XI Bombardamentul de la Pamplona

— Dumnezeu să te aibă-n pază, Frasquita, spuse judecătorul cu jumătate de voce, făcându-şi apariţia sub bolta de viţă şi mergând pe vârfuri.

— Bună să-ţi fie inima, domnule judecător! răspunse ea pe un ton foarte natural, făcându-i mii de plecăciuni. Dumneavoastră pe aici, la ora asta! Şi pe asemenea căldură ! Poftiţi, aşezaţi-vă !... Aici e răcoare. Dar cum de n-aţi aşteptat pe ceilalţi domni?... V-am şi pregătit scaunele... În după-amiaza asta îl aşteptăm pe domnul episcop în persoană, care i-a promis lui Lucas al meu să vină să guste primii struguri din viţa noastră. Dar domnia-voastră, cum o mai duce? Cum se simte soţia domniei-voastre?

Judecătorul se zăpăcise. Râvnita singurătate în care se afla acum cu doña Frasquita i se părea un vis sau o capcană pe care i-o întindea soarta duşmănoasă pentru a-l face să cadă în prăpastia unei amăgiri.

De aceea se mulţumi să răspundă :

— Nu-i atât de devreme cum spui... Să tot fie trei şi jumătate...

În momentul acela, papagalul scoase un ţipăt ascuţit.

— E două şi un sfert, spuse navareza, fixându-l pe madrilen.

Acesta tăcu precum criminalul dovedit, care renunţă la apărare.
—Şi Lucas? Doarme? întrebă după câtva timp.

(Aici trebuie să vă atragem atenţia că judecătorul, la fel ca toţi cei care nu au dinţi, vorbea moale şi şuierat, ca şi când şi-ar fi morfolit propriile sale buze.)
—Sigur că da! răspunse doña Frasquita. La ceasul ăsta adoarme pe unde nimereşte, fie chiar şi la marginea unei prăpăstii...
—Atunci, uite ce e... lasă-l să doarmă ! exclamă bă- trânul judecător, făcându-se mai palid decât era de obicei. Iar tu, scumpa mea Frasquita, ascultă-mă... auzi... vino-ncoace... Aşază-te aici, lângă mine! Am multe lucruri să-ţi spun...
—M-am şi aşezat, răspunse morăriţa, apucând un scăunel şi punându-l în faţa judecătorului, la o mică distanţă de acesta.
După ce se aşeză, Frasquita îşi puse picior peste picior, se aplecă înainte, îşi sprijini cotul pe genunchi şi-şi luă obrazul frumos şi rumen în mâini; şi aşa, cu capul dat puţin într-o parte, cu zâmbetul pe buze, punând cele cinci gropiţe în activitate şi înfingându-şi privirile-i senine în ochii judecătorului, aşteptă declaraţia domniei-sale. Ar fi putut fi comparată cu Pamplona [10] în aşteptarea unui bombardament.
Bietul om vru să spună ceva, dar rămase cu gura deschisă, fermecat în faţa acelei grandioase frumuseţi, a acelei strălucitoare graţii, a acelei femei nemaipomenite, de culoarea alabastrului, cu o carnaţie minunată, cu gura proaspătă şi zâmbitoare, cu ochi albaştri şi de nepătruns, care părea creată de penelul lui Rubens.
—Frasquita, murmură în sfârşit reprezentantul regelui cu voce sfârşită, în timp ce faţa sa veştedă şi acoperită de sudoare, ivindu-se pe deasupra cocoaşei, exprima o imensă tulburare. Frasquita!...
—Aşa mă cheamă! răspunse fiica Pirineilor. Şi ce vreţi ?
—Tot ceea ce vrei tu... reluă bătrânul cu o duioşie fără margini.
—Prea bine ştie domnia-voastră ce vreau eu... spuse morăriţa. Ceea ce doresc eu e ca domnia-voastră să-l numească secretar la primăria oraşului pe un nepot de-al meu din Estella... şi care în felul acesta ar putea scăpa de munţii aceia unde are de-ndurat atâtea necazuri...
—Ţi-am mai spus, Frasquita, că asta e imposibil. Actualul secretar...
—E un hoţ, un beţivan şi o vită încălţată !
—Asta aşa e... Dar are proptele printre consilierii comunali pe viaţă şi eu nu pot să numesc altul fără aprobarea Consiliului Comunal. Altfel, mă expun...
—Mă expun !... Mă expun ! La câte nu ne-am expune pentru domnia-voastră noi toţi cei din casa asta, până şi pisicile !
—M-ai iubi la preţul ăsta ? îngăimă judecătorul.
—Nu, domnule; eu vă iubesc pe degeaba.
—Femeie, nu mă mai tot domni atâta! Spune-mi dumneata, sau cum ai chef... Aşadar, ai să mă iubeşti ? Spune!
—Nu v-am spus o dată că vă iubesc de pe-acuma ?
—Dar...
—Nici un dar... O să vedeţi ce frumos şi ce om cumsecade e nepotul ăsta al meu!
—Tu eşti frumoasă, Frascuela!...
—Vă plac ?
—Dacă-mi placi!... Nu există femeie pe lumea asta ca tine !
—Ia priviţi... aici nu-i nimic fals, făcu doña Frasquita, suflecându-şi mâneca pieptarului şi arătând judecătorului restul braţului său, demn de cel al unei cariatide şi mai alb decât crinul !
—Dacă-mi placi!... urmă judecătorul. Zi şi noapte, în fiecare ceas şi oriunde m-aş afla, nu mă gîndesc decât la tine!...
—Dar cum? Nu vă place doamna judecătoreasă? întrebă Frasquita cu o compasiune atât de prost simulată, încât ar fi făcut să râdă până şi pe-un ipohondru. Ce păcat! Lucas al meu mi-a spus c-a avut plăcerea s-o vadă şi să-i vorbească când v-a reparat ceasul din dormitor şi că e foarte frumoasă, foarte bună şi foarte comunicativă.
—Nici chiar aşa! Nici chiar aşa! murmură judecătorul cu oarecare amărăciune.
În schimb, alţii mi-au spus, urmă morăriţa, că are o fire foarte afurisită, că e foarte geloasă şi că dumneavoastră tremuraţi în faţa ei ca varga.
—Nici chiar aşa, femeie ! repeta don Eugenio de Zuniga y Ponce de Leon, făcându-se roşu ca focul. Aşa şi aşa! Doamna are maniile ei, asta-i adevărat... dar de aici şi până la a spune că tremur în faţa ei, e mare diferenţă! Eu sunt judecătorul!...
—Dar, în sfârşit, o iubiţi sau nu ?
—Am să-ţi spun... Eu o iubesc mult... sau, mai bine zis, o iubeam înainte de-a te fi cunoscut pe tine. Dar de când te-am văzut, nu ştiu ce se petrece cu mine, şi până şi ea îşi dă seama că mi se-ntîmplă ceva... E de-ajuns să ştii că azi, mutra soţiei mele a ajuns să mă impresioneze tot atât cât mă impresionează a mea... Vezi deci că nu pot s-o mai iubesc şi cu atât mai puţin să simt ceva pentru ea!... în vreme ce, ca să pot apuca mâna asta, braţul ăsta, obrăjorul ăsta, mijlocul ăsta, aş da orice pe lume!
Şi spunând acestea, judecătorul încercă să apuce braţul gol pe care dona Frasquita i-l trecea pe dinaintea ochilor, dar aceasta, fără a-şi pierde cumpătul, întinse mâna, atinse pieptul domniei-sale cu paşnica violenţă şi rigiditatea de nebiruit a trompei unui elefant şi-l aruncă pe spate cu scaun cu tot.
—Vai, Sfântă Fecioară! exclamă atunci navareza, râzând în hohote. După cât se vede, scaunul ăsta era rupt...
—Ce se petrece aici ? exclamă în clipa aceasta cumătrul Lucas, arătându-şi obrazul lui urât printre frunzele de viţă.
Judecătorul mai era încă jos, trântit pe spate, şi privea cu nespusă groază pe cel care apărea din aer, aplecându-se spre el cu capul în jos.
S-ar fi putut spune că domnia-sa era diavolul, învins, dar nu de sfântul Mihail, ci de un alt demon din infern. —Ce să se întîmple ? se grăbi să răspundă doña Frasquiţa. Domnul judecător a pus scaunul în gol, a vrut să se legene şi-a căzut!
—Sfinte Isuse! exclamă la rândul său morarul. V-aţi lovit care cumva? Doriţi puţină apă cu oţet?
—Nu m-am lovit de loc! spuse judecătorul, ridi- cându-se cum putu.
După care adăugă în şoaptă, dar în aşa fel ca să-l poată auzi doña Frasquita:
—Ai să mi-o plăteşti !
—În schimb, însă, domnia-voastră mi-a salvat viaţa, reluă cumătrul Lucas fără să se mişte din înaltul bolţii, închipuieşte-ţi, femeie, că stăteam aici şi mă uitam la struguri, când adormii pe-o împletitură de curpeni şi beţe prin ale căror numeroase ochiuri aş fi încăput cu uşurinţă. Prin urmare, dacă zgomotul căzăturii domniei-voastre nu m-ar fi deşteptat la vreme, mi-aş fi zdrobit capul de bolovanii aceia.
—Atunci, aşa stau lucrurile, care va să zică? replică judecătorul. Păi, atunci mă bucur... Şi-ţi spun că-mi pare tare bine c-am căzut! Ai să mi-o plăteşti! adăugă însă numaidecât, adresându-se morăriţei. Şi pronunţă aceste cuvinte cu o expresie atât de mânioasă, încât doña Frasquita se întristă.
Îşi dădea bine seama că judecătorul se speriase la început, crezând că morarul auzise totul dar că, după ce se convinsese că nu era aşa (căci calmul şi prefăcătoria cumătrului Lucas ar fi putut să-l înşele şi pe cel mai şmecher dintre şmecheri), începea să se lase pradă furiei si să pună la cale planuri de răzbunare.
—Haide! Coboară de-acolo şi ajută-mă să curăţ pe domnia-sa, care s-a murdărit groaznic de praf! exclamă atunci morăriţa.
Şi în vreme ce Lucas cobora, îi spuse judecătorului, lovindu-l cu şorţul peste vestă şi peste urechi:
—Bietul de el, n-a auzit nimic... Dormea buştean...
Mai mult decât cuvintele acestea, faptul că le spusese pe şoptite, aduând a complicitate şi secret, avu un efect minunat.
—Ştrengăriţo! Răutăcioaso! îngăimă, bombănind încă, deşi-i lăsa gura apă, don Eugenio de Zuñiga.—O să-mi purtaţi pică? întrebă mieros navareza.
Văzând că severitatea dă rezultate bune, judecătorul încercă s-o privească pe doña Frasquita foarte furios, dar întâlnind zâmbetul ispititor şi divinii ei ochi, în care strălucea dezmierdarea unei implorări, mânia i se topi pe dată şi îi spuse eu glas bâlbâit şi şuierat, care lăsa să se observe mai bine ca oricând lipsa totală a dinţilor şi a măselelor:
—De tine depinde, dragostea mea!

În momentul acela, cumătrul Lucas coborî din bolta de viță.