrul devine serios, o să intervin la acel domn Preda.

Anei îi trecu prin gând să se pună imediat în gardă şi să-l avizeze pe preşedintele tribunalului despre ameninţarea lui Zamfir. Se gândi apoi să se ducă la consilierul Preda încă înainte de a pleca spre Sinaia. Dar pe drum spre locuinţa tatălui său se răzgândi. Nu o să cuteze!

— Îşi zise Ana. Un om atât de josnic ca el nu se poate să nu fie laş. Şi-apoi, de ce să-mi pun numele lângă cel al unui asămenea om, fie şi numai într-o destăinuire confidenţială? Şi nu-i spuse nimic nici tatălui ei. Se mărgini să-l întrebe cum îi place slujba asta nouă şi cum se poartă judecătorii cu el.

— Toată lumea-i mulţămită de mine. Nici nu-i de mirare: îmi văd şi eu de lucru.

— Şi domnul judecător Zamfir e mulţămit de dumneata? Mi se pare că el e mai mulţămit decât toţi.

— Iată ce-am voit să-ţi spun. Am informaţii de prin oraş că domnul Zamfir, câteodată, ştie să se poarte şi urât cu subalternii. Dacă ar începe să se poarte aşa şi cu dumneata, să te faci că nu bagi de samă. În orice caz, să nu faci pe supăratul şi să-ţi dai demisia. Am auzit că-i place să-şi schimbe mereu personalul şi că abia aşteaptă ca cineva să-şi dea demisia.

— Dar, draga mea fată, nu văd nici un motiv pentru care s-ar purta urât cu mine de-aici înainte.

— Poate să aibă vreun protejat nou. Ce mai ştii? Dumneata să te faci că nu vezi nimic, dar să mă avizezi pe mine, îndată ce vei vedea că şi-a schimbat atitudinea faţă de dumneata.

— Ei, comedie ca asta! Mă faci să mă chiar tem! Ai auzit ceva? S-a întâmplat ceva?

— Nu s-a-ntâmplat şi nu am auzit nimic, dar e bine să luăm nişte măsuri de precauţiune, pentru că văd că dumitale îţi place aici.

— Da, îmi place. E serviciu uşor, slujbă domnească!

Ion Muja rămase nedumerit după plecarea fetei. Pe judecătorul Zamfir nu-l întâlni decât peste trei zile, dar nu surprinse nici o schimbare la el. Cine ştie cine i-o fi umplut capul Anei cu astfel de temeri!

— Îşi zise Ion. Poate vreun coleg. Nu era simpatizat de ceilalţi aprozi, pentru că era mai şcolit şi mai descurcăreţ decât ei.

Ana nu văzuse Sinaia decât din tren, cu o vară înainte, când trecuse pe-acolo, la întoarcerea de la mare.

Trenul întră în gară pe însărate. Dintre piscurile brazilor de pe crestele înalte ieşea o lună plină rotundă şi albă, transparenta, de parcă banul ei uriaş era bătut din foiţe subţiri de argint curat. Răsărea în singurătăţile înalte, într-o puritate cosmică încă nevăzută de ochii ei. Aerul tare, pur, din lumea de sus, a lunii, pătrundea până pe peron, îl simţea în nări proaspăt; pătruns de mireasma de cetini; i se părea că-l pipăie cu ochii, cu pleopele, cu pielea obrajilor. Din toate părţile coborau asupra oraşului, negre, prăpăstioase, cascade de păduri de brad. Cupola cerului, boltită înalt deasupra, îşi sprijinea marginea rotunda pe temeliile munţilor din jur, dincolo de care închipuirea, fermecată de priveliştea măreţiei, construia, deslănţuita, alte şi alte cupole de cer, sprijinite pe ţarcuri de creste încremenite. Câteva stele rare îşi picurau sfioase argintul; lumina celor mai multe o puteai doar bănui licărind în strălucirea albă a lunii pline care poleia cerul şi pământul, deschizând adâncimi de-ntuneric între coastele luminate ale munţilor şi cele din dosiştele rămase în umbră. Ana trăia puternic senzaţia de-a fi intrat într-o lume de uriaşi încremeniţi în muţenie. A lor era toată împărăţia asta de jur-împrejur, până la cer. Viaţa oamenilor care se mişcau şi lărmuiau aci, în adâncul acestui templu pentru zei, nu era decât o viaţă măruntă, de pitici gălăgioşi, îşi aduse aminte de o poveste pe care i-o spunea maică-sa în copilărie: cum o fată de uriaş, ieşind într-o zi la plimbare şi întâlnind un om care ara cu patru boi, a crezut că-s nişte furnici; şi cum nu mai văzuse până atunci asemenea furnici, i-a luat de-a valma în poală – boii, stăpânul şi poganicii – şi s-a dus să-i arate, ca pe o minune, tatălui ei.

Nu-şi mai dădea sama cât timp trecuse de când plecaseră din gară, într-o trăsură, ea şi colega ei, Dina Teodoru, care îi ieşise în întâmpinare. Ieşiseră din staţiune, vilele se răriseră, şi, de-o vreme, Anei i se părea că au ieşit din lume, că plutesc undeva prin văzduhul pur, argintat de lună. Doar din când în când tresărea uimită de un zvon de murmure şi şoapte ce păreau să vină când de deasupra, când dintr-o parte, când dintr-altă, de parcă o întreagă ceată de călăreţi în zale le-ar fi însoţit în plutirea aceasta pe-ntunecimi argintate. Deodată, trăsura se opri, şi-atunci Ana înţelese că zvonul de murmure şi şoapte al cetei de călăreţi în zale ce le-nsoţise, în închipuirea ei, era zvonul unui părău de munte, ascuns în noaptea brădetului.

— Am ajuns!

— Zise Dina şi sări sprintenă din trăsură.

— Ţi-a părut lung drumul? Stăm cam departe…

— Dimpotrivă!

Vorbi, dar auzul îi era mereu prins de vârtejul apelor şi ochii ei iscodeau. Deodată tresări: undele de argint sclipiră de foarte aproape, de la stânga, într-un mănunchi de raze. N-ar fi crezut că părăul e chiar atât de aproape.

Familia Teodoru nu avea alţi copii în afară de Dina. Părinţii ei erau o păreche de oameni aşezaţi, liniştiţi, cam bătrâiori: se căsătoriseră târziu. Bărbatul era administrator-de-legat la o cunoscută instituţie bancară. Doamna Teodoru părea chiar mai înaintată în vârstă decât domnul Teodoru, dacă luai în samă numai părul cărunt ce-i încununa capul într-o pieptănătură de modă veche.

Ana fusese de multe ori în casa familiei Teodoru, ca invitată a Dinei. Fata era înaltă, subţire şi avea un aer distins. Doamna Teodoru nu dădea niciodată cu ruj, nu-şi vopsea unghile. În toată casa domnea o atmosferă sobră şi liniştită; în timpul din urmă, Ana se simţea mai bine, mai la adăpost în familia Teodoru decât în familia Frunzescu.

Ana nu remarcase, nici la Dina şi nici la părinţii ei, vreo expansiune sentimentală faţă de ea, ci numai o purtare corectă, rezervată, distinsă, ca şi când ea, Ana, ar fi fost vlăstarul unei familii cel puţin egale din punct de vedere social-aşa că fusese destul de mirată când primise invitaţia Dinei.

— E nemaipomenit de frumos aici!

— Spuse Ana a doua zi dimineaţă, când se întâlniră cu toţii la prânzişor. N-am să uit niciodată că m-aţi invitat la dumneavoastră şi vă voi fi pururea recunoscătoare.

— Îţi place mai mult aici decât la mare? Întrebă domnul Teodoru.

— Pentru mine, care am crescut la ţară, între lunci înverzite şi dealuri împădurite, marea mi-a părut prea uniformă, aproape moartă. Însăşi priveliştea apelor nemărginite e parcă prea măreaţă şi te anihilează. Dar să stai zi după zi pe plajă, să auzi aceeaşi larmă de valuri prăvălite, te oboseşte de la o vreme. Şi-apoi nu-i un strop de viaţă, un ciripit de pasăre…

Domnul Teodoru zâmbi.

— Da, pentru cei crescuţi în mijlocul naturii, de la o vreme marea devine obositoare, plictisitoare. Am încercat şi eu aceste senzaţii.

— Dar ceea ce banalizează frumuseţea mării e îndeosebi grădina aceea zoologică de pe plajă.

— Sau, mai exact, o trivializează. Sunt de perfect acord, zise doamna Teodoru.

O săptămână nu-i fu deajuns Anei să cutreiere localitatea şi împrejurimile. Dina uneori obosea, se oprea pe o bancă, pe un trunchi de brad şi o lăsa să urce singură pe cărări, sau să urmărească cursul pâraielor tot mai sus, în răcoarea brazilor. Pentru Dina multe locuri erau cunoscute. Dar Ana descoperi numeroase altele, necunoscute, unde prietena sa o însoţea cu plăcere.

Uneori pierdeau noţiunea timpului, se duceau prea departe şi ajungeau la masă târziu. Deşi punctualitatea era o regulă în familia Teodoru, totuşi părinţii le aşteptau, nu le făceau observaţii, satisfăcuţi de bucuria ce se citea pe faţa Dinei, de vioiciunea ei. Se vedea că-i face bine mişcarea, în ultimul timp Dina fusese mereu abătută şi nu se prea îndepărta de vilă.

Pe la mijlocul săptămânii a doua de la sosirea Anei, cele două fete se depărtaseră binişor de staţiune, pe o cărare-n serpentină, ce urca mereu printre brazi, lăsând tot mai departe, în vale, fierberea clară, răsunătoare a Pelişorului. Plecaseră de la vilă pe la ceasurile opt dimineaţa, şi urcau, cu pauze, de două ceasuri, când zăriră, coborând pe serpentină, un tânăr înalt, cu capul gol, îmbrăcat într-o cămaşă uşoară de sport. Venea fluierând şi bălăbănind din braţele-i lungi, ca şi când toată lumea era a lui.

Când se păru că le-a zărit, încetă melodia pe care o fluiera şi începu să imite strigătul mierlei negre, dar atât de bine, că mierlele adevărate începură să-i răspundă când de ici, când de colo.

La o cotitură a serpentinei, Ana îl văzu mai bine, şi inima-i zvâcni speriată. Doar nu va fi ingineral Marinescu! Îşi zise ea, uimită. Aruncă o privire întrebătoare Dinei, dar pe faţa prietenei sale nu putu citi nimic. Poate că mi s-a părut, îşi zise Ana, şi în sufletul ei încolţi părerea de rău că se înşelase.

Tânărul dispăru la o cotitură a cărării, dar fluiera mereu, parcă tot mai îndrăcit. Când apăru din nou pe cărare, era foarte aproape de cele două fete, şi amândouă se opriră chicotind de uimire.

— Îl cunoşti pe văru-meu?! Întrebă Dina, mirata.

— Da, îl cunosc, de la mare, din vara trecută. Dar nu ştiam că ţi-e văr!

— Mi-e văr după mamă. Mama mea şi cu mama lui sunt surori. Dar când o fi venit?!

Inginerul le salută de departe, făcând o plecăciune adâncă.

— Sunt primele căprioare pe care le întâlnesc în dimineaţa asta. Şi pot să spun că m-am sculat cu noaptea-n cap, anume pentru aşa ceva.

— Dar când ai venit, Dinule? N-ai anunţat şi tu pe nimeni!

— Cum să anunţ pe cineva când nu eram sigur ca pot veni? Rămân doar o săptămână.

Ana simţea că se enervează; fără nici un motiv, decât acela al surprinderii-gândea e -inima-i bătea cu atâta putere, încât îi era frică să nu i-o audă cumva inginerul sau Dina. Avea o senzaţie necunoscută încă: i se părea că bărbatul acela zvelt, înalt, puternic, brunet, cu ochii negri plini de lumină îi era atât de cunoscut, atât de apropiat, încât parcă era oarecum al ei.

— De unde vii? Îl întrebă ea, cu o voce înduioşată, pe care nu şi-o cunoştea. Şi, în sine: Desigur că tonul ăsta e din cauza inimii, care nu se mai linişteşte.

Tânărul ridică braţul drept şi arătă în sus şi în urma sa.

— Din cer!

— Ai fost până-n pisc? Întrebă Dina.

— Am zburat!

— Dar asta-nseamnă că te-ai sculat cu noaptea-n cap!

— Nu chiar! Era o geană de lumină asemănătoare cu cea care străbate acum printre genele lungi ale domnişoarei Ana.

Ana simţi un val de căldură cum i se revarsă şi i se împrăştie brusc în trup. În aceeaşi clipă inima ei începu să bată regulat, eliberată din ritmul acela grăbit. Ştia că pleoapele şi le plecase involuntar şi că, printre gene, privirea şi-o simţise plină de duioşie, ca şi vocea.

— Veşnic galant, cum te-am ştiut, dragă vere!

— Ba deloc! Numai un om care spune totdeauna adevărul, întâmplă-se orice s-ar întâmpla. Nu-i aşa, domnişoară Ana?

Coborau acum toţi trei. Ana-i aruncă o privire ca şi cum ar fi vrut să-l întrebe dacă doreşte ca Dina să ştie că ei sunt în corespondenţă, sau nu. Întrebarea lui presupunea nu numai că s-au cunoscut acum un an, dar şi că, între timp, se stabilise între ei o legătură spirituală mai intimă. Cum nu putu citi nimic pe faţa lui, Ana crezu că-i mai bine să nu dezvăluie nimic în afară de ceea ce-i spusese Dinei, că-l cunoaşte de la mare.

— A-ţi răspunde, ar însămna să-mi iau o prea mare responsabilitate, zise ea.

— Ei, poftim! Mă faci de ruşine înaintea verişoarei mele! Dar, ia spune-mi, dumneata de când eşti aici?

— De vreo zece zile.

— Şi-ţi place ca la mare?

— Neasămuit mai mult!

— Mă poartă pe toate potecile, până-mi iese sufletul, zise Dina, surâzând.

— Nu prea se vede. Eşti într-o formă admirabilă. De-alt-fel, la drept vorbind, domnişoara Ana cam are darul să scoată sufletul din om. Mai ştiu şi eu câte ceva, de la mare.

Ana avu impresia că el voia să spună altceva, să argumenteze cu scrisorile, dar că se reţinuse, aşa încât se bucură că fusese şi ea discretă mai înainte.

— Atârnă de suflet! Zise ea, şi râse.

Intrând în ritmul obişnuit al relaţiilor dintre ea şi el, simţi că i se împrăştie emoţia de la început şi că poate vorbi cu el în toată libertatea. Cine ştie ce mi-a provocat emoţia, duioşia aceea de mai înainte. Poate să fi fost de vină apariţia lui neaşteptată, surprinderea mea de a-l întâlni dintr-odată aici, pe neaşteptate…, îşi zise Ana.

— De suflet?

— Păi, da! Îmi închipui că sunt suflete mici, care pot zbura uşor, ca o pasăre din cuib, dacă ţii gura deschisă.

— Vai de mine! Dumneata îţi închipui că sufletul iese prin gură?!

— De ce nu? N-ai auzit spunându-se de un om că-i cu sufletul la gură? Râseră toţi trei.

— În cazul acesta, dacă ar fi aşa cum spui, de câte ori suntem în tovărăşia unor fete frumoase, ar trebui să stăm cu gura închisă. Şi desigur că dumneavoastră aţi fi cele care aţi regreta.

— Atârnă!

— De ce atârnă?

— De cel care vorbeşte! A, desigur! N-ai de ce faci ochii aşa de mari. Pe dumneata te-ascultă cineva cu plăcere. Eşti un inginer spiritual.

— Fac ochii mari pentru că eu ştiu un lucru pe care dumneata se pare că nu-l cunoşti încă: sufletul nu zboară pe gură, ci vorbeşte prin ochi, prin glas.

— Nu mai spune!

— Trebuie să ai încredere într-un inginer spiritual. Dar mi-ai face plăcere dacă mi-ai spune de ce ai îmbinat aceste două cuvinte?

— E simplu: un inginer este egal cu tehnică, legi, materie. Un inginer spiritual e o raritate.

— Bravo, Ana! Văd că vă întreceţi în complimente. Ştiţi că-mi place? Dinu avea nevoie de o parteneră ca tine. Îi place să se dueleze în cuvinte cu toată lumea.

Dina începu să-l întrebe de pe acasă, despre părinţi, despre mersul întreprinderii unde era director, despre fetele cu care mai făcuse cunoştinţă, despre planul lui de a mai face încă nişte studii de specializare în străinătate.

Ana asculta convorbirea lor, fără să intervină. Senzaţia de la început puse din nou stăpânire pe ea. Dina nu vorbea cu un străin, ci cu un cunoscut, cu un prieten de-al ei. Se simţea oarecum interesată de toate întrebările Dinei, şi mai ales de răspunsurile lui Dinu. Participa în tăcere la ele, ca şi cum ar fi fost şi ea din familie. Ce prostie! Cum de i s-a iscat acest sentiment?

Când Dina îi puse întrebarea cu privire la studiile din străinătate, Ana simţi un junghi în inimă şi aşteptă răspunsul lui cu sufletul la gură. Ei, în scrisori, nu-i pomenise niciodată despre un asemenea plan! Dar de ce i-ar fi pomenit? Se întrebă tot ea. Totuşi neliniştea nu şi-o putea stăvili.

— Încă nu sunt hotărât ce voi face-răspunse Dinu Marinescu. Studiile acestea în străinătate depind în mare măsură de rezolvarea în prealabil a unei alte mari probleme. O problemă vitală pentru mine.

— Şi nu o poţi rezolva? Întrebă Dina.

— Aş rezolva-o uşor, dacă ar depinde numai de mine. Dar depinde de doi.

— E vorba cumva de consiliul de administraţie? Poate c-ar interveni tata.

— Nu, nu depinde de consiliu! El e alcătuit din oameni inteligenţi care ar înţelege că ar fi în interesul întreprinderii să fac, un an sau doi, studii de specializare în străinătate. E o problemă de cu totul altă natură, dragă Dina. Şi persoana de care depinde rezolvarea problemei nu vrea să înţeleagă şi pace! Şi nu ştiu ce o împiedecă! Inteligentă este, înţeleaptă este! Tot încerc s-o fac să priceapă că are acelaşi interes ca şi mine, dar ea nu vrea sau se face că nu vrea să înţeleagă. Cu alte cuvinte, nu sunt sigur: nu vrea, ori nu poate să vrea. Ana simţi că iar începe să-i bată inima. Acum ştia: timbrul vocii lui Dinu îi pricinuia această bătaie. Era o voce pătrunzătoare, plină, sobră şi totuşi caldă. Ceva îi spunea Anei că el, vorbind de problema aceea ce trebuia rezolvată în prealabil, făcea aluzie la ea, la sentimentele ei. Şi totuşi nu putea crede. Era cu neputinţă ca Dinu să vorbească aproape deschis, pe faţă, înaintea unei fete străine de relaţiile lor, de corespondenţa lor, despre ceea ce ea însăşi se îndoia că putuse descifra printre rândurile scrisorilor lui.

— Bine, dar şi-n toamna trecută vorbeai despre aceeaşi piedecă!

— Zise Dina. În sfârşit, trebuie să rezolvi problema, cu sau fără voia celei de a doua persoane. Poate că ţi-ar putea ajuta alţii.

— Da, problema mi s-a pus din toamna trecută, mai bine zis din vara trecută…

— Ştiam că ai o voinţă, puternică şi că nu dai înapoi când e vorba de înlăturarea piedicilor.

— Da, am o voinţă puternică, dar se pare că, de data asta mă izbesc de o voinţă tot atât de tare ca şi a mea. Însă n-am pierdut încă toată nădejdea, Dina. Nu sunt eu omul oare să se dea bătut cu una cu două!

— Trebuie să-i spui tatei. Cred că el ţi-ar putea veni în ajutor.

— Probabil că voi, recurge şi la ajutorul unchiului. Deocamdată am cerut ajutorul mătuşii.

— Da?! Nu mi-a spus nimic!

— Şi nici nu o să-ţi spună. E o problemă cam delicată. Dina se opri şi se uită la el într-o izbucnire de lumină.

— Doar nu ţi-ai pus în gând să te-nsori! Asta trebuie, să fie! Asta-i o problemă a cărei rezolvare depinde de două persoane!…

— Ei, dragă verişoară, unde-ţi fuge şi ţie mintea! Doar mă puteam însura de-o sută de ori până acum! Am eu vreme de astfel de chestii. Idealiste?

— Ştiu că te-ai fi putut însura! Se şi vorbea odată, şi chiar stăruitor, despre Rada Frunzescu. Ea tocmai a terminat liceul, nu?

Dinu se posomori.

— Mi-e frică să nu termine cu toate, biata fată!

— Ce spui?! Întrebă Ana, uitându-se speriată la el.

— E grav bolnavă, încă n-au putut nici măcar s-o ducă de la Predeal acasă. Are o pleurezie complicată…

Fetele se întristară amândouă.

— Eu am lăsat-o sănătoasăcontinuă Dinu. În iulie am fost şi eu puţin la Predeal. Dar după plecarea mea, a luat parte la o excursie în munţi, departe, o excursie de o zi, şi i-a apucat o ploaie groaznică, o rupere, de nouri, îmi scria maică-sa. Au răcit mai toate fetele care au fost în excursie: afară de brazi, n-au găsit nici-un adăpost. Unele au scăpat mai uşor. Rada a trecut printr-o grava aprindere de plămâni, din care a trecut într-o pleurezie complicată. Doamna şi domnul Frunzescu sunt disperaţi: doctorii le-au spus că e vorba de o boală foarte serioasă. Mai rău e că în familia lor au mai fost cazuri de tuberculoză, şi doctorii se tem ca nu cumva, din cauza organismului slăbit, să se ivească vreo complicaţie mai gravă.

Urmă un lung răstimp de tăcere.

— Totuşi Rada e rezistentă. Nu ştiu să fi fost bolnavă vreodată, zise întru târziu Ana.

— Se mai înşeală şi doctorii uneori, adaose Dina.

— Să dea Dumnezeu să se-nşele-întări Dinu. Totuşi, dacă într-un astfel de moment ţin să vă spun că n-am avut niciodată intenţia unei asemenea căsătorii, nădăjduiesc că mă veţi crede amândouă. Oamenii vorbesc multe, vrute şi nevrute… De exemplu, nu mai târziu decât prin mai, am auzit vorbindu-se despre căsătoria domnişoarei Ana.

Dina era numai atenţie şi curiozitate. Ana se opri indignată.

— Sunt foarte curioasă să cunosc numele mirelui, zise ea cu buzele strânse.

Nu era indignată de gluma lui Dinu, ci pentru că glumea cu atâta uşurinţă într-o chestiune care ei i se părea a fi de natură intimă. Şi mai ales pentru că glumea, pe această temă, de faţă cu o persoană străină. Căci Dina, chiar prietenă fiindu-i, era străină de sentimentele ei. Dar totodată îşi dădu sama că nu-l considera, în aceeaşi măsură, şi pe Dinu străin.

— Era vorba de un om cu o situaţie frumoasă. Regret, dar nu i-am reţinut numele.

— Pentru că un om care nu există nu are nume – răspunse prompt Ana. Te rog să ţii sama că eu mai am de făcut încă un an de liceu, şi pe urmă încă vreo patru sau cinci de universitate. Nu ştiu în câtă vreme voi putea termina dreptul, cu doctorat cu tot, bineînţăles.

— Doar nu vrei să te faci advocată?! Se miră Dinu, râzând. Ştii că-i nostim!

— Nu-i nimic de râs şi nici nostim nu-i! Vreau să-mi câştig singură traiul, şi nu mă mulţămesc cu un trai oarecare. Eu vreau să am bani mulţi, să trăiesc bine.

— Şi crezi că-i vei câştiga din advocatura?!

— Da! Mai ales din procesele de divorţ. Acum toată lumea divorţează.

— Mai sunt şi excepţii! Spuse surâzând Dina.

— Divorţează şi cei necăsătoriţi încă? Întrebă inginerul, bănuind în cuvintele Anei o replică la ofensa ce-i adusese cu bună ştiinţă când făcuse aluzie la măritişul ei.

— Nu obişnuiesc să răspund la cimilituri fără înţăles.

— Ai auzit, dragă verişoară? Iată, aşa am duelat amândoi şi în vara trecută, la mare, fără nici un folos, fără nici un câştig. Am pierdut timpul degeaba! Ce spuneam eu? Sunt probleme care nu se pot rezolva decât în doi. Zadarnic vrei sa ajungi la un rezultat, dacă celălalt nu vrea în ruptul capului.

Ana avu un zâmbet bun, luminos, dar abia perceptibil. Simţi la ce face aluzie inginerul, cum i se păru ca simte, în tot timpul conversaţiei, ceea ce era mereu ascuns în spatele cuvintelor lui.

— Întâi trăbă să fie convins şi celălalt că e vorba de un câştig real, nu de unul imaginair, zise ea.

— Hm! Mi se pare că ai dreptate, domnişoară Ana.

— Nu se pare, ci am dreptate!

Ea ridică pleoapele şi-i aruncă o privire plină, sinceră, caldă. Niciodată nu se simţise atât de aproape de un om cum se simţea de Dinu; parcă o lega o înrudire de sânge, nu numai una spirituală. Era un sentiment înduioşat, care părea că o îndeamnă să facă un pas, să-i ia mâna între mâinile ei şi să i-o mângâie.

Inginerul prinse privirea aceea parcă nu cu ochii, ci cu întreg sufletul. Părea transfigurat. Bagă de samă şi Dina că se petrece ceva între cei doi. Dar nu mai avu timp să se gândească. Intrau tustrei în curtea vilei. Din balcon, doamna Teodoru îi primi cu exclamaţii de mirare.

— Dinu! Uite, frate, că-i şi Dinu pe-aici! Ce surpriză plăcută pentru noi! Când ai sosit?

— Abia asară târziu, tanti Anastasia.

— Abia asară? Şi-ai şi reuşit aşa degrabă să te întâlneşti cu excursionistele noastre?! Că nu mai dau pe-acasă cu ziua de cap!

— Mi-au ieşit cu plinul, tanti Anastasia! Le-am întâlnit din întâmplare în pădure, tocmai când coboram din înălţimile pure ale muntelui.

— Se vede că de-aceea ai avut noroc să le întâlneşti, pentru că erai cu sufletul purificat.

— Aşa e! Puteau să-mi iasă în cale şi îngerii, nu numai nişte drăcuşori de fete.

Intrară în vilă. Dinu fu reţinut la prânz. Avea multe de povestit de pe acasă, din familie, despre boala Radei şi de multe altele. Nu mai de coincidenţa prezenţei lui şi a Anei în Sinaia nu scoase nimeni o vorbă. Această coincidenţă era o taină, taina lui Dinu şi a mătuşii sale, şi amândoi ştiură s-o păstreze, schimbând vorba ori de câte ori Dina sau tatăl ei se apropiau de ea.

Inginerul Marinescu aflase de la Rada, câtă vreme fusese la Predeal, ce prietene mai bune şi-a făcut Ana în ultimul timp. Şi când auzise pomenindu-se şi de verişoară-sa, Dina Teodoru, îşi şi făcuse planul. Nu putea suporta gândul să nu o vadă pe Ana cel puţin câteva zile. Voia să constate direct dacă fata a înţeles ceva din scrisorile lui sau nu. Atunci, pentru că altă soluţie nu avea, i se adresase mătuşii sale cu rugămintea să o invite, prin Dina, la Sinaia, fiindcă el trebuie să o vadă numaidecât. Să ştii, mătuşă dragă, ca dacă nu mă însor cu fata asta, rămân burlac, şi-i mai mare păcatul, pentru că celibatarii sunt impuşi astăzi la mari impozite. Dar, te rog, de taina mea să nu ştie nimeni decât dumneata şi cu mine. Precauţiunea e necesară, fiindcă fata, deşi pare îndrăzneaţă şi uneori chiar cam insolentă, e, în fond, însăşi puritatea şi nevinovăţia naturală; mi se pare că de-abia bănuieşte ce e iubirea, deşi cred că are aproape douăzeci de ani. E nevoie să duc cu ea o luptă dintre cele mai prevăzătoare.

Aşa o rugase inginerul pe mătuşă-sa, şi ea nu stătuse deloc pe gânduri. Ţinea la fiul surorii sale; îi era simpatic pentru poznele pe care le făcea, şi-apoi ştia că şi maică-sa doreşte mult să-l vadă căsătorit, aşezat la casa lui, cu nevastă şi copii. Că nu ţinea numaidecât să se însoare cu o fata bogată. Doamna Teodoru o cunoştea de vreo trei ani pe Ana, de când Dina începuse să o invite la ei în casă. Îi plăcea fata. Nu o interesa din ce mediu social provine, ci numai cum era. Şi după ce o observase un timp, conchisese: Fata asta e un exemplar de rasă! Aşa o calificase şi în faţa domnului Teodoru, care, deşi era un om foarte cumpănit, nu găsise cu cale să fie de altă părere. Aşa că, pretextând că Dina se cam plictiseşte singură, că nu face destulă mişcare, le comunică celor doi hotărârea ei, lăsându-i Dinei sarcina de a-i scrie Anei şi de a o invita la Sinaia. Mai mult decât atât: îi dăduse Dinei şi adresa de-acasă a Anei, pe care i-o încredinţase nepotu-său. Dina se bucurase că o putea ivita pe Ana. Se gândise şi ea s-o poftească, încă din vara trecută, după ce aflase că Ana fusese la mare cu familia Frunzescu. Dar nu prea îndrăznea să-şi arate dorinţele dinaintea unor părinţi cărora, deşi buni ca pânea caldă, le plăcea totuşi să trăiască izolaţi, într-un fel de solemnitate, şi mai ales să-şi petreacă vacanţele la Sinaia numai în familie. Pregătirile pentru primirea Anei, pe care Dina le începuse îndată după ce primise răspunsul ei, o înviorară pe fată, spre marea bucurie a părinţilor. Iar după ce sosise Ana, fata lor se schimbase, spre satisfacţia amândurora, cu desăvârşire.

Doamna Teodoru bănuia că Dina căzuse într-un fel de apatie-care nu era în firea ei-de când, în trecere prin Sinaia, fiul văduvei Ana Scarlat, vărul lui Jean Frunzescu, îi făcuse o curte asiduă. Tânărul acela, frumos şi elegant, făcuse, într-adevăr, o puternică impresie asupra Dinei, şi, după plecarea lui, fata devenise tăcută, abătută şi singuratecă.

Acum, alături de Ana, ea îşi revenise repede şi începuse să se bucure din nou de vacanţă. Doamna Teodoru era foarte mulţumită că, venind în ajutorul lui Dinu, îi fusese de folos şi fetei sale. Ea era însă o femeie discretă şi păstrase taina inginerului. Făcea uneori aluzii la ceea ce ştiau numai ei doi, dar nimeni, cu excepţia lui Dinu, nu le înţelegea.