XVI.

Ana Muja întră în noul an şcolar, în clasa a şaptea, stăpânită puternic de senzaţia că trecuse un foarte lung interval de timp de la examenele de fine de an ale clasei a şasea. Zadarnic îşi zicea că n-au trecut decât două luni şi jumătate de la întoarcerea la vechiul ritm al cursurilor şi al pregătirii lecţiilor; ea simţea mereu distanţa enormă dintre vechiul şi noul an şcolar.

Avu nevoie de o sforţare conştientă de câteva săptămâni până să se poată obişnui din nou cu ritmul şcolii. Experienţele ei din cursul vacanţei, frământările sufleteşti prin care trecuse, noua luptă pe care o începuse cu viaţa, noile preocupări, o făceau să asculte prelegerile şi să citească lecţiile cu capul gol de pricepere, gândurile fugindu-i mereu într-altă parte. Nu o mai interesa în nici un fel cartea, şcoala; era obsedată doar de planurile prin care va putea birui în viaţă.

De multe ori senzaţiile o asaltau fără nici un fel de logică, menţinând-o într-o stare de încordare, de veghe asupra sa însăşi, alteori aruncând-o într-o stare opusă, de oboseală, dominată de sentimentul zădărniciei oricărui efort.

La început puse schimbarea aceasta pe sama distanţei în timp dintre sfârşitul vechiului an şcolar şi începutul celui nou. Dar, observându-şi colegele, îşi dădu sama că majoritatea lor rămăseseră nişte copile şi că timpul trecut între cei doi ani şcolari nu putea fi singura cauză a schimbării ei. Analizându-se, înţelese mai întâi că se scuturase de continua sa preocupare de propria-i persoană, de năzuinţa ei înverşunată de-a ajunge o fată pregătită să între în clasa socială la care râvnea. Farmecul vechi se împrăştiase: clasa suprapusă nu o mai atrăgea ca un ideal, de când începuse să o cunoască, ci ca un câmp de luptă, pe care ea trebuia să biruie cu orice preţ. Vanitatea şi mândria ei ieşiseră din faza îngustă şi mărginită a copilăriei, când o umilea condiţia mizeră a părinţilor ei şi când făcuse sforţări uriaşe ca să-şi însuşească bunele maniere din societatea cultă, să-şi dobândească educaţia socială pe care o considera necesară în atingerea scopului propus. Acum se dispreţuia când se gândea la astfel de prostii. Revenise cu sinceritate la sentimentul natural faţă de părinţi, înţelegând că poziţia şi situaţia materială în care trăiau nu scade cu nimic valoarea lor umană, între timp, se convinsese că mulţi oameni din pătura socială spre care râvnise nu preţuiau cât taică-său şi cât maică-sa. E adevărat, i se părea puţin ridiculă satisfacţia lui taică-său de-a fi aprod, de-a fi în rândul domnilor. Totuşi acest ridicul nu o făcea să-l desconsidere, ci să-l compătimească şi să se gândească la el cu un fel de duioşie tristă, ca la cineva rămas, şi la vârsta maturităţii, în naivitatea copilăriei.

Nu mai încerca să ascundă situaţia socială a părinţilor săi. Multe din colegele ei se simţeau jignite, revoltate, când o auzeau uneori vorbind acum despre greutate i cu care unii oameni îşi câştigă, în România mare, pânea cea de toate zilele, şi menţionându-i, printre aceştia, şi pe părinţii ei.

Nu mai trăia izolată. Dar colegele observară la ea, acum, altă sminteală, cum o numeau ele: se purta ca şi când ar fi fost o femeie matură, iar ele… Nişte biete copile necoapte. Li se părea-şi nu se înşelau prea mult-că Ana adoptase faţă de ele un fel de atitudine protectoare. Totuşi, aşa cum era acum, le era cu mult mai simpatică decât în anii trecuţi; fetele, internele îndeosebi, simţeau că nu mai aveau de-a face cu fata mândră şi rece de mai nainte. Dar, totodată, simţeau că, totuşi, rămăsese în ea ceva din vechea Ana Muja. Deşi acum nu mai refuza societatea lor, ele simţeau că trăieşte într-o altă lume, că e dominată de o voinţă, de o hotărâre care o ridicau peste preocupările comune. La începutul anului şcolar, Ana avu câteva săptămâni grele. Dădu chiar câteva răspunsuri slabe, când fu ascultată la unele materii, încât profesoarele începură să se mire. Dar curând, vacanţa, cu impresiile-i puternice, turburătoare, începu să între tot mai mult în umbra uitării, până când, la un moment dat, Ana îşi simţi sufletul eliberat de poverile verii şi dominat din ce în ce mai puternic de vechile ei preocupări de elevă, de dorinţa ei de a birui în viaţă. Se puse pe lucru cu puteri înzecite, petrecându-şi tot timpul liber cu nasul în cărţi, citind carte după carte din biblioteca liceului şi împrumutând uneori şi alte cărţi, pe care nu le găsea acolo, de la colegele ei externe.

Lucrul în cancelaria liceului, ca ajutoare de secretară, două ceasuri după-amiază, nu i se părea greu. Se obişnuise repede cu munca de-acolo şi lucra cu spor. Mai mult, efortul acesta suplimentar îi ţinea trează conştiinţa că datoria ei era să învingă orice greutăţi, să biruie în orice împrejurări. În acelaşi timp, cu fiecare carte citită, orizontul ei se lărgea. Cuceririle spiritului omenesc o încântau. Citind istorie, istoria o cucerea şi se hotăra să se înscrie la Facultatea de istorie; citind filosofic, se răzgândea şi se hotăra să studieze filosofia; citind literatură, îşi zicea că toată viaţa ar trebui să se ocupe numai de literatură. Fiecare materie îi deschidea porţi largi, prin care întrevedea cunoaşterea unor lumi noii, pline de frumuseţi nebănuite. O parte din experienţele vacanţei o regăsi în cărţile de literatură, mai ales în romane. Dacă le-ar fi citit mai înainte, s-ar fi lăsat furată de sentiment. Dar experienţele făcute în timpul vacanţei reduceau la proporţii reale creaţiile fanteziei autorilor.

Înţelese degrabă că ceea ce ştia din experienţă era încă prea puţin, aproape nimic faţă de ceea ce se putea întâmpla în viaţă, în viaţa acelei pături sociale spre care râvnise şi din care erau luate aproape în exclusivitate subiectele romanelor. Lucru curios însă: Nimic din ceea ce citea în aceste romane nu o surprindea, ca şi când ea şi-ar fi făcut o părere definitivă asupra acestei clase sociale şi s-ar fi aşteptat să întâlnească în cărţi ceea ce văzuse, auzise sau bănuise pe baza celor văzute şi auzite: scandaluri de natura celui ce izbucnise în sară aceea la conac, adultere şi divorţuri, traiuri în trei, tipuri de felul lui Jean Frunzescu, a judecătorului Zamfir, a inginerului Marinescu, a tinerilor şi tinerelor cunoscuţi pe plajă; suferinţe grele, ca ale familiei Ionescu; goana după situaţii, distracţii şi plăceri; libertinaj asemenea celui descoperit de ea la mare; superficialitate, intrigi şi calumnii cum văzuse la oaspeţii de la conac; femei hotărâte şi voluntare ca doamna Frunzescu; bărbaţi molâi ca domnul Frunzescu; femei care semănau cu directoarea şi cu profesoarele ei; fete ca Rada sau ca sumedenia de tipuri din internat. Cărţile conţineau însă, în forme şi subt aspecte nespus de variate, şi în gradaţii nesfârşite, viaţa întreagă a acestor oameni, nu simple fragmenta, cum cunoscuse ea. Un furnicar şi o ţesătură de patimi şi de intrigi care o captivau, îi ţineau treaz interesul şi o făceau să nu mai lase cartea din mână până nu o termina. Dar ceea ce o captiva în mod deosebit era desfăşurarea luptei pentru existenţă şi iubirea. Rămase surprinsă când descoperi în pătura socială pe care ea, în conştiinţa ei, o condamnase definitiv, lupte înverşunate împotriva obstacolelor pe care le ridica viaţa în faţa celor care voiau s-o cucerească; când întâlni tipuri de tineri şi de bărbaţi cu înalte preocupări intelectuale şi morale, tipuri de femei şi fete pure, care dispreţuiau şi condamnau, ca şi ea, traiul josnic, ba chiar şi situaţiile materiale pe care ea vroia să le cucerească. Uneori cădea pe gânduri. Să fie care chiar atât de variată viaţa acestei clase sociale care-i pângărise ei sufletul? Să fie oare chiar atât de complexă?

O captiva şi iubirea, întâlnită în mai toate cărţile pe care le citea, şi adeseori rămânea visătoare, cu volumul deschis dinainte-i. Era oare acesta un sentiment dominant în viaţă, era însăşi viaţa, cum bănuia din cele citite? Nu-l înţelegea.

De când se ştia, fusese roabă numai mândriei, dorinţei de-a ajunge pe aceeaşi poziţie socială cu fetele din clasa cultă, de-aşi însuşi purtările lor, educaţia lor, de-a atrage atenţia tinerilor asupra ei, de a fi admirată. Dar în toate acestea nu era nici urmă din acea puternică bătaie a inimii pe care o întrezărea în dragostea eroilor din romane.

Nenorocul că întâiul tânăr care se apropiase de ea, Jean Frunzescu, să nu se apropie pe calea inimii, ci a trupului, revoltând-o, îi ferecase sufletul, şi ea nu şi-l mai putea deschide pentru a înţelege adevărata iubire. Promiscuitatea de la mare, care o scârbise adânc, pusese încă o platoşă peste sufletul ei, care simţea nevoia de a-şi apăra castitatea feciorelnică împotriva oricărei brutalizări. De aceea uneori nu mai ştia ce să creadă: erau numai vise iubirile din romane, sau puteau fi adevărate? Pentru că nu găsea nici un răspuns în sufletul ei la această întrebare, se întorcea, bucuroasă să scape de sentimentul unei neputinţe, la munca de fiece zi, cu rezultate pozitive, căre-i dădea încredere în forţele ei.

În cursul noului an şcolar, fu invitată de mai puţine ori decât în trecut de familia Frunzescu. La început, remarcând această rărire a invitaţiilor, o puse pe sama situaţiei sociale a lui taică-său. Se gândise că, desigur, era greu pentru un judecător s-o primească în casa lui pe fata unui aprod de tribunal. Şi probabil că, dacă n-ar fi fost prietenia Radei, n-ar mai fi fost invitată deloc. Apoi, după discuţia cu Rada despre judecătorul Zamfir, bănui că însăşi prietena ei rărise invitaţiile pentru că punea prea mult preţ pe gura lumii şi pe numele bun al familiei Frunzescu. Adevărul era însă cu totul altul, sau, mai bine zis, aproape cu totul altul. Şi funcţia lui Muja, şi vizita Anei la judecătorul Zamfir influenţaseră sentimentele familiei Frunzescu faţă de ea. Dar mai greu atârnase în cumpăna hotărârii doamnei Frunzescu de a nu o mai invita decât foarte rar pe Ana la ei în casă, o scrisoare ce sosise pentru ea pe adresa familiei Frunzescu. Plicul purta tipărit numele unei fabrici din Iaşi la care lucra inginerul Marinescu.

Şi mama şi fata fură intrigate de scrisoarea aceasta. Oare ce putea să-i scrie Anei inginerul Dinu Marinescu? Şi de ce să-i trimită Anei o scrisoare, când Rada nu primise de la el, de când plecaseră de la mare, decât o simplă ilustrată? Şi-apoi, cum de-şi permiteau, atât inginerul Marinescu cât şi Ana, să corespondeze folosind adresa lor? Era o necuviinţă care o indignă adânc pe doamna Frunzescu. Şi, la urma urmelor, ce avea să-i spună Anei atât de confidenţial inginerul Marinescu de-i trimitea o scrisoare închisă? Inginerul era o partidă bună pentru Rada. Cele două familii trecuseră de mult de faza simplelor aluzii despre viitoarea căsătorie a copiilor… Şi acum, deodată, nitam-nisam, întră la mijloc fata asta, Ana, căreia Rada îi acordase prietenia ei devotată şi pe care ei o primiseră cu braţele deschise în casa lor, ba încă îi oferiseră şi o vacanţă la conac şi la mare. E adevărat că tinerii se cunoscuseră la mare şi că acolo, în vârtejul jocurilor de pe plajă, se apropiaseră unul de altul. Dar, mă rog, aşa-i la mare! Tinerii mai flirtează între ei. Dar de aici şi până la a-i scrie scrisori închise şi de a le trimite pe adresa familiei lor e o distanţă!

— Să-i duci scrisoarea, Rado, dar să-i spui că noi nu suntem oficiu poştal. Dacă-i mai scrie, să-i trimită epistolele la liceu, ori să-şi caute alt intermediar. Rada era tentată să deschidă plicul: ardea de curiozitate să ştie ce-i scrie. Dar pentru că ştia că aşa ceva nu se cuvine să facă, îi duse scrisoarea. Nu însă fără să-i încolţească în inimă un sentiment de invidie.

Ana luă scrisoarea fără măcar să bănuiască de la cine-i. Numele firmei de pe plic nu-i spunea nimic. Uitase de mult la ce fabrică lucra inginerul, cum uitase şi de bileţelul pe care i-l dase la despărţire, iar ea îl aruncase în mica ei poşetă de la mare, ce zăcea acum în cufărul ei de la internat. Căzuseră asupră-i, la sosirea acasă, atâtea evenimente noi-scoaterea din slujbă a lui taică-său, suprimarea bursei, concursul, funcţia ei de ajutoare la secretariat-încât uitase cu totul de bilet. Numai după ce deschise plicul şi se uită la iscălitură îşi aduse aminte de el. Oare nu-l pierduse? Îşi aminti că pe bileţel era şi un rând scris cu creionul, pe care nici nu apucase să-l citească.

— E de la inginerul Marinescu, îi spuse ea Radei, care aştepta să vadă ce impresie îi va face Anei scrisoarea.

— Asta ştiu şi eu.

— De unde ştii?

— După firma de pe plic. Ana se uită la plic.

— Asta e adresa lui?

— Ei, parcă tu nu ştii ca el lucrează acolo!

— Voi fi ştiut, dar am uitat de mult. Tare de mult! Ţie nu ţi se pare, Rado, că am fost la mare acum un veac?

— Ce prostie! Cum să mi se pară aşa ceva? Dimpotrivă, mi se pare că de-abia ne-am întors. Uite, încă mai suntem bronzate.

— Ba, mie mi se pare că a trecut foarte mult timp de-atunci. Aproape c-am uitat cum a fost.

— În cazul acesta îl vei fi uitat şi pe Marinescu.

— Până acuma, da. Am avut atâtea năcazuri, atât de mult de lucru! Vezi, am şi uitat să-ţi spun că, la despărţire, înainte de a ne urca în maşină, el mi-a spus că-mi va scrie pe adresa voastră, şi nu la liceu. Credeam că glumeşte, cum e felul lui, şi nu credeam că are vrun rost să vă spun. Şi acuma regret că nu l-am oprit să-mi trimeată scrisorile pe adresa voastră. Poate că m-ar fi ascultat.

— şi de ce regreţi?

— Păi, lasă impresia că mi-ar scrie cine ştie ce lucruri pe care nu le-ar putea citi şi doamna directoare. Şi-apoi cred că nu se cade să vă deranjeze pe voi cu scrisorile adresate mie.

— Da, a făcut şi mama oarecare aluzie la asta.

— Ei, vezi! I-am spus că, dacă vrea să-mi scrie, să-mi trimeată epistolele la liceu, dar să nu spere la vreun răspuns, pentru că doamna directoare le va arde. Se vede că s-a chiar temut de asta… Bineînţăles că eu glumeam… Dar, ia să vedem, ce-mi scrie! Şazi aci pe scaun şi ascultă.

Şi Ana despătură hârtia, pregătindu-se să citească.

— O, te rog, nu! Nu se cade să ascult! Zise Rada, răzgândindu-se şi ridicându-se de pe scaun.

— Te rog, rămâi şi ascultă! Ce poate să-mi scrie decât nişte prostii? Şi-apoi, nu-l cunoaştem amândouă? Ba tu de mai de mult ca niine. Ascultă deci.

Rada, nehotărâtă, şezu totuşi. Şi Ana începu să citească:

Stimată domnişoară Ana, Ştiindu-te foarte uitucă, să-mi dai voie ca mai întâi să mă prezint. Sunt inginerul Marinescu, directorul etcaetera. Nu-ţi spun toate titlurile pentru că tot nu le-ai ţine minte.

Ana râse:

— Nu ţi-am spus? Prostii de-ale lui. Zâmbi şi Rada. Ana continuă:

Îmi iau deci voia să-ţi amintesc că te-am cunoscut la mare, în tovărăşia unei cunoştinţe scumpe mie, a domnişoarei Rada Frunzescu.

— Ei, poftim! Vezi că trebuia să ştii şi tu ce-mi scrie? Zise Ana, oprindu-se iarăşi din citit.

— Mi-a trimis şi mie trei ilustrate, de când ne-am despărţit, zise Rada, sporind cu două numărul vederilor primite.

— Stai să vedem ce mai spune.

Ţi-am promis să-ţi scriu, dar am tot amânat de pe o zi pe alta. Deşi mi-ai spus că eşti prima în clasă, mai târziu am aflat că ai de dat două corijenţe, şi nu vroiam să te distrag de la învăţat. Pentru că ar fi fost păcat să repeţi clasa, având dumneata, după părerea mea, şi pentru clasa a şaptea prea mulţi ani. Acum am fost informat că ai trecut cu bine examenele.

— Ei poftim! Nu ţi-am spus? Pagubă că nu-i de faţă, căci nu i-aş rămâne datoare cu răspunsul.

— Da, e o fire veselă detot, Dinu.

— Care Dinu?

— Marinescu!

— Nici nu ştiam că-l cheamă Dinu. Frumos nume!

— Da, frumos! Nici cel care-l poartă nu-i departe de… Nume, zise Rada, dezgheţată acum detot.

— Aşa ţi se pare? Eu, drept să-ţi spun, nici n-am băgat bine de samă. Era atâta tineret acolo!

— Da, însă tu ai stat mai mult în compania lui. Anei i se păru că descoperă în vocea Radei o nuanţă de regret, îi aruncă o privire iscoditoare, dar imediat replică, pe un ton neutru:

— Îmi plăcea să mă duelez cu el în vorbe. E plin de duh. Fac legământ că-i voi răspunde la scrisoarea asta, nu-i voi rămâne datoare.

Şi continuă să citească:

Toate sunt bune când se sfârşesc cu bine, domnişoară Ana, şi te rog să primeşti felicitările mele. Ce fel de profesoare pot fi acelea care dau note rele unei fete drăguţe?! În locul lor… hm! Dar nu-ţi mai spun ce-aş face eu în locul lor cu fetele frumoase ca dumneata şi ca prietena dumitale Rada… Ştii că nu mă pot reţine să spun? V-aş hrăni numai cu miez de nucă, şi nu v-aş pune niciodată să răspundeţi la lecţii.

Fetele râseră cu hohote.

— Ce nebun! Exclamă Rada.

— Nebun de legat! Dar ia să vedem ce mai scrie nebunul.

În definitiv, mă întreb şi te întreb şi pe dumneata: De ce mai umblă fetele frumoase la şcoală? Să urmeze liceul şi universitatea cele urâte, cele care nu au nici o nădejde că se vor mărita… Iată, mă gândesc cu groază că poate chiar pentru mâne ai de rezolvat cine ştie ce probleme de algebră. Cum să între algebra şi trigonometria într-un cap de fată frumoasă şi spirituală, când ele sunt nişte materii atât de aride şi fără de duh? Dacă aş fi acolo, ţi le-aş rezolva eu, căci în capul meu se plimbă, ziua-noaptea, numai cifre şi formule. Nu sunt de invidiat, dar n-am încotro: matematica e baza slujbei mele. Tot aşa cum bucătăria şi croiul trebuie să fie baza slujbei dumneavoastră, a fetelor frumoase, bune de măritat. Ah, cât de mult ador eu fetele care ştiu să facă bucate bune şi rochii frumoase! Acestea sunt fetele ideale, la care visez mereu!

— Da-i nebun detot! Exclamă Rada.

— Ori face pe nebunul! Adaogă Ana.

— În orice caz, e mai amuzant decât l-am ştiut, zise Rada.

Ana continuă:

Scumpă domnişoară Ana, regret foarte mult şi că fete ca dumneata şi ca Rada îşi bat capul cu limba latină, dar când termină clasa a opta nu pot traduce o frază ca aceasta: Injandum regina jubes renovare dolorem, sau un vers din Ovidiu, care, de pe ţărmul apropiat de plaja noastră, al Pontului Euxin, trimitea epistole disperate la Roma şi scria „Ei mihi quod domino non licet ire tuo”. Dacă ai putea traduce cele două versuri, poate ai înţelege ceva din sentimentele unui exilat, nu la Constanţa, ci într-o fabrică din Iaşi. Şi acum te las să-ţi vezi de carte. N-aş dori-ferească Dumnezeu!

— Să te abat de la lecţii, şi să mai ai, şi în toamna viitoare, corijenţe, închinăciuni simpaticei familii Frunzescu şi sărutări de mână doamnei. Poate vei avea ceva de răspuns.

— Ţi-aş răspunde numaidecât dacă ai fi de faţă! Încheie Ana cu ciudă.

Era înciudată, dar faţa-i lumina. Era înciudită pentru că, într-adevăr, nu putea traduce acele versuri, rupte din text cum erau. Îşi bătu capul împreună cu Rada, dar nu-şi aminteau de unde erau luate.

Rada era şi ea însufleţită. Se temuse de nu ştia ce, şi iată că, dimpotrivă, scrisoarea o amuzase.

— Draga mea-zise e -mi-ai împlini o rugăminte?

— Oricare.

— Uite ce este. Tata e mare latinist. Dă-mi scrisoarea să ne traducă el versurile acelea.

— Nu e cinstit să ne lăudăm cu penele altuia. Dar n-am nimic împotrivă. Iat-o!

Rada voia scrisoarea şi pentru tâlcuirea versurilor acelora, dar mai ales pentru a-i demonstra mamei sale că epistola nu cuprindea nimic confidenţial.

Doamna Frunzescu citi rândurile lui Dinu Marinescu, râse, dar pe urmă, după ce Rada întră în biroul domnului Frunzescu ca să-i traducă versurile latineşti, căzu pe gânduri. Oare de ce-i scria Dinu cu atâta îndrăzneală şi intimitate unei fete străine, fetei unui aprod, şi nu Radei? Instinctul ei feminin şi de mamă bănuia că subt aparenţa glumeaţă a scrisorii se ascunde ceva cu mult mai serios. Bănuiala i se întări când Rada îi aduse tălmăcirea celor două versuri: Regină, îmi porunceşti să reînnoiesc durerea groaznică, şi:

Vai, stăpânului tău nu-i este îngăduit să plece împreună cu tine.

Rada, şi după ce citi traducerea, rămase nedumerită, dar maică-sa nu-i mărturisi bănuiala ce începuse să-i încolţească în suflet.

De la sosirea acestei epistole, Ana fu deci mai rar invitată în casa familiei Frunzescu. Era, în schimb, poftită în casele altor colege de clasă cu ea sau a unor fete ce erau prietene cu ea, căci acum Ana avea mai multe prietene decât înainte.

Când îi adusese scrisoarea înapoi, Rada alăturase şi textul tradus, cu explicaţiile tatălui său. Ana citise traducerea şi notele, înălţase din umeri ca şi cum tot nu s-ar fi lămurit şi pusese epistola în cartea pe care tocmai o citea. Adevărul era însă că tălmăcirile celor două versete o puseseră pe gânduri, căci înainte de a le citi, cât ce rămăsese singură, după ce-i dăduse Radei scrisoarea ca s-o ducă acasă, Ana îşi căutase poşeta, pe care nu o mai folosise de când venise de la mare. O deschisese, şi, între alte mărunţişuri, găsi biletul pe care i-l strecurase în mână, la plecare, inginerul. Nu se înşelase. Era acolo un rând scris cu creionul: Nu poţi uita uşor o fată frumoasă şi deşteaptă. Era oare numai o vorbă ca atâtea altele auzite la mare? Ce altceva putea fi? Înălţase din umeri şi pusese hârtia la loc, în poşetă. Acuma, după citirea traducerii celor două versuri, rândul de pe hârtioara de la mare căpăta parcă un tâlc, dar ce tâlc anume, Ana nu-şi dădea sama. Simţea însă că Dinu o privise cu alţi ochi decât droaia aceea de tineri. Şi nu numai pe plajă, dar şi la despărţire. Ei, dar de ce să-mi pierd eu vremea cu descifrări de taine!

— Îşi zise Ana. E destul că mi-a plăcut cum îmi scrie. Când o să am timp, o să-i răspund. Merită un răspuns! Dar acum am alte griji pe cap! Totuşi se gândi că ar trebui să-l anunţe, în două rânduri, că i-a primit epistola şi că nu-i va rămâne datoare. Ceea ce şi făcu îndată, adăogând că, dacă vrea să-i mai scrie, să-i trimită scrisorile pe adresa liceului, pentru că nu e nici o primejdie să fie arse. În tot cazul, să nu o mai deranjeze pe doamna Frunzescu. Şi sublinie cuvântul deranjeze. Puse cele câteva rânduri în plic şi vru să dea scrisoarea femeii de serviciu, să o pună la cutia de poştă de la poarta liceului. Dar se răzgândi, şi, cum era la parter, la secretariat, ieşi pe uşă şi puse însăşi plicul la cutie. În vacanţa de Crăciun, directoarea ar fi ţinut-o bucuroasă în internat. Mai erau unele restanţe la secretariat. Se miră de insistenţele Anei să o lase acasă, când, în anii trecuţi, ea se rugase să rămână în internat.

— Nu voi lipsi toată vacanţa, doamnă directoare. Numai cele trei zile de praznic, când are şi tata concediu. Vom pleca împreună şi ne vom întoarce împreună! Îi era dor de mamă-sa, pe care nu o mai văzuse din toamnă, şi dorea să vadă cele două vaci pe care reuşiseră să le cumpere, pe la Sfântul Niculae, din economiile lui Ion Muja, la care adăogaseră un avans pe care îl luase el asupra salariului şi o mică participare a ei. Pe taică-său îl vedea în fiecare săptămână. Omul era mulţumit de slujbă, cruţa ca un zgârcit, nu cheltuia pentru el nici cinci sute de lei pe lună. Era mândru de uniforma pe care o primise şi îşi făcea serviciul cu conştiinciozitate, spre mulţumirea tuturor, în mod deosebit era simpatizat de judecătorul Zamfir. Aproape de fiecare dată când Ana se ducea să-l vadă pe taică-său, judecătorul nu mai contenea să-l laude pe Muja. Laudele judecătorului îi plăceau Anei, dar nu se dumirea cum de aproape de fiecare dată când ea se ducea la taică-său, se nimerea să-l întâlnească, la ieşirea din tribunal, pe judecătorul Zamfir, deşi tribunalul era închis după-amiază. Odată, intrigată, îl întreba pe tată-său:

— Dar ce tot caută domnul Zamfir după-amiaza la tribunal?!

— Domnul judecător e un om foarte harnic – răspunsese Ion Muja. Vine la birou şi după-amiezile, de multe ori. Biroul domniei-sale este la primul etaj, cu fereştile spre strada. Uneori are şi vizite, domni şi doamne. E mare forfotă în jurul său. Aud că este unul din cei mai influenţi judecători din tribunal.

Lucrând câte două ore după-amiezile la secretariat, Ana avu prilejul să-şi cunoască mai bine profesoarele, care, de la o vreme, nu o mai tratau ca pe o elevă, ci ca pe un fel de colegă. Ba, uneori, când lipsea secretara, îi destăinuia ei din ce motive trebuiau să facă o cerere, de ce era nevoie ca cererea să fie trimisă de urgenţă la inspectorat sau chiar la minister.

Adeseori se întâmpla să se afle în secretariat câte două-trei profesoare deodată. şi câte nu povesteau ele în astfel de ocazii! Despre întâmplările din familiile lor sau din alte familii din oraş, dar mai ales despre colegele care nu erau prezente.

Ana, în vreme ce scria la birou, asculta poveştile acestea, şi sară, în pat, medita asupra lor. În cele mai multe cazuri nu auzea decât vorbe rele despre bărbaţi, şi mai ales despre femei. Nu-şi putea da sama dacă aceste vorbe erau spuse cu patimă, dacă erau calomnii sau daca exprimau adevărul. Nu avea nici o posibilitate de a le controla. Dar din zi în zi înţelegea tot mai bine că traiul acestor femei, veşnic iritate şi nemulţumite, care veneau în fiecare zi la şcoală ca să predea aceleaşi şi aceleaşi cursuri şi care aşteptau cu nerăbdare sfârşitul lunii ca să-şi încaseze salariul, nu era deloc uşor. Nu li se întâmpla nimic neaşteptat care să le scoată din monotonia zilnică şi să le schimbe cât de cât viaţa. Şi toate râvneau să aibă relaţii în societatea oraşului, lucru foarte greu de realizat pentru o femeie singură, fără familie. Ani de-a rândul Ana năzuise să ajungă şi ea profesoară, să aibă salariul ei, să fie independentă, să poruncească elevelor şi ele să o asculte, să-i ştie de frică. Acum însă idealul acesta rămăsese undeva departe în urmă. Şi se bucura că renunţase la el, pentru că-se întreba ea-ce plăcere poate fi să predai an după an aceleaşi lecţii, să ajungi un fel de moară care macină mereu acelaşi fel de grăunţe? Lucrând la secretariat şi auzind convorbirile profesoarelor, înţelese şi mai bine că femeile acestea veşnic nervoase sunt aşa pentru că nu sunt fericite. Patima sau veninul cu care vorbeau despre una sau despre alta dintre colegele lor, sau despre femeile cunoscute din oraş, ascundea o mare amărăciune personală.

Şi Ana remarcă, la început cu surprindere, apoi cu înţelegere, că profesoarele se leagă şi de unele dintre elevele lor, aproape fără excepţie de cele mai frumoase din ultimele clase. Cu strângere de inimă ea pricepu că profesoarele le invidiază pentru că erau tinere şi frumoase, pentru că de-abia băteau la poarta vieţii, de care ele trecuseră de mult, fără să fi aflat dincolo de această poartă nimic care să le satisfacă.

Nu vroia să se dea învinsă şi să tragă concluzia, din aceste discuţii la care asista, că o fată, o femeie, nu poate fi mulţumită câştigându-şi singură mijloacele de existenţă. Mai degrabă îi convenea să creadă că prestarea unei munci care aduce un câştig material trebuie să fie un imbold pentru o femeie ca să lupte şi să biruie. Pe ea, de pildă, o satisfăcea nu numai faptul că era prima în clasă, dar mai ales postul ăsta la secretariat, de pe urma căruia nu câştiga cine ştie ce, dar totuşi câştiga deajuns ca să nu mai aibă nevoie să ceară bani de la părinţi. Profesoarele ei de ce nu erau mulţumite cu viaţa pe care şi-o cuceriseră singure? Nu reuşiseră să-şi facă o carieră? Nu biruiseră? Nu erau independente? Atunci de ce se comportă de parcă le lipseşte ceva, şi încă ceva esenţial?

Cu timpul, Ana înţelese că lucrul acela esenţial care le lipsea şi care le făcea să nu fie mulţumite cu existenţa cucerită prin vrednicia lor era un bărbat cu care să se fi căsătorit, cu care să fi înfiinţat o familie. Unele mai sperau încă. Şi, curios, chiar acestea care mai nădăjduiau erau cele mai zeflemisite, când nu erau de faţă, de către colegele lor, tocmai pentru că mai sperau.

Ascultându-le, Ana îşi simţea inima întristată, şi uneori cădea pe gânduri, rămânând cu condeiul în mână, uitând să mai lucreze.

Întreaga problemă a luptei şi a biruinţei femeii, drum pe care se hotărâse să meargă şi ea, i se părea acum cu mult mai grea şi mai încurcată decât o văzuse în entuziasmul ei tineresc. O femeie nu poate fi mulţumită şi fericită fără a fi legată de viaţa unui bărbat? Ea nu poate trăi singură, ca un bărbat, de pe urma unei cariere, fără să-şi mai bată capul cu altceva? Avusese dreptate inginerul Marinescu, în scrisoarea lui amuzantă, că nu înţelege de ce fetele frumoase, ca ea şi ca Rada, urmează liceul? Sau nemulţumirea profesoarelor sale venea din împrejurarea că aveau mijloace materiale modeste, că nu-şi puteau face-cum se plângeau-o rochie după plac, că nu-şi puteau cumpăra o pălărie ca lumea, că nu puteau avea o viaţă socială, cu invitaţi, cu mese, că nu puteau să-şi permită o vilegiatură în străinătate?

Dacă ar fi numai acestea cauzele nemulţumirii şi continuei lor nervozităţi, ea, Ana, era sigură că nu ar ajunge ca ele. Nu ştia prin ce mijloace, dar era sigură că va avea de toate din belşug, şi nu numai ea, ci şi părinţii ei.

Încă nu era hotărâtă dacă se va face profesoară, medic sau advocat. Cariera de profesoară cam pălise în ochii ei în ultima vreme. Auzise că prin celelalte două cariere se poate câştiga mai bine. Dar din câte auzise despre studiul medicinii, despre disecţiile pe cadavre, înţelese că nu se va putea face doctor, deşi ştia că dacă ar vrea, ar putea să-şi înfrângă şi repulsia faţă de acest studiu necesar. Cariera de advocat i se părea mai potrivită pentru ea, şi se gândea că, până la urmă, pe aceasta o va îmbrăţişa. Însă îşi zicea că, atâta vreme cât încă era în liceu, problema nu era de actualitate. Şi, pe urmă, s-ar putea întâmpla ca până atunci să se mărite pe neaşteptate cu un om avut şi deci toată frământarea ei de-acum să nu mai aibă nici un sens. Căci ce rost ar mai fi avut să urmeze, ca femeie măritată, împresurată de grijile gospodăriei şi ale familiei, cursurile unei facultăţi? Se smulgea deci din mijlocul gândurilor şi-şi vedea de lecţii sau de treburile din secretariat.