XVII.

Când îi trecea prin minte gândul că s-ar putea să se mărite pe neaşteptate cu un om avut, Anei îi răsărea întotdeauna pe buze un zâmbet uşor, aproape imperceptibil. Se gândea la inginerul Dinu Marinescu. Omul acesta începuse să-i scrie de două ori pe lună, de când Ana îi răspunsese la prima scrisoare. Ea se simţise obligată să-i răspundă mai mult pentru a-şi face ei o plăcere, pentru că voia să-i arate ca poate fi tot atât de spirituală ca şi el. Părea că nebunul atât aşteptase.

Directoarea deveni atentă la scrisorile trimise de inginerul Marinescu, căci acum soseau pe adresa liceului, într-un rând, chiar îi atrase atenţia Anei. Fata, în loc de orice răspuns, îi puse dinainte toate epistolele primite de la el.

Directoarea le citi şi-i plăcură.

— Cine-i nebunul acesta, Ano?

— Un tânăr foarte bine. E inginer şi director de fabrică la Iaşi. E dintr-o familie foarte bună.

— Unde l-ai cunoscut?

— La mare, în familia Frunzescu.

— Marinescu şi mai cum? Că n-am reţinut din scrisori.

— Dinu.

— De unde-i de loc?

— Nu ştiu. Cred că din Bucureşti, Dar toţi cei din regat spun că-s bucureşteni.

— Nu chiar toţi -râse directoarea. De-o pildă, ştii că eu sunt ieşană. Trebuie să recunosc că scrisorile lui sunt foarte neobişnuite. Bărbaţii nu prea scriu aşa când corespondează cu o fată.

— Cum scrie, aşa şi vorbeşte. E foarte amuzant.

— Dar din scrisorile lui văd că nici tu nu te laşi. Probabil că şi tu îi trimiţi scrisori la fel de amuzante. Nu-ţi cunoşteam această calitate.

— Nu facem decât să continuăm conversaţia începută pe plajă. Sau, mai bine zis, stilul conversaţiei purtate la mare. Sosise către sfârşitul sezonului şi-mi spunea că-i pare rău că n-a avut timp destul să vorbim.

— Trebuie să-ţi spun că scrisorile lui mi-au făcut o foarte bună impresie. Nu sunt deloc primejdioase.

— Primejdioase?! Dar sunt şi scrisori primejdioiase?!

— Se-nţelege! De-aceea controlăm noi corespondenţa. Atârnă de cine le scrie şi cui le scrie. Sunt tineri, mai ales în ultima vreme, care nu numai ca nu ştiu să scrie frumos, cum se cade să-i scrii unei fete, dar nu ştiu să scrie nici măcar decent. Şi fetele care acceptă să corespondeze cu astfel de tineri, nu dau nici ele dovadă de mai multă pudoare şi decenţă. De-altfel, trebuie să-ţi spun că, subt acest raport, nici-o profesoară, subt nici-un motiv, cât de neânsemnat, încă nu mi s-a plâns de tine. Ceea ce, din păcate, nu e cazul cu altele.

— Cum? De altele se plâng?!

— Când le dau prilej. Când le întâlnesc, pe cele externe, pe stradă, date cu ruj pe buze, sau înconjurate de lărmălaia a doi-trei studenţi sau chiar şi elevi de liceu.

— Se pare că externele se compromit mai uşor decât internele…

— Hm! Sunt şi interne care poartă corespondenţă cu tineri prin mijlocirea externelor; ba, îşi procură, tot prin ele, şi cărţi nepermise, cu tot controlul pe care-l facem. Ţie pot să-ţi spun, pentru că eşti mare de-acum şi ai fost întotdeauna cuminte. Eu nu mă pot împăca deloc cu duhul ăsta nou de independenţă totală spre care mi se pare că năzuiesc fetele de astăzi. E un curent nesănătos, despre care nimeni nu poate şti la ce rezultate va duce.

Ana se simţi jenată de confidenţele directoarei, de marea încredere pe care o avea în ea: de-o vreme, citea şi ea cărţi împrumutate de la elevele externe, literatură mai ales, cărţi pe care nu le putea găsi în biblioteca liceului.

— Doamnă directoare, vreau să vă-ntreb ceva. Dar vă rog să nu vă supăraţi de îndrăzneala mea. Dumneavoastră credeţi că e o greşală ca o fată să-şi asigure o existenţă independentă, o profesiune? Mai ales atunci când nu are avere, cum sunt eu.

— Dar, draga mea, nu de independenţa asta am vorbit, ci de independenţa în comportarea socială. Subt aspect moral, subt aspectul noilor moravuri sociale, care se dezvoltă subt ochii noştri. Cât priveşte cariera, ce să-ţi spun? Trebuie să recunosc că sunt fete obligate să-şi facă o carieră, deşi, după convingerea mea intimă, fireasca şi adevărata carieră a unei fete e una singură.

— Care anume?

— Să se mărite!

— Asta e şi părerea inginerului Marinescu. El îmi scrie, după cum aţi văzut, că adoră fetele care se pricep la bucătărie şi la croitorie.

— Draga mea, impresia mea este că inginerul acesta e un om superior, deosebit, şi acum, că-i cunosc scrisorile, trebuie să-ţi spun că-mi pare bine de corespondenţa voastră şi că o puteţi continua în toată voia. Şi mai cred că nu-ţi scrie degeaba-şi asta voiam să-ţi spun. Eu, printre glumele lui, citesc că vrea să te prindă în mrejele sale.

— Cum să mă prindă-n mreje? Că doar nu-s peşte! Râse Ana.

— Aşa ar fi răspuns şi el în locul tău!

— Râse directoarea. Se vede că vă potriviţi. Apoi, luându-şi aerul sever al funcţiei sale, adaogă:

— Draga mea, eu, în locul tău, n-aş desconsidera asemenea intenţii. Să-mi dai voie să-ţi vorbesc ca o mamă. Totdeauna am ţinut la tine, după cum ştii. Eu, în locul tău, să mă pot mărita cu un astfel de bărbat, nu m-aş mai gândi la nici-o carieră! Convingerea mea e că fetele, femeile nu sunt făcute să urmeze o carieră publică.

— şi totuşi-vă rog să nu vă supăraţi-aţi primit postul pe care îl aveţi şi conduceţi un liceu, care, în sfârşit, e un loc de pregătire pentru o carieră.

— E adevărat, dar cred că sunt prea multe licee de fete, că prea multe fete vor năvăli la universitate. Iată, eu am fost constrânsă să mă fac profesoară încă înainte de unire. Am rămas orfană la zece ani, fără nici nu strop de avere. Eram şi destul de urâţică. M-a crescut o mătuşă. Cazuri asemănătoare vor fi şi azi şi mâne, şi încă tot mai multe, pentru că există o năzuinţă generală a celor de jos să se ridice într-o categorie socială superioară celei în care s-au născut. Şi mai sunt şi alte cauze, economice. Mă mângâi însă cu speranţa că cele mai multe dintre elevele mele, măcar cele mai frumuşele şi cele cu oleacă de avere, se vor mărita încă înainte de-a ajunge la o diplomă universitară, înainte de a-şi fi făcut o carieră.

— Dar sunteţi exact de părerea inginerului Marinescu! Nu cumva…

Ea se opri şi se înroşi. Voise s-o întrebe pe directoare: Nu cumva aţi împrumutat părerea asta din scrisorile lui, numai ca să vedeţi ce cred eu? Dar deşi se oprise, directoarea-i ghici gândul.

— Am avut convingerea asta şi înainte de a citi scrisorile lui Dinu Marinescu. Faptul că avem aceeaşi părere m-a bucurat şi m-a făcut să-l apreciez ca un tânăr deosebit. Şi acum să revin la ceea ce spuneam. După mine, chiar şi fetele sărace şi urâţele trebuie să-şi facă o carieră numai întrucât, având-o, se pot mărita mai uşor.

— Aşadar, după dumneavoastră, lucrul principal pentru o fată este căsătoria.

— Da, şi cât se poate mai devreme.

— Chiar şi ca elevă de liceu?!

— De ce nu?

— Râse directoarea. O fată trecută de nouăsprezece-douăzeci de ani nu mai e o copilă. Dacă la vârsta asta nu are minte, nu va avea nici mai târziu.

Ana, parcă uitând cu cine vorbeşte, răspunse:

— E lesne de spus, dar întrebarea e: cu cine? Cine se căsătoreşte cu o liceana săracă? Tinerilor le place să se distreze, când au prilejul, dar când e vorba de un lucru serios, îşi iau catrafusele.

— Ce-şi iau?

— Catrafusele. Aşa se spune pe la noi când cineva pleacă pe neaşteptate cu tot ce are.

— Aşa ceva nu poţi spune decât din experienţă. Şi eu cred că tu încă nu o ai.

— Nu, dar presupun, în locul lor, aşa aş face şi eu.

— Nu mai spune!

— Râse directoarea. Şi de ce, mă rog?

— Dac-aş fi băiat, nu mi-aş lega viaţa de o fată săracă. Nu cred să fie pe lume un rău mai mare decât sărăcia.

— Dar dacă bărbatul e avut şi nu-l interesează dacă fata are sau nu are avere?

— Cazurile astea cred că sunt foarte rare. Din câte am auzit, tinerii cu avere vor să aibă şi mai multă avere. Poate doar un pârlit de sărac să se lege de o sărăntoacă, dar numai dacă îşi pierde dreapta judecată.

— Cum să şi-o piardă?

— Dacă… Se îndrăgosteşte.

Rosti cu greu cuvintele din urmă şi se roşi toată, încă nu pomenise acest cuvânt înaintea unei profesoare.

— Ciudate păreri mai ai despre iubire! Eu cred că prin dragoste nu-ţi pierzi mintea, ci, dimpotrivă, îi adăogi o nuanţă de sensibilitate care te face să simţi adevăratul sens al vieţii.

— Vă rog să mă iertaţi. Vorbesc şi eu din cărţi.

— Din ce cărţi?

— Cetesc din când în când romane. Şi am întâlnit în ele astfel de nebuni, dar numai printre tinerii săraci. Cei bogaţi se prefac că iubesc o fată săracă, numai ca să-şi poată bate joc de ea. Apoi o părăsesc sau divorţează.

— Se-ntâmplă uneori. Dar divorţează şi cei săraci. Dacă se conving că nu se potrivesc.

— Cred că dacă doi inşi nu se potrivesc nu trăbă să se-nsoare. Căsătoria odată încheiată, numai moartea poate s-o desfacă. Aşa am învăţat şi la religie.

— Aşa ar trebui să fie. Dar, ascultă, Ano, mie mi se pare că tu te potriveşti la fire cu omul care ţi-a scris epistolele astea. Spui că el e avut, iar eu fac prinsoare că e şi niţel îndrăgostit de tine. Părerea mea e că-i bine să cultivi prietenia cu el.

Convorbirea avusese loc în biroul directoarei, către sfârşitul anului, tocmai când Ana împlinise nouăsprezece ani.

Convorbirea cu directoarea îi făcuse mare plăcere Anei. Nu numai pentru sfaturile pe care i le dăduse şi pentru răspunsurile pe care le primise la multele întrebări ce-i brăzdau de-o vreme inima, ci mai cu samă pentru că directoarea îi spusese că-i plac scrisorile inginerului Dinu Marinescu. Răspunzându-i la fiecare scrisoare primită, ea se trezi dintr-o dată că-i place să-i răspundă pentru că simţea nevoia de a sta de vorbă cu el.

Oare într-adevăr Dinu se-nvârtea în jurul ei ca s-o prindă în mrejele lui, aşa cum îi spusese directoarea? Nu-i venea să creadă, dar îşi zicea că, la urma urmelor, nici nu-i pasă dacă asta urmăreşte el. Ei îi plăceau scrisorile şi-i plăcea că se apropiase de dânsa spiritual. Că, într-adevăr, deşi era departe, îi simţea mai aproape de ea decât la mare. Câteodată îi trecea prin minte că poate Dinu îi oferă prilejul să pună în aplicare planurile pe care şi le făcuse de a se folosi de puterea farmecului ei asupra bărbaţilor pentru a se căsători cu un om bogat, sau cel puţin de a se folosi de bogăţia lui pentru a-şi face un loc bun în clasa socială superioară spre care râvnise. Dar tot de-atâtea ori respingea acest gând, care, faţă de Dinu Marinescu, i se părea un gând josnic. Nu, pe Dinu nu-l putea folosi în astfel de scopuri! De-altfel, simţea că multe din gândurile ce-i trecuseră prin cap în zbuciumul acela provocat de purtarea lui Jean Frunzescu fuseseră oribile. Avusese dreptate doamna Frunzescu când îi spusese că trecea printr-o criză. Multe din părerile ei de-atunci se schimbaseră între timp; unele se limpeziseră, pe altele le uitase. Ceea ce rămăsese statornic în sufletul ei era năzuinţa de a-şi face o situaţie în viaţă, de a lupta şi de a birui, indiferent de calităţile societăţii în care va întră. Acum dorea un singur lucru: să-şi facă un cuib al ei. Societatea cu moravurile ei o lăsa din ce în ce mai mult indiferentă, înţelegea că îmbogăţirea cunoştinţelor poate fi şi un scop în sine, că merită să înveţi numai pentru a-ţi lărgi orizontul cultural, pentru a-ţi cultiva spiritul.

În definitiv -îşi zicea Ana-dacă nu pot accepta lumea aceasta, care m-a îngrozit prin moravurile ei, nimic şi nimeni nu mă poate sili să fac parte din ea, să-i urmez exemplele, îmi va fi de-ajuns să rămân în lumea gândului, a cunoştinţelor şi avuţiilor spirituale. Câtă vreme voi putea ceti, voi putea trăi o viaţă superioară vieţii celorlalţi. Şi-apoi, la drept vorbind, în lumea aceasta nu sunt numai lucruri rele. Am cunoscut şi suflete alese: Rada şi mama ei, domnul Frunzescu, doamna Ionescu şi bărbatul ei, atâtea colege şi familiile lor… Dinu Marinescu… A! El e un om încântător! Scrisorile lui sunt pline de haz, într-adevăr, dar nu e una în care să nu spuie şi câte ceva serios, pe care ii simţi spus din toată inima.

Se apropia sfârşitul anului, şi Rada nu mai făcu nici o aluzie la o nouă vilegiatură la conac şi la mare, deşi vara trecută îi spusese că nu-şi va mai face niciodată vacanţa fără ea, deşi însăşi doamna Frunzescu îi declarase, la conac, înainte de sosirea lui Jean, că niciodată n-au petrecut atât de bine, şi asta datorită firei luminoase a Anei, şi că o vor invita la ei în fiecare vară.

Ana înţelesese, după primirea celei dintâi scrisori de la Dinu Marinescu, că Rada se înstrăinează, încet-încet, de ea. De două-trei ori Rada o întrebase dacă nu i-a mai scris inginerul, şi Ana îi răspunsese că nu. Dacă n-ar fi simţit o răcire fără nici un motiv a prieteniei Radei pentru ea, probabil că i-ar fi spus adevărul, dar aşa i se păruse că nu mai avea nici un rost. Ba chiar parcă simţise un fel de bucurie că poate avea un secret faţă de Rada, şi tocmai secretul acesta: al corespondenţei cu Dinu Marinescu.

În fundul sufletului ei, Ana nici nu-şi dorea o vacanţă la conac sau la mare, ci voia să-şi petreacă vacanţa acasă, lângă mamă-sa.

După examene, se duse la tribunal ca să-l întrebe pe taică-său când ar putea s-o ducă acasă.

Ion Muja rămase foarte încurcat în faţa ei.

— Ai isprăvit examenele? Întrebă el întru târziu, neştiind cum să înceapă vorba la care voia să ajungă.

— De ieri. Totul a mers bine. Mi-am păstrat locul întâi în clasă.

— Şi vreai să mergi acasă peste vară?

— Da.

— Cum, nu eşti invitată nicăiri?!

— Nu.

— Doamna Frunzescu?… Întrebă el cu jumătate de gură şi mai mult mirându-se decât întrebând.

— Nu. Au alte planuri pentru vara asta. Nu se mai duc nici la moşie, nici la mare. Spuneau că şi-au închiriat o mică locuinţă la munte. Ziceau că aşa le-a recomandat doctorul, pentru sănătatea Radei.

Minţea. Tot ce spunea era pură invenţie pentru a justifica înaintea lui faptul că nu mai era invitată de familia Frunzescu.

— Dar ce, domnişoara Rada nu se simte bine?

— A cam slăbit în timpul din urmă.

Ion Muja tăcu un răstimp, tot învârtind un creion între degete.

— Hm! O să fie destul de greu pentru tine. Ce vei face toată vara acasă?

— Dar celelalte fete din sat ce fac?

— Lasă-le tu pe celelalte fete, că tu nu eşti obişnuită ca ele.

— Mă voi obişnui.

— Uşor de zis! Dar mumă-ta nu va fi acasă cu ziua de cap; va ieşi la lucru, nu ca doamna preuteasă sau ca notărăşiţa. Va trebui să-ţi faci singură de mâncare.

— Îmi voi face. Ce mare lucru!

— Ascultă, Ano -începu Ion Muja pe un ton schimbat, nesigur. Spui că nu te-au invitat pentru vacanţa asta. Dar dacă… Dacă ai primi o invitaţie de altundeva, te-ai bucura?

Ana îl privi deodată cu toată atenţia. Abia acum băgă de samă cât de strâmtorat era taică-său.

— De unde să primesc? De la cine…?

— Este cineva care te-ar invita…

— Ei, comedie! Ce glume sunt astea, tată? Nu ştiu nimic. Mi s-ar fi spus şi mie.

— Totuşi este cineva? Dar nu te invită nici la mare, nici la moşie, ci într-o excursie.

— Auzi, auzi!

— Da, într-o excursie în Italia.

Ana îl privi scrutător, dar nu putu citi nimic în ochii lui, căci îi ţinea în pământ.

— Domnul Zamfir, nu-i aşa?

— Da.

— Ce să spun? Îndrăzneţ om! Şi dumneata ce i-ai răspuns?

— Uite ce este, Ano-o luă repede Ion Muja. A venit într-o zi la mine şi m-a întrebat dacă nu ţi-ar place să vezi ţări străine. Zicea că se organizează o excursie în Italia, la începutul lui iulie, că domnia-sa participă şi că ar fi bucuros dacă ai merge şi tu. Zicea că vor fi vreo sută de inşi, bărbaţi, femei şi fete.

— Te mai întreb o dată: Dumneata ce i-ai răspuns?

— Ei, ce i-am răspuns, ce i-am răspuns!… I-am spus că o să te-ntreb.

— De ce n-ai refuzat numaidecât?

— Pentru că bănuiam că ţi-ar face plăcere o astfel de excursie. Nu-i puţin lucru sa vezi şi altă lume, să mergi în străinătate…

— Dar dumneata ştii prea bine că eu n-am bani pentru o excursie în Italia.

— Să vezi, că aici e toată greutatea! Mi-a spus că ar suporta bucuros dumnealui toate cheltuielile de drum. El a spus că-s un băgatei lucru, dar pe urmă m-am informat şi eu-că sunt publicate prospectele excursiei în toate ziarele-şi am văzut că pentru treizeci de zile costă douăzeci şi cinci de mii de lei.

— Şi cum ţi-a explicat el această… Mărinimie?

— De, nu mi-a plăcut nici mie, văzând că e vorba de o sumă aşa de mare. Dar domnul Zamfir spunea că nu-i nici-un păcat şi nici-o ruşine dacă nu are cineva banii ăştia. Că lipsa lor nu-i un motiv ca o fată premiantă să nu folosească orice prilej de a se cultiva. Spunea că un drum în Italia, o lună petrecută acolo, face mai mult decât un an de şcoală. Zicea că alte şcoli oferă ca premii astfel de excursii elevilor celor mai buni. Şi a stăruit să te-ntreb.

Ana era palidă, cu buzele strânse.

— Să-i spui că invitaţia lui a venit prea târziu, că sunt invitată într-o familie, la o prietenă.

— Aşadar, tot mergi undeva? Întrebă bucuros Ion Muja. Ana îl privi gânditoare, tristă.

— E posibil să merg la o prietenă. Dar deocamdată mă duc acasă. O să plec singură, nu mai e nevoie să vii cu mine.

Dacă te-ntreabă, spune-i că am plecat la fata aceea şi că adresa nu o ştii pentru că nu o ştiam nici eu.

Oare tata e chiar atât de mărginit? Se întrebă Ana, ieşind din locuinţa lui Ion Muja.

Pe coridor, când să iasă în stradă, se întâlni faţă în faţă cu judecătorul Zamfir.

Ana, cum mergea întristată, nu-l zări decât când acesta fu la un pas de ea.

— A, dumneavoastră eraţi? Zise Ana, tresărind, şi numaidecât îşi simţi spiritul încordat, gata de atac.

— Ce plăcere să te întâlnesc, domnişoară Muja! Chiar acum am aflat că eşti prima în clasă, şi folosesc acest prilej ca să te felicit din toată inima.

— Mulţămesc! Şi eu folosesc acest prilej ca să vă mulţămesc în aceeaşi măsură.

Zamfir o privi nedumerit. Din ţinuta, din vocea ei nu putea deduce dacă fata vorbeşte serios ori îl ia peste picior.

— Nu-nţeleg pentru ce… Ţi-a spus ceva tatăl dumitale?

— Da, şi vă rămân foarte recunoscătoare. Din nenorocire, e prea târziu.

— De ce? Ai încă destulă vreme să te pregăteşti.

— Din păcate, am primit acum o săptărnână o invitaţie la o colegă.

— Domnişoara Rada?

— Nu, o altă familie.

— Dar nu e nici-o piedecă, domnişoară Muja. Pentru o încântătoare şi instructivă excursie în Italia va înţelege şi colega dumitale, şi familia ei, că te poţi dezice de promisiunea făcută.

— Nu întră în obiceiurile mele.

— Vai de mine! Dar nu cred că se poate supăra cineva dacă te vei dezice. E un prilej unic. N-ai citit prospectele? Sunt publicate în ziare.

— Nu. În liceu nu cetim ziare.

— E un itinerar încântător. Şi nici nu costă cine ştie cât.

— Regret foarte mult. Şi ţin să vă mulţămesc încă o dată că v-aţi gândit la mine şi că v-aţi luat asupra dumneavoastră toate cheltuielile. Poate că vă veţi putea realiza totuşi acest nobil gând.

— Deci te vei răzgândi?

— Nu. Dar cu siguranţă că veţi găsi pe cineva pentru care să faceţi o asămenea jertfă. O tovarăşă de drum cred şi eu că e… fără preţ într-o asămenea excursie. Sunt sigură că în locul meu va beneficia altcineva de excursia în Italia. Vă salut şi vă doresc, domnule Zamfir, o călătorie plăcută, încă o dată, recunoştinţa mea că v-aţi gândit la mine.

Judecătorul se uită la ea intrigat; nu ştia ce să creadă: îl batjocorea, sau, într-adevăr, îi mulţumea?

— Şi, altădată, vedeţi să nu mai întârziaţi cu propunerile mărinimoase, adaose ea, cu mâna pe clanţa porţii tribunalului.

Judecătorul se simţi imbecil. Nu ştia dacă să mai spună ceva, ori să tacă pentru a nu deveni ridicul.

— Dacă propunerea ar veni la timp, ai primi?

— Încercaţi!

— De data asta am întârziat din mai multe motive…

— Să le auzim.

— Mai întâi, excursia asta s-a proiectat numai de trei săptămâni.

— Slab motiv! Trei săptămâni erau destulă vreme. Eu n-am primit invitaţia aceea decât de o săptămână.

— Apoi, m-am temut mereu să-i vorbesc bătrânului.

— Care bătrân?

— Tată dumitale.

— Vă rog, domnule judecător, taţi nu are mai mult de patruzeci şi cinci de ani, şi mi se pare că asta-i şi vârsta dumneavoastră.

Judecătorul rămase uluit: nici o femeie nu se încumetase până acum să-i numere anii. Şi afurisita asta de fată îi dădea cu patru ani mai mult decât avea!

Văzându-l mut, Ana adaose:

— Şi de ce n-aţi cutezat să-i vorbiţi tatei despre propunerea dumneavoastră?

— Mă gândeam la unele scrupule.

— Ce fel de scrupule? Ale tatei sau ale mele?

— Ale dumitale.

— Şi care ar putea fi acelea?

Judecătorul privi la faţa enigmatică a fetei şi nu ştiu ce să creadă: era naivă, ori impertinentă?

— Mă gândeam că, între excursionişti, dumneata nu ai avea un cunoscut, decât pe mine. Alta era dacă aveai o soră, un frate, o prietenă bună.

— Dar de unde ştiaţi dumneavoastră că printre cele o suta de persoane, câte am aflat că participă la excursie, nu aş fi găsit şi alţi cunoscuţi? Poate nu cuvântul aceşti aţi vrut să-l spuneţi, ci altul.

— Altul?!

— Cred că nu de un cunoscut, ci de un protector era vorba. Dar, stimate domnule judecător, dumneavoastră se vede că nu ştiţi că tineretul de azi s-a scuturat de asămenea prejudecăţi. La urma urmelor, de ce s-ar jena o fată să facă o excursie însoţită de un domn cu o bună condiţie socială, care-i şi bine situat materialiceşte, şi care vrea să-i deie astfel un premiu pentru că învaţă bine, dar nu are mijloacele materiale necesare unei asămenea excursii? Lumea de azi nu mai e lumea ruginită din tinereţile dumneavoastră, domnule judecător. Dacă v-aţi împiedicat de scrupule învechite, rău aţi făcut! Şi, la drept vorbind, n-aş fi crezut că nu cunoaşteţi tineretul de azi. Se spune că, dimpotrivă, îl cunoaşteţi foarte bine.

— Domnişoară Muja, iată că suport consecinţele ezitării mele! Zise el, bucuros că fata se pregătea să iasă pe poartă.

— Altădată, pentru a nu întârzia, gândiţi-vă la scrupulele dumneavoastră, nu ale altora. Bună-ziua, domnule Zamfir.

Îndrăcită fata! Îşi zise judecătorul, uitându-se după ea cu o expresie înciudată.

Peste zece zile Ana era acasă.

Veta, mamă-sa, fu foarte bucuroasa de sosirea ei şi nu mai ştia cum s-o alinte. Apoi, după câteva zile, îşi dădu sama că bucuria ei nu prea avea rost: Anei îi va fi urât acasă, singură-cuc. Adevărat că în primele zile fata fusese veselă, că grădina, curtea, casa răsunaseră de cântecele ei. Îi ajutase la plivitul straturilor de legume, ba, cu toate protestele Vetei, luase şi sapa ca să-i ajute la prăşitul de-al doilea al cucuruzului din grădină şi al cartofilor. Dar, după câteva zile, mamă-sa trebuise să iasă la câmp, şi sară o aflase pe Ana schimbată. Crezuse, ca şi Ion Muja, că fetei i se urâse stând singură în casă, că nu-i plăcea mâncarea. Dar Ana era schimbată din cu totul alt motiv. Ocupată cu împachetarea lucrurilor pe care urma să le ia cu ea la ţară, nu avusese timp să deschidă ultima scrisoare primită de la Dinu Marinescu în ziua plecării ei acasă. Adu-cându-şi aminte de ea în chiar dimineaţa acelei zile, o deschisese şi citise:

Domnişoară Ana, Am avut azi cea mai neplăcută dezamăgire: nu te-am găsit la Predeal, la familia Frunzescu. Mi s-a spus că, probabil, dumneata te vei duce la mare şi în vara aceasta, în nădejdea că vei fi şi dumneata cu ei, mi-am făcut şi eu rost de un concediu în iulie. Familia Frunzescu mă asigurase că vei veni şi dumneata cu ei… E oare cu putinţă să fii aşa de schimbăcioasă?

Probabil că acum când îţi scriu, dumneata eşti la mare sau te pregăteşti de plecare la mare. N-am ştiut unde să-ţi scriu, aşa că îţi trimit scrisoarea tot pe adresa liceului. Nădăjduiesc că, dacă eşti plecată undeva, se va găsi la liceu o inimă milostivă care să-ţi expedieze epistola acesta la adresa du-mitale actuală. Dacă te-ai dus la mare, scrie-mi imediat, căci aş lăsa muntele şi aş veni şi eu la mare, pe care o ador. Dacă aş şti că te vei duce de-abia în august, aş pleca imediat la fabrică, la Iaşi, şi mi-aş lua concediu, ori aş încerca să iau-căci nu ştiu dacă voi reuşi-în august… Vezi la ce m-au adus capriciile dumitale, domnişoară Ana? Eu înţeleg ca o fată frumoasă să aibă şi toane, numai să nu şi le descarce pe pielea mea. Rada îmi spune că a fost sigură, până cu o zi înainte de plecare, că vei veni şi dumneata. Nu am nici un drept, dar parcă mi-ar părea bine să aflu şi eu ce te-a îndemnat să-ţi schimbi hotărârea. Dacă aş şti că ai vrut să-mi faci anume mie în ciudă, parcă tot m-aş mai mângâia, căci ar fi un semn că te-ai gândit la mine. Te rog, lămureş-te-mă, scumpă domnişoară Ana, căci ştii versul acela din…

— Te las să ghiceşti dumneata autorul, fiindcă eşti mai aproape de istoria literaturii române decât mine -versul care spune: „Jalnic ard de viu, chinuit ca Nessus”.

Ana îşi simţi inima grea după ce citi rândurile lui Dinu. Observase în anul din urmă răcirea Radei, înstrăinarea doamnei Frunzescu, dar nu crezuse să fie atât de invidioase încât să recurgă la minciună. Era sigură, bănuise încă din anul trecut, de la mare, că e pizmuită şi de mamă, şi de fată, dar crezuse că e ceva trecător, consecinţă a unei vanităţi rănite superficial. Nu crezuse ca pizma lor să fie atât de gravă. Acum nu se mai putea îndoi de motivul adevărat al înstrăinării lor: interesul amândurora pentru acest inginer Marinescu… Dar de ce era nevoie să umble cu minciuni? Să-l facă să creadă că va merge şi ea cu ele la Predeal? Dar oare altfel Dinu nu s-ar fi dus la Predeal? Şi, mai ales, de ce să-i lase impresia lui Dinu că ea e o fată capricioasă, care îşi schimbă hotărârile în ultima clipă, când ele nici nu i-au pomenit vreodată de intenţia lor de a merge la Predeal şi nici nu i-au făcut vreo aluzie despre o eventuală intenţie de-a o invita. Ea, în locul lor, nu s-ar fi purtat aşa. Ce le împiedecase să spună adevărul? Nu aveau nici o obligaţie s-o invite.

Adevărul nu se poate ascunde niciodată. Şi, în cazul acesta, ea se simţea datoare să-l lămurească pe Dinu, pentru ca el să nu o creadă capabilă de asemenea capricii de prost-gust. Şi, lămurindu-l, îi va spune tot adevărul!

Scrisoarea o întristase profund, pentru că-i spulberase o iluzie; apreciase foarte mult prietenia Radei şi-i respectase pe toţi membrii familiei Frunzescu. Chiar şi pe Jean, pe care îl iertase pentru gestul lui nesocotit, îl preţuise de când renunţase la plăcerea lui de a merge la mare numai ca să se poată duce ea. O luase ca model de comportare în societate pe Rada, pe maică-sa. Considerase că simpatia lor pentru ea era sinceră, fără ascunzişuri, şi le iubise din toată inima. Dar iată că acum, când era în joc un interes al lor, ele îşi renegau toată purtarea lor din trecut!… Ori poate că nu era chiar o renegare, ci doar o simplă manevră prin care urmăreau să o elimine pe ea din drumurile Radei şi ale lui Dinu. Dar oare o asemena manevră-se întreba ea-este demnă de clasa socială căreia îi aparţin doamna Frunzescu şi Rada?

Ea nu se simţea cu nimic vinovată, Nu-şi pusese în gând să-l câştige pe Dinu, nu se gândea, nici după convorbirea cu directoarea, că ea s-ar putea căsători cu Dinu Marinescu. Pe de altă parte, Ana îşi simţea inima grea pentru că scrisoarea inginerului se deosebea de toate celelalte de mai înainte. Nu ştia cum, dar simţea că Dinu era supărat când i-a scris, şi că motivul supărării lui era cel pe care îl mărturisea: lipsa ei de la Predeal. Conştiinţa aceasta deşteptă în sufletul ei o simţire nouă, cu care intuia o legătură nouă, misterioasă între ea şi el, ceva ce nu o mai lăsa să fie indiferentă, dar, în acelaşi timp, nici să se mai simtă sigură de sine. Simţea că tânărul acesta face din ce în ce mai mult parte din viaţa ei, şi odată cu tristeţea, se aduna în sufletu-i şi un val aproape imperceptibil de căldură, o înviorare dulce, de o dulceaţă nouă, imaterială.

Nu! Nu-l putea lăsa să o judece greşit! Îi va răspunde numaidecât!

Dar când puse mâna pe condei, îşi dădu sama că, pentru prima oară de când îi scria, nu găsea cuvintele care să-i exprime exact gândurile. Pentru că simţea nevoia nu numai să-i explice lui Dinu cauza lipsei ei de la Predeal, ci să-l şi lămurească asupra ei însăşi. Voia să-i mărturisească cinstit că ea nu e nici acum şi nu va fi nici în august la mare şi nici în altă vilegiatură, ci la ea în sat… Dacă nu-l va fi lămurit până acum Rada sau doamna Frunzescu! Ceea ce, totuşi, nu putea crede.

De peste un an nu-i mai fusese greu să dezvăluie, înaintea nimănui, poziţia socială a părinţilor săi. Dar acum îi era greu. I se părea că se pregăteşte să sape o prăpastie între ea şi Dinu. Mândria şi vanitatea ei din anii cruzi ai tinereţii pusese din nou stăpânire pe ea, şi începu să regrete că n-a primit propunerea lui Zamfir de a merge în excursia aceea, în Italia. Cum s-ar mai răzbuna ea astfel şi pe Rada şi pe doamna Frunzescu! Să-i scrie că, într-adevăr, şi-a schimbat pe neaşteptate hotărârea iniţială de a merge la Predeal, pentru că, în ultima clipă i s-a oferit prilejul de-a merge în Italia! Cât de uluiţi ar rămâne cei din familia Frunzescu! Şi cât de încurcat însuşi inginerul Marinescu! Desigur că se va întreba cu cine a plecat în Italia. Ar vrea să-i vadă figura când va afla că a fost invitată de judecătorul Zamfir! Şi nu atât a lui, cât figurile celor din familia Frunzescu…!

Dar răscolirea pornirilor ei dintâi nu dură mult. Nu! Nu regreta că nu a primit invitaţia judecătorului. Ar fi fost ca o condamnare la moarte pentru ea. Şi se revoltă împotriva sa însăşi pentru că-i trecuse prin cap un asemenea gând.

Iată însă cât de greu îi este să-i spună lui Dinu adevărul! Şi totuşi simţea că trebuie să i-l spună! Întreg? Nu putea, de-o pildă, să-şi justifice absenţa de la Predeal spunând că aflase, în ultima clipă, că i se îmbolnăvise mama?

Nu, nu putea! Trebuia să-i spună adevărul întreg. Fie şi numai pentru a-i dovedi Radei că ea nu are intenţia de ai se pune în cale.

Scrise, totuşi cu mari eforturi, epistola.

Stimate domnule inginer, De la liceu, mi-au trimis scrisoarea dumitale acasă, unde mă aflu de vreo două săptămâni. Regret că s-a isprăvit corespondenţa veselă de până acum. Abia în partea finală ţi-ai mai adus aminte de ea, când ai citat versul acela al lui Eminescu. Cred că nu l-ai ştiut pe dinafară, încolo, numai supărări, pentru care, însă, eu nu sunt vinovată. Trebuie să ştii cinstit, domnule inginer, că pe mine nu mă vei întâlni nici în luna asta, nici în august la mare, nici într-alt loc de vilegiatură. Anul trecut am fost la mare prin bunăvoinţa familiei Frunzescu. Dar cred că ştii că eu nu mă înrudesc cu familia Frunzescu. Aşa că nu puteam să fiu invitată în fiecare vară. Anul acesta nu m-au invitat şi nici nu am ştiut când şi unde merg în vacanţă. Spun aceasta numai pentru a-ţi dovedi că nu sunt o fată chiar atât de capricioasă încât să-mi schimb hotărârile de la o zi la alta. De ce nu voi merge la mare sau într-alt loc? Pentru că nu am mijloace materiale. Tata e un simplu aprod la tribunal, iar mama stă acasă şi se ocupă de gospodărie. Aşa că vilegiatura din vara trecută a fost o excepţie, prima şi ultima din viaţa mea-cred. Nu mă simt însă din cauza asta nenorocită. Acasă, în satul meu, mă simt foarte bine. Şi încep să întru în rândul fetelor despre care dumneata mi-ai scris odată că le adori: încep să fac bucătărie. Mama e dusă mereu la câmp, şi eu am prilejul să-mi pun în practică cunoştinţele din cursul de menaj de la liceu. Şi mi se pare că reuşesc. N-am încercat până acum să-mi fac singură o rochie. Dar voi încerca. Proastă nu-s, iar dumneata nu adori decât fetele care se pricep şi la bucătărie şi la croit. Sau te lepezi de ce ai afirmat? Să nu o faci, deoarece, cât mă priveşte pe mine cea de acum, declaraţia dumitale îmi serveşte de stimulent. Deşteaptă sunt, dar îmi pare că sunt cam leneşă. De-altfel, cărei fete nu-i place să fie admirată? Mi se pare că mai ales unele au nevoie de admiraţia bărbaţilor: cele sortite să nu treacă niciodată de acest prag… Cred că ţi-am spus destule pentru a te bucura în toată voia de vilegiatura de la Predeal, ceea ce îţi doresc din toată inima, nu numai dumitale, ci şi Radei şi doamnei Frunzescu. Am pus punct şi am uitat să mai întreb ceva: e adevărat ce se zvoneşte, că vă logodiţi în vara asta? Dacă ar fi aşa, la logodnă aş vrea să fiu invitată şi eu. Şi-acum mă grăbesc să pun lemne pe foc, că se stinge de când scriu. Se însărează şi vreau s-o aştept pe mama cu o mâncare caldă.

După ce duse scrisoarea la poştă, Ana se simţi eliberată de o grea povară, şi începu să umple iar curtea şi grădina cu cântecele ei, spre marea bucurie a mamei sale.

Se împrieteni, în scurtă vreme, şi cu tineretul din sat care frecventa şcolile din oraş: fetele preotului, ale învăţătorului, băieţii notarului – studenţi, unul la drept, altul la medicină – şi cu toţi ceilalţi. Mai ales după ce, la o săptămână, primi răspunsul inginerului Marinescu. Citind scrisoarea lui, se simţi recreată ca după o baie răcoritoare, şi-i crescu pofta de viaţă într-un chip care le cam speria pe fetele preotului: punea la cale fel de fel de năzdrăvănii cu tineretul din sat. Dinu Marinescu revenise la vechiul lui stil epistolar, care o încântase pe Ana.

Domnişoară Ana, Scrisoarea dumitale a explodat aici ca o bombă, îmi venea să strig mereu, ca în romanele medievale faimoşii cavaleri: „Mii de draci! Ba cred c-am şi strigat, căci eram singur în camera mea de la hotel, iar cei din camerele vecine erau duşi cu toţii la plimbare.

Aşadar trăim între mistificare şi felonie! Începutul e bun pentru că eu cred că unde nu-şi vâră cât de cât Michiduţă coada, nu ies lucrurile bine. Numai cât se cere să nu-şi întindă dumnealui întreaga coadă pe care şi-o ţine încolăcită, că-i lungă detot, ci să zvâcnească numai aşa, din sfârcul ei, ca şi când s-ar apăra de muşte. Şi se mai cere să fie şi oamenii, în treburile cărora se amestecă, inteligenţi, cum mi se pare că suntem amândoi. Dar bomba care a explodat m-a şi pus puţin pe gânduri. Ba, pentru ca să nu fiu sincer detot, m-a speriat. E bine ca o fată să fie curajoasă, deşi calitatea asta se cere în primul rând bărbatului. Să fie îndrăzneaţă, dar nu chiar atât de îndrăzneaţă ca dumneata. Ce te-a silit să te spovedeşti ca subt patrafir, când ştiai că eu nu sunt preot? Cred că numai pentru că nu ţi-a fost frică de nimic, înţeleg: de nici o consecinţă. Nu spun că nu mi-ar plăcea un astfel de curaj, dar mă gândesc că o fată ca dumneata, dacă s-ar mărita şi ar avea plăcerea să-şi înşele bărbatul, i-ar spune încă înainte de săvârşirea faptei. Oricum, trebuie să recunoşti că o astfel de femeie e redutabilă…

Aşadară, eşti ca soarele de biserică: săracă! Trebuie să recunosc că sărăcia nu poate fi plăcută, mai ales pentru o femeie care vrea să joace un rol în societate. Va încerca pe toate căile să scape de ea – de sărăcie!

— Şi când se va vedea pe culmea biruinţei, atunci, de fapt, va fi ajuns în fundul prăpastiei. Dacă nu ai fi destul de inteligentă ca să înţelegi ce-ţi spun, aş prefera să nu ştii despre ce este vorba… Dacă nu mă înşel, dumneata călcai odată ca cineva care voia să ajungă departe. Dar poate că m-am înşelat, în tot cazul, azi nu mai eşti aşa, şi te felicit. Când cineva se predă cu arme şi cu bagaje şi se întoarce la bucătărie, nu mai poate fi primejdios şi primejduit în drumul ascensiunii. Dumneata nu mai eşti azi primejdioasă nici pentru propria-ţi persoană, nici pentru alţii, decât prin curajul dumitale. Aş dori să ştiu ce te-a adus cu totul pe calea cea dreaptă. Sau poate că nu te-am cunoscut eu bine?… Dumneata ai fost întotdeauna numai curajoasă şi niciodată altfel? Ţi-a plăcut să joci lumea pe degete numai pentru a te distra? E posibil, deşi eu am remarcat şi câteva ieşiri mai… Îndrăzneţe la dumneata. Iar astfel de atitudini nu iau decât femeile care vor să ajungă cu orice preţ. De unde ştiu? Doamne, dar eu n-am nici pe departe curajul dumitale, şi poate de aceea mi se pare că începe să-mi fie frică de dumneata, domnişoară Ana!

Ţi-aş mulţumi de scrisoare, şi nu pot. Groaznică deziluzie! Te-am crezut milionară, ba chiar multimilionară, pentru că, un milion, azi, ce mai valorează? Nu-ţi poţi cumpăra cu el nici măcar o garsonieră la etajul al zecelea, dar încă un apartament comod, cum li s-ar cuveni unor tineri căsătoriţi!

Şi totuşi, alt motiv, cu mult mai grav, am, pentru care nu-ţi pot mulţumi pentru scrisoare: înghit mereu ceva acru de când văd în ce mistificări poate fi împins cineva. Şi cineva care nu are curajul dumitale, domnişoară Ana, să spuie adevărul în faţă. Fii deci sigură că de scrisoarea ce mi-ai trimis nu va afla nimic nici Rada, nici doamna Frunzescu. De-altfel, nici nu le priveşte pe ele, ci numai pe mine. Pentru ele n-ar constitui de-altfel nici o noutate. Se vorbeşte de logodna mea cu Rada în vara aceasta? Lumea nu-i bine informată. Nu mă voi logodi înainte ca dumneata să fi reuşit a ieşi o bună bucătăreasă şi o excelentă croitoreasă. Vezi şi fii sârguitoare, dacă ţii cât de cât să mă gândesc mai devreme la logodnă. Nu ştiu cât voi mai sta acrit pe aci. Mi se pare că o s-o cam şterg!

Scrisoarea lui Dinu îi însenină sufletul, înţelegea limpede din ea că el nu s-a prea speriat de condiţia socială umilă a părinţilor ei, că l-a surprins neplăcut manevra Radei şi a mamei sale. Părea că scăpase de o greutate mare, care-i apăsa pe inimă, şi se simţea uşoară ca un fulg. Ce bine-i părea ca a fost sinceră şi i-a dezvăluit adevărul întreg, realitatea. Simţea că atitudinea aceasta a ridicat-o în ochii lui. Poate că avea dreptate directoarea când a zis că inginerul trebuie să fie un om deosebit; altul, în locul lui, ar fi folosit mărturisirea ei drept un prilej pentru a bate în retragere. Pe când Dinu părea că, dimpotrivă, abia acum se interesa mai mult de ea.

Ana nu auzise nimic, desigur, despre o eventuală logodnă a Radei cu Dinu în vara aceasta. Ştia însă că familia Frunzescu o dorea, iar Rada era numai bună de logodit: tocmai terminase liceul. Nu-i pusese totuşi întrebarea în glumă, ci minată de înclinarea ei spre cochetărie. Voia ca Dinu, citindu-i rândurile, să o pună în cumpănă pe Rada cu ea şi să aleagă. Părea că alesese. Simţea că între ea şi Dinu se ţesuse, fără ca dânsa să-şi deie sama, o pânză de sentimente comune, uşoară, imaterială, şi simţământul acesta o bucura, deşi în sine recunoştea cu tristeţe că lucrul acesta nu avea nici un rost. Îi plăcea să întreţină corespondenţa cu el. Nu din cochetărie, ci pentru că-i era simpatic, îi plăcea felul lui de a scrie, umorul lui, prietenia sinceră şi caldă ce se citea printre rândurile lui, felul lui de a-şi spune părerea despre chestiunile grave ce se iveau între ei. Începea să-l cunoască. Ba, ceva mai mult, începea să aibă încredere în el. De-o pildă, ea n-ar fi cutezat să-i scrie că familia Frunzescu n-a invitat-o în vacanţa aceasta, dacă n-ar fi avut încredere în caracterul lui, dacă n-ar fi fost sigură că Dinu nu le va spune nimic, nu va face nici o aluzie de faţă cu doamna Frunzescu şi cu Rada.

Oare nu cumva această încredere era un început de iubire? Nu ştia ce să creadă şi nici nu voia să se gândească anume, îi era de-ajuns că scrisorile lui îi limpezeau sufletul. Şi mai ales ultima scrisoare. Iată, nu mai era supărată nici pe Rada şi nici pe doamna Frunzescu pentru manevra de care se folosiseră, îşi aveau şi ele planurile şi interesele lor şi le apăraseră cum putuseră şi cum se pricepuseră.

Cu toate protestele mamei sale, Ana îşi luă pe samă grija casei, a curţii, a grădinii, a bucătăriei. Dereteca, mătura, curăţa, plivea, săpa, tăia buruienile de pe lângă garduri, se îngrijea de cloşti, de puii mai mărişori. Din când în când îi cerea maică-sii lămuriri, instrucţiuni, în scurtă vreme ajunse o foarte harnică gospodină, şi toată casa şi curtea străluceau de curăţenie, în toate dimineţile purta război crunt cu muştele, până o alunga şi pe cea din urmă din casă. Numai cu bucătăria mergea mai greu. Trebui să ia multe lecţii de la maică-sa, pentru că reţetele învăţate în orele de menaj nu o prea ajutau: nu avea varietatea de elemente indicate în cărţi. Zarzavat, ouă, lapte, pui-din acestea trebuia să compună şi amiaza şi cina. Veta-i arătă mâncări simple dar foarte gustoase.

Dintr-o ştofă subţire, de vară, sură cu picăţele albe, cuteză să-şi facă o rochie de casă. Când se văzu mai întâi în ea, începu să râdă: părea cu mult mai înaltă şi mai subţire.

În afară de uniformă, mai avea două-trei rochii şi bluze din vara trecută. Rochiile îi rămăseseră cam scurte. În cursul anului nu-şi făcuse decât una, în atelierul internatului.