XVIII.

Tinerii elevi şi studenţi din sat se întâlneau, de obicei, sară, după cină, la plimbare pe uliţa principală. Peste zi nu se prea vedeau. Vreo câţiva normalişti şi elevi de liceu urmau încă pilda înaintaşilor lor dinainte de unire, ieşind zilnic cu părinţii la câmp: la sapă, la fân, la secere. Liceenii din clasele inferioare păşteau vitele, alături de frăţiorii lor mai mici, rămaşi acasă. Cei ce ajutau părinţilor la muncile câmpului, erau, sară, de obicei, osteniţi, şi, după ce măsurau, în grup, de două-trei ori uliţa lungă, se duceau acasă, la culcare. Alţii nici nu ieşeau la plimbare decât dumineca. Ana îşi dădu sama cu uimire că din satul ei se ridicaseră câţiva intelectuali pe care ea nu-i cunoscuse până acum: trei studenţi şi cele două fete ale preotului, din care una era profesoară de aproape doi ani, iar cealaltă, proaspătă licenţiată în litere. Intră în rândul lor, la început cu destulă sfială: nu ştia cum să se poarte cu ei-cum te porţi cu nişte domnişori şi domnişoare de la oraş, sau după obiceiul satului? Pentru că ea, de când dezbrăcase uniforma de liceana, avea mereu senzaţia că a revenit la libertatea şi la natura ei dintâi. Însăşi casa părintească, satul, regiunile cunoscute, îndeletnicirile ei de-acum o făceau să se desprindă de întreaga conduită de la oraş şi să revie la felul ei de purtare de când avea treisprezece ani. Dar oare şi ceilalţi erau la fel? Era, de pildă, nevoie să li se prezinte, când toţi ştiau că e fata Vetei şi a lui Ion Muja? Ceva părea să-i spună că domnişorii şi domnişoarele de aici nu semănau cu cunoştinţele ei din liceu, din societate, de la mare, şi totuşi stătea la îndoială dacă să-i agrăiască pe nume, ori să le zică domnule şi domnişoară.

Birui în cele din urmă firea ei cea adevărată, de acasă, şi într-o sară-la câteva zile după primirea scrisorii lui Dinu -dădu buzna, între ei, începând să le strângă cu însufleţire mâinile şi să le spună cât îi pare de rău că n-a petrecut toate vacanţele împreună cu ei.

Impresia pe care o făcu băieţilor fu dintre cele mai bune, dar fata preotului, profesoară, cam strâmbă din nas.

Ana băgă de samă că le-a rupt o conversaţie, pe care fata cea mică a preotului, care îşi luase de curând licenţa, tot încerca să o lege din nou. Dar nu putut opri iureşul Anei. Ea, dusă de năvala bucuriei sale, le povesti, într-o cascada de vorbe, tot ce-i putea interesa despre persoana ei şi voi să afle tot ce încă nu ştia despre ceilalţi.

— Dar e un adevărat interogatoriu ceea ce faci dumneata, domnişoară Muja! Zise râzând unul din studenţi.

Ana se opri o clipă. Aşadar, şi ei îşi spun domn şi domnişoară! Ori poate îi ziceau numai ei, fiindcă nu era: din grupul lor? Va afla îndată! Şi apoi, nu era obişnuită să i se spună domnişoară Muja decât în clasă. Toată lumea îi spunea domnişoară Ana. Nici nu-i prea plăcea numele ăsta de Muja. A mugi era o vorbă cu care o năcăjeau colegii şi colegele ei în şcoala primară, aici, în şcoala din sat, pe vremuri.

— Interogatoriu?

— Zise ea. Nu cred! Cred că am datoria să vă informez despre mine şi să aflu tot ce poate fi interesant despre consătenii mei pe care abia-i cunosc. Mie-mi place ca de la început lucrurile să fie limpezi. Clara pacta, honi amici. Nu-i bine spus? Parcă acesta era principiul strămoşilor noştri romani! Şi dumneata, care studiezi dreptul roman-zise ea, adresându-se studentului care spusese că-i supune unui adevărat interogatoriu-dumneata trăbă să-l cunoşti.

— Da, ai dreptate. Ai putea să te înscri şi dumneta la drept. Cred că ai o capacitate deosebită de a desluşi lucrurile. Şi asta e o calitate proprie advocaţilor.

— Păi, chiar mă gândesc să mă înscriu!

— Nu mai spune! Până acum sunt puţine studente la drept.

— Cu mine va fi una mai mult.

— Vorbeşti serios, domnişoară Muja? Întrebă profesoara.

— De ce nu? Dar încă nu-s hotărâtă dacă să dau examen la drept sau la medicina.

— Dar am auzit că ai fost mereu prima în clasă. Nu te atrag literele? Nu ţi-ar place să fii profesoară, ca mine?

— De dragul dumitale, care trăbă că eşti o profesoară foarte simpatică, fiindcă dumneata eşti frumoasă, aş zice da.

Însă aş minţi.

Profesoarei i se destinseră, în sfârşit, buzele, pe care le ţinuse strânse de când li se alăturase Ana. Râse înveselită şi.

Întrebă:

— Dar numai profesoarele frumoase sunt simpatice?

— Numai! Asta o ştiu din experienţă. Cele urâte sunt răutăcioase şi pizmaşe.

Se înveseliră toţi.

— Şi nu ţi-ar conveni să te faci profesoară?

— Ba mi-a trecut prin cap şi gândul, ăsta. Dar am ajuns la concluzia că-n ziua de azi poţi câştiga mai bine ca advocat sau ca medic.

— Auzi, frate!

— Se miră unul dintre studenţii în medicină. După dumneata criteriul alegerii carierei e câştigul?

— Cred că e un criteriu firesc pentru o fată săracă.

— Şi, de pildă, cum crezi dumneata că ai face avere cu advocatura?

— Întrebă studentul în drept. Mi se pare că advocaţilor, în ziua de azi, numai bine nu le merge.

— Eu aş face parale.

— Sunt foarte curios să ştiu cum, şi te asigur că nu mă voi folosi de reţeta dumitale.

— De pildă, nu aş primi decât acţiuni de divorţ. Sunt atâtea divorţuri azi, că poţi să te-mbogăţeşti aproape fără să-ţi dai sama.

Râseră toţi. Gheaţa era spartă, şi, băgând de samă că toată lumea din grup se tutuia, propuse să se bucure şi dânsa de acest privilegiu.

— Afară de doamna profesoară, desigur, îşi sfârşi ea pledoaria.

— Şi cum să-ţi spunem? Ana, Anişoara, Anica, Anuţa? Întrebă celălalt student la medicină.

— Anişoara nu mai sunt, nici Anuţă. Anica nu-mi place. Îmi pare alt nume. Spuneţi-mi Ana, că-s mare. Aş putea fi, cu câţi ani am, studentă. Pe mine m-au dat părinţii mai târziu la şcoală.

— Dar dacă te-ai face doctor, ce specialitate ţi-ai alege?

— Cred că, dentiscă. Alte hohote de râs urmară.

— E specialitatea cea mai rentabilă. Sălile de aşteptare în cabinetele dentiştilor gem mereu de lume. După alţi bolnavi trăbă să alergi tu; cei cu dureri de dinţi aleargă ei după doctor.

— Foarte bine motivat!

Fata cea mică a preotului reuşi, în sfârşit, să lege iar conversaţia de acolo de unde fusese întreruptă la venirea Anei.

Atenţia Anei fu captivată numaidecât, şi ea începu să asculte atentă, ferindu-se de a întra în discuţie.

— Încă nu a precizat nimeni ce se înţălege la noi, subt cuvântul generaţie-reluă firul fata cea mică a preotului. După părerea mea, generaţiile noi înaintează prea repede. Fiecare promoţie se consideră o generaţie, în felul acesta, într-un veac ar fi o sută de generaţii, ceea ce, desigur, e absurd.

— Da, e o mare exagerare! Chiar dacă nu fiecare promoţie, dar cel puţin la cinci ani una se declară generaţie. De câte ori se găsesc câţiva ambiţioşi care pot aduna un grup în jurul lor, gata generaţia! Avem cel puţin trei generaţii de felul aceşti până acum. Deşi e limpede că, în realitate, nu e decât una, generaţia de după unire. Şi anume, aceea care a continuat lupta naţională, şi întreg tineretul care i s-a alăturat odată cu trecerea anilor.

— E limpede că generaţia nu e determinată de vrâstă, sau, mai bine zis, numai de vrâstă, ci şi de identitatea mentalităţii, de acelaşi ideal, interveni profesoara.

La discuţie participau toţi cei din grup, afară de Ana.

— Şi toţi aceia care nu-şi mai pun nici-o nădejde în partidele politice existente, toţi cei deziluzionaţi de bătrâni.

— Dacă lărgim în felul acesta sfera, ajungem prea departe. Sunt şi bătrâni, şi bărbaţi în puterea vrâstei care nu mai cred în partidele politice actuale, care stau deoparte. După părerea ta, ar trebui să-i primim în generaţie şi pe aceştia.

— De ce nu? Într-o mişcare naţională, trăbă folosită orice energie disponibilă. Avem nevoie nu numai de însufleţire, ci şi de experienţă, de cunoştinţe. Problemele pe care şi le-a pus mişcarea studenţească sunt foarte variate şi foarte greu de rezolvat.

— Nu! Protestară mai multe glasuri.

— Dacă primim între noi oameni învechiţi în rele, n-am făcut nimic. E nevoie de suflete curate şi dezinteresate, cum numai tinerii le pot avea.

— Şi tinerele! Adaogă zâmbind licenţiata.

— Mai ales ele! În idealism şi în curaj, fetele ne întrec mereu.

Făcură apoi un aspru rechizitoriu partidelor politice, luându-le pe rând. Toate erau decăzute. Toate erau materialiste. Toate erau cetăţui închise, organizate pentru promovarea, intereselor personale ale membrilor marcanţi, pentru ajungerea la slujbe şi la situaţii gras remunerate. Niciunul din partide nu fusese până acum un sincer promotor al desfiinţării cumulului şi sinecurilor. Întreg tineretul era scandalizat şi revoltat din cauza şomajului, pe când grangurii politici şi rubedeniile lor deţineau câte trei-patru posturi.

Pe măsură ce vorbeau, se înflăcărau. Părerea care răzbătea mereu din discuţie, ca flacările focului printre vreascurile uscate, era că numai o înlocuire totală a clasei conducătoare, bătrâne şi corupte, de către tineret, poate aduce o regenerare a moravurilor, o radicală schimbare în bine a României. Altfel, zadarnice sunt toate eforturile spre înălţare culturală. Tineretul învaţă degeaba. Majoritatea celor cinstiţi şi idealişti ajung curând nişte deziluzionaţi. Stau cu diplomele în mâna şi nu le dă nimeni de lucru.

Ana simţi că grupul acesta de tineri nu vorbeşte ca să se distreze, ca să-şi petreacă în vacanţă. Puneau problemele preocupaţi şi serioşi, ca şi când s-ar fi aflat în faţa unei. Primejdii. Această primejdie ea nu o văzuse niciodată, nu o simţise niciodată. Singura ei suferinţă era lipsa averii… Ba da, îşi aduse ea aminte, o dată se izbiseră şi ai ei de ceva asemănător: când, din cauzi căderii unui guvern, tatăl ei fusese dat afara din umilul serviciu de cursor la bancă. Nu s-a gândit atunci şi ea cu ură la oamenii aceia? Dar discuţiile politice nu o atrăseseră niciodată, în internat, fetele nu discutau politică. Când era invitată în familiile colegelor ei şi se începea vreo discuţie politică, ea se izola într-un colţ, cu tineri şi tinere de vârsta ei, sau mai mici, şi vorbeau despre alte lucruri. Nici măcar nu bănuise până acum ca pot exista fete care să se pasioneze de politică.

Totuşi, acum, ascultându-i pe aceşti tineri, avea senzaţia că ei discutau o problemă serioasă şi foarte importantă: o întreagă clasă socială – clasa conducătoare – era condamnată de către aceşti tineri fii ai satului, cu puţin mai vârstnici decât ea. Din această clasă făceau parte şi cei care o deziluzionaseră şi pe ea. Aşadar era cam pe aceeaşi linie cu acest tineret, făcea şi ea parte deci din… Generaţie.

Desigur, deziluzia ei era de altă natură. Ea nu se gândise până acum nici la problema cumulului, nici la cei ce obţin beneficii grase de pe urma relaţiilor şi protecţiilor politice, nici la cei care, deşi titraţi, rămân pe drumuri după obţinere titlurilor academice, fără mijloace de existenţă. Cuvântul şomer era nou pentru ea. Dar poate că toate scăderile care o deziluzionaseră erau strâns legate de cele discutate în grupul acesta de tineri… Dacă ar fi înlăturată actuala clasă conducătoare, poate că ar urma o schimbare în însăşi structura morală a societăţii…

Continuă să urmărească cu atenţie discuţia şi argumentările tinerilor, până când, la un moment dat, studentul în drept se adresă, întrebând-o:

— Tu nu ai nici-o părere? Faci parte din apele morţilor?

— Ce părere vreai să am? E întâia discuţie de felul acesta pe care o aud. În internat nu se face politică.

— Dar noi avem aderente şi printre elevele de liceu!

— Tot ce se poate. Eu însă n-am avut, până acum, alte preocupări decât lecţiile.

— Cum am bănuit! Iată, priviţi să vedeţi cum arată o înotătoare în apele morţilor! Aşa le spunem noi celor pe care nu-i interesează problemele sociale.

— Te înşăli dacă crezi că nu mă interesează. Numai cât, până acum n-am avut ambiţia să port de grijă unei colectivităţi. Mi-au fost deajuns năcazurile mele şi efortul de a le înfrânge. Văd că alţii au preocupări cu mult mai mari, mai generale.

— Dar este evident, Ano, că individul nu se poate mântui decât prin colectivitate. Pornind la luptă singur împotriva păturii conducătoare -îmbătrânită în rele, e adevărat, dar care are puterea în mână-nu poţi avea sorţi de izbândă… De aceea generaţia tânără de după unire vrea să se organizeze şi să poarte o luptă comună pentru interesul comun.

Ana se gândi un răstimp, apoi zise:

— Aş admite această luptă într-un singur caz, sau, mai bine zis, cu o singură condiţie prealabilă.

— Şi anume?

— Dacă cei care o încep, o organizează şi vor să o poarte sunt mai buni decât cei care trăbă să fie înlăturaţi. Eu, în locul vostru, n-aş avea drept criteriu generaţia, ci calitatea; oamenilor. Aş face mai întâi selecţia oamenilor cu care pornesc la luptă.

Grupul se opri.

— Mi se pare că dumneata baţi, cum se zice, la uşi deschise.

— Ce vreai să spui?

— Văd că nu cunoşti principiul nostru de bază. Suntem de perfect acord.

— Mă bucur!

— Răspunse cu un surâs ironic, Ana.

— Şi cum se face, la dumneavoastră în generaţie, selecţia? Vă luaţi după declaraţiile fiecăruia? Prestaţi vrun jurământ? Dacă acesta e criteriul vostru de selecţie, n-aţi făcut nimic! Că cineva e mai bun sau mai rău decât bătrânii din clasa conducătoare împotriva căreia luptaţi, nu se poate şti din vorbele, ci numai din faptele lui. Iar tineretul şcolar şi universitar nu a făptuit, până acum, nimic.

— Ce vorbă e asta că tineretul nu a făptuit nimic?

— Pentru că n-a avut prilejul să trăiască, să acţioneze… Un licean sau un student, după opinia mea, are o singură posibilitatea de a făptui ceva, de a realiza: să înveţe. După cum văd, generaţia voastră vrea să se organizeze. Ei bine, eu cred că trăbă s-aveţi un singur criteriu de selecţie: sporul la carte, la examene, şi purtarea bună, corectă şi cinstită… Primiţi voi în organizaţie numai pe cei mai buni studenţi şi pe cei cu cea mai bună atitudine morală?

— Uite, domnule, de unde sare… Radicala!

— Fără radicalism în selectarea oamenilor nu veţi putea face nici o schimbare în societate. Va fi o simplă înlocuire de oameniscoală-te tu ca să m-aşăd eu-nu o schimbare socială. Cu alte cuvinte, veţi face exact ceea ce vă plângeţi că lac partidele politice îmbătrânite-n râle. Nu stă scris în fruntea nimănui că, dacă e tânăr, e şi idealist, şi moral, şi cinstit.

— Ai tu experienţă politică, de vorbeşti aşa?

— Eu, după cum v-am spus, nu am experienţă politică. Totuşi mi se pare că şi în selecţia politică se potriveşte proverbul că nu-i aur tot ce luceşte.

— Totuşi, pentru că văd că ai spirit critic, ai putea să ne spui ce scăderi ai găsit în… Generaţia noastră?

— Poate că am să vi le spun cu alt prilej, după ce mă voi mai gândi. Acum vă rog să continuaţi; eu voi urmări cu cel mai mare interes discuţia voastră. Şi, cine ştie – adaogă, surâzând, Ana – poate că, ascultându-vă, voi descoperi câteva scăderi ale… Generaţiei.

Se plimbară şi discutară, până târziu, despre mai multe chestiuni. Se vorbi şi despre noile curente politice care începeau să capteze atenţia opiniei publice europene şi chiar mondiale: mişcările extremiste de stânga şi de dreapta.

Din sară aceea, de cât ori vedea grupul la plimbare, Ana i se alătura şi ea; uneori tăcea şi asculta cu încordare conversaţia; alteori izbucnea în ea spiritul de harţă, şi, cuprinsă de o vervă îndrăcită, participa şi ea la discuţii.

La început fetele se supărară şi nu se feriră să declare-e adevărat, în lipsa Anei-că e o fată prost-crescută, cu toate că petrecuse atâţia ani în internat. Profesoara declară sentenţios:

— Regret că am primit-o în grupul nostru. E nu numai foarte cutezătoare, dar chiar obraznică! Se vede lipsa educaţiei de-acasă.

Dar băieţii nu erau de părerea fetelor, şi în scurtă vreme se convinseră şi ele că Ana nu era obraznică, ci spirituală, cu replici prompte şi tăioase, şi că de cele mai multe ori zefle-melile ei ţinteau opiniile ce se dovedeau, în discuţie, greşite.

Într-o sară, unul din medicinişti începu să-i descrie pe câţiva dintre profesorii lui în culorile cele mai negre. Erau răi, nedrepţi, invidioşi pe alţi colegi, şi, mai presus de toate, erau de dispreţuit pentru că-i protejau pe studenţii evrei, de la care încasau bani. Unii erau imorali pentru că dădeau lecţii particulare studentelor evreice şi aveau raporturi ruşinoase cu acestea.

— Eu nu înţăleg-zise celălalt student în medicină-de ce faci tu deosebire asta între români şi evrei. Eşti nedrept, de vreme ce toată lumea ştie, în facultatea noastră, cum trec examenele atâtea studente românce. Pe câteva le ştii şi tu, că au ajuns de le arată lumea cu degetul. Dragul meu imoralitatea nu ţine de naţionalitate. Ea e în atmosfera vremii noastre. E o chestiune banală, care nu mai interesează pe nimeni. Ştiu şi eu ce să zic? Poate că e firesc să fie aşa. Omul, cu necesităţile lui fiziologice, e un fel de animal Instinctul e legea fundamentală a existenţei; legile morale se luptă zadarnic împotriva lui.

— Vorbeşti de parc-ai fi cetit pamfletul acela infam al lui Leon Blum asupra libertăţii sexelor, spuse profesoara, fără a părea totuşi prea scandalizată.

— Nu l-am cetit, dar eu studiez medicina. Şi încep să cunosc tainele vieţii animalice a omului. Tineret curat, tineret pur, cum îl pretind legile morale, putea fi în timpurile când fetele se măritau la patrusprezece ani şi când, la douăzeci şi doi de ani, un tânăr putea avea o carieră. Astăzi, iată, noi batem pragul al treizecilea când ajungem la examenul de diplomă. Şi nici la treizeci de ani nu ne putem gândi la căsătorie, pentru că trăbă să întrăm într-o slujbă, iar salariul de începător e atât de mic, încât abia ne putem susţine pe noi singuri. De familie nici vorbă nu poate fi! Ce vreţi? Şi studenţii şi studentele de azi îşi petrec tinereţea învăţând. Dar în vremea asta nimic şi nimeni nu poate suprima trebuinţele organice ale trupului nostru.

— Din punct de vedere ştiinţific, poate că ai dreptate-zise studentul în drept. Dar asta nu explica purtarea acelor studente care îşi iau examenele cum aţi spus voi. Aici nu-mai este vorba de fiziologie, după părerea mea, ci de corupţie, de depravare.

— Dar atunci ar trebui numit corupţie şi traiul în comun, fără căsătorie, al atâtor studenţi şi studente!

— Desigur. Cred însă că nu te gândeşti la asămenea situaţii ca la nişte fapte obişnuite, ci ca la nişte excepţii, cum şi, probabil, sunt.

— Cunosc prea multe cazuri pentru a putea vorbi de excepţii. După mine, din motivele arătate, fenomenul este explicabil şi justificat.

— Exagerezi îngrozitor – spuseră cele două fete. Şi noi am fost studente, şi noi am avut colege. Suntem convinse că nu poate fi vorba decât de excepţii.

— Voi! Dar cine credeţi că ar fi venit, dintre cunoscutele voastre, să vă spună adevărul despre cum trăieşte?

Ana asculta palidă. Auzea lucruri îngrozitoare care-i biciuiau puritatea mai sângeros decât promisouitatea trupurilor; semigoale de pe plajă.

— Fiecare e liber să aibă părerea lui. Eu privesc lucrurile subt raportul condiţiilor în care, azi, un băiat sau o fată poate ajunge să-şi facă o carieră. Desigur că există şi un tineret cinstit, cu educaţie temeinică, cu pilde bune în familie. Cei care fac parte din acest tineret rezistă mai bine impulsurilor vrâstei, mediului, ispitei luxului. Dar au intrat în facultăţi şi atâtea elemente, băieţi şi fete, pentru care totul e diploma, asigurarea unui mijloc de existenţa. Pentru aceştia ţinta unică este de a răzbate cu orice preţ. Aceştia, cred că aţi observat şi voi, nu prea au scrupule morale.

Ana folosi pauza ce se ivi în discuţie pentru a întreba:

— Şi aceasta e generaţia revoluţionară?

— Cum revoluţionară?

— Aşa se numeşte o generaţie ce vrea să se substituie alteia la conducerea unei societăţi.

— Dacă foloseşte şi mijloace revoluţionare…

— Problema e următoarea: grozăviile despre care vorbiţi sunt apariţii noi în viaţa socială românească?

— Relativ noi. S-au ivit în vremurile schimbate de după jăzboi.

— Şi cangrena aceasta roade şi trupul generaţiei tinere?

— Ce expresii apocaliptice foloseşti! E un fenomen contemporan, Ano, şi atâta tot. Ca şi dansul, muzica, literatura, pictura de azi. Toate mustesc de sexualitate. Sper că nu te revoltă expresia.

— În cazul acesta, generaţia voastră nu are nici-un drept, nici să o critice, nici s-o schimbe pe cea de la conducere. Afară de cazul că între voi nu sunt astfel de tipuri imorale.

Cei doi medicinişti începură să râdă. Anei i se păru că râsul lor era indecent.

— N-am putea spune că generaţia noastră, sau, mai exact spus, tinerii din organizaţia noastră studenţească sunt nişte călugări, iar organizaţia o mănăstire. Dar tu eşti prea tânără pentru a pricepe unele lucruri…

— Mi se pare că vă înşălaţi! E adevărat că sunt în clasa a opta, dar v-am spus că am douăzeci de ani.

— Aşa de bătrână?! N-aş fi crezut! Zise surâzând ironic unul din medicinişti.

— Aşa! Aş putea să vă fiu instructoare… Ascultaţi-mă deci. Nu cred că voi, aşa-zisa generaţie tânără, puteţi face vreo schimbare în bine la noi în ţară. Dacă nu sunteţi elemente selecţionate subt raport moral, nu puteţi face să înceteze corupţia, abuzul şi celelalte mizerii sociale de care vă plângeţi. Cine e imoral într-un domeniu al conştiinţei, este imoral în toate. Puneţi-vă argumentele în pod şi apucaţi-vă de carte!

Ieşirea ei produse o întreagă răscoală de sensibilităţi jignite, de păreri cutezătoare, de teorii aprinse, aşa că discuţia ţinu până noaptea târziu.

În răstimpuri, Ana rămânea să-şi apere singură poziţiile, grămădind tot mai multe baricade de argumente în faţa lor.

Uneori treceau pe poziţiile apărate de ea şi cele două fete ale preotului. Dar ele erau cu mult mai liberale în judecarea problemelor pe care le ridica discutarea raportului dintre libertatea individuală şi interesul obştesc.

Ana îi uimi pe toţi cu cunoştinţele ei şi mai cu samă cu vioiciunea replicelor sale, dar o declarară în unanimitate sectară, pentru convingerea ei asupra orientării morale a individului.

— Nimeni nu este îndreptăţit să se amestece, cu argumente de moralitate socială, în viaţa intimă, sexuală, a unui om-conchise unul din studenţii în medicină care apăra cu străşnicie relaţiile libere dintre studenţi şi studente. Toate lucrurile privitoare la acest instinct sunt tenebroase, şi miezul lor este încă prea puţin cunoscut. Problema nu e numai unei generaţii; nu e vorba aici de nevroza vremurilor de după război, cu sătea de senzaţional şi de senzaţii tari, de plăceri intense; problema se pune şi individual, de la om la om. Sunt băieţi şi fete care se folosesc de libertatea lor în mod firesc, fără a-şi face probleme de conştiinţă, deşi în toate celelalte acţiuni ale lor sunt dirijaţi de responsabilitatea conştiinţei.

— Asta să i-o spui lui mutu!

— Strigă Ana, enervată. Cine-i atins de o maladie, e atins de obicei de mai multe deodată, sau poate fi atins. O spărtură în zidul unei cetăţi, însămnează că zidul nu este inexpugnabil. Gândiţi-vă ce se va untâmpla dacă va cădea poarta principală a fortăreţii. Toţi duşmanii vor năvăli prin ea, la întâiul prilej. Vă rog să aveţi răbdare!

— Exclamă ea, văzând că vor să sară cu vorbe asupra ei. Vreau să mă explic; şi să le fie ruşine celor ce le vor trece gânduri urâte prin cap! Asămănarea pe care o fac e cinstită şi nu se pretează la porcării! Asta am vrut să spun. Şi acum vă rog să m-ascultaţi.

Râsul ironic al celor trei tineri încetă brusc.

— Iată ce vreau să vă spun. Ziceţi că puteţi fi, generaţia voastră, cinstită în toate, că puteţi regenera lumea şi că puteţi schimba clasa existentă acum la conducere. Sunteţi idealişti, curajoşi, dezinteresaţi, harnici, muncitori. Afirmaţi că sunteţi şi credincioşi. Un singur lucru vă lipseşte: puritatea tinereţii! Dacă nu practicaţi înşivă promiscuitatea, nici nu vă revoltaţi împotriva ei, ci, dimpotrivă, legitimaţi imoralitatea sexelor. Dar în felul acesta, în zidul ce constituie tăria generaţiei voastre, nu numai că s-a produs o spărtură, ci voi înşivă aţi deschis, de bună voia voastră, o poartă. Şi care poartă? Singura care putea fi deschisă de voi, la vrâsta voastră. Pentru că n-aţi avut încă prilejul să fiţi idealişti, drepţi, dezinteresaţi; viaţa încă nu v-a îmbiat situaţii şi bunuri în faţa cărora să vă fi putut verifica idealismul. Viaţa, până acum, nu v-a pus în faţa nici unei probleme prin care să vă puteţi verifica forţa spiritului vostru. Cu alte cuvinte, nu v-aţi putut verifica până acum dacă sunteţi un tineret pur, sau unul decăzut. Şi totuşi voi aţi ales alternativa din urmă. Aşadar, la întâia probă de examen la care v-a supus viaţa aţi căzut. Pe ce vă mai puteţi bizui afirmaţia că veţi rămâne drepţi, cinstiţi, dezinteresaţi, dând o categorie socială superioară celei aflate astăzi la conducerea statului? Că nu veţi cădea la celelalte probe de examen?

— Ferească-mă Dumnezeu să ajungi nevastă-mea!

— Zise medicinistul. Mi-ai argumenta până n-aş mai vedea pe unde să ies din casă. Cine naiba te-a înverşunat aşa împotriva noastră?

— Nu e înverşunare. E logică! Strigă Ana, vibrând încă de lunga-i cuvântare.

— Renunţ bucuros la orice femeie condusă de logică!

— Ţi s-a îmbiat vreuna până acum? Sunt sigură că numai cele proaste se lasă ademenite de teoriile degradante ale medicinii dumitale. Parcă omul n-ar fi decât animal! Parcă n-ar avea conştiinţă! Parcă nu conştiinţa e aceea care trăbă să ne conducă, ci instinctul! Dacă ar fi aşa, de ce a mai fost nevoie să învăţaţi la şcoală? Instinctele nu trăbă instruite, ci doar ţinute în frâu… Toată istoria culturii mărturiseşte acest adevăr, şi voi, generaţia nouă, care vreţi să luaţi locul păturii conducătoare, vă credeţi în nota timpului, a civilizaţiei superioare de azi, dacă nu mai controlaţi instinctul animal. Nu vă prorocesc nici-o izbândă câtă vreme nu începeţi organizarea voastră prin selecţia riguroasă a oamenilor. Şi repet: la vrâsta noastră, numai două criterii de selecţie există: puritatea tinereţii şi hărnicia la studii.

Se făcu o îndelungata tăcere, întru târziu, studentul în drept zise:

— Poate că ai dreptate când vreai să te înscrii la drept. Ai o judecată strânsă, Numai cât, cred că cu specialitatea pe care ţi-ai alege-o, primind numai procese de divorţ, ai muri de foame.

— O să văd eu atunci!

— Cred că e mai bine să-ţi dai sama de pe acum: în loc să pledezi pentru cel ce te-ar fi angajat, sunt sigur că ai începe să faci morală părţilor. Şi nimeni nu ar mai călca pragul biroului tău.

Fetele preotului dădeau semne că li-e somn. Părea să nu le prea fi interesat discuţia. Se despărţiră reci unul faţă de altul. Ana plecă enervată, dar satisfăcută. Era convinsă că a apărat un punct de vedere just.

Dar de la discuţia aceasta, ea constată o distanţare de dânsa a grupului, distanţare pe care o tălmăci ca pe un refuz de a-i accepta prezenţa şi mai ales participarea la dezbaterile lor. În consecinţă începu să iasă tot mai rar sară pe uliţă, până ce nu mai ieşi deloc.