XDe sus, din bolta de viţa

În timp ce plugarii care-l salutau pe domnul judecător discutau astfel între ei, doña Frasquita uda şi mătura cu grijă mica piaţetă pietruită care servea de tindă sau de trecere spre moară şi aşeza o jumătate de duzină de scaune sub partea mai deasă a bolţii de viţă, unde se afla urcat cumătrul Lucas, tăind cei mai buni ciorchini şi aşezându-i artistic într-un coş.
— Aşa-i cum spun eu, Frasquita, zicea cumătrul Lucas din înălţimea bolţii; domnul judecător te iubeşte cu gânduri foarte ascunse...

— Asta ţi-am spus-o şi eu de multă vreme, răspunse navareza. Dar n-are decât să suspine! Fii atent, Lucas, să nu cazi!

— Nici o grijă; stau foarte bine... Îi mai placi mult şi domnului...

—Uite ce e, tu să termini cu astea! îl întrerupse ea. Căci ştiu eu prea bine cui îi plac şi cui nu ! Măcar de-aş putea să aflu, în acelaşi fel, de ce nu sunt pe placul tău!

— Ce spui? Pentru că eşti foarte urâtă... răspunse cumătrul Lucas.

— Ia ascultă !... Aşa urâtă cum sunt, pot să urc în viţă şi să te arunc cu capul în jos!

— Mai uşor ar fi să nu te mai las să cobori din viţă și să te mănânc de vie...

—Asta e ! Şi când ar veni adoratorii mei şi ne-ar vedea acolo sus, ar spune că suntem un maimuţoi şi-o maimuţă !...

— Şi într-un fel n-ar greşi cu nimic; numai că tu eşti drăguţă şi chiar foarte drăguţă, iar eu semăn cu un maimuţoi cu cocoaşa asta...

— ...care mie îmi place aşa de mult...

— Atunci ţi-o fi plăcând mai mult cea a judecătorului, care o are mai mare decât mine...

— Haide, haide ! Señor don Lucas... Nu mai fiţi atât de gelos !

— Eu să fiu gelos pe nemernicul ăla bătrân ? Dimpotrivă, mă bucur foarte mult că te iubeşte !

— De ce?

— Pentru că păcatul duce la penitenţă. Tu n-ai să-l iubeşti niciodată, iar în vremea asta eu am să fiu adevăratul judecător al oraşului !

— Ia uite unde-mi era vanitosul! Închipuie-ţi atunci că într-o zi m-aş îndrăgosti de el... Că doar pe lumea asta se întâmplă lucruri atât de ciudate !

— Nici atunci nu m-ar pune pe gânduri.

— Şi de ce, mă rog dumitale ?

— Pentru că atunci tu n-ai mai fi tu, nefiind ceea ce eşti, sau ceea ce îmi închipui eu că eşti, blestemat să fiu dacă mi-ar păsa dacă te-ar lua dracu !

— Bine, şi atunci, ce-ai face într-o astfel de împrejurare)'?

— Eu ? Uite că asta nu mai ştiu ! Cum atunci eu aş fi un altul şi nu cel care sunt acuma, nu pot să-mi închipui ce aş gândi în cazul acela...

— Şi de ce-ai fi atunci un altul ? insistă, plină de curaj, doña Frasquita, încetând să mai măture şi punându-şi mâinile în şolduri ca să poată privi în sus
Cumătrul Lucas se scărpină în cap, ca şi cum ar fi scotocit în el să găsească vreo idee mai profundă, până ce, în sfârşit, spuse cu un aer mai serios, şi ceva mai palid la faţă ca de obicei .

— Aş fi altul, pentru că eu sunt acum un om care crede în tine ca în propria lui persoană şi care nu are altceva în viaţă decât această credinţă. Prin urmare, dacă aş înceta să mai cred în tine aş muri sau m-aş transforma într-un alt om; mi s-ar părea că m-am născut din nou, şi aş avea alte măruntaie. De aceea, nu ştiu ceea ce aş face atunci cu tine... Poate că aş începe să râd şi ţi-aş întoarce spatele... Poate că nici măcar nu te-aş cunoaşte... Poate că... Dar, grozav ne mai place să ne facem sânge rău fără motiv! Ce ne pasă nouă că te iubesc toţi judecătorii din lume? Nu eşti tu Frasquita mea?

— Da, barbarule ce eşti ! răspunse navareza râzând în hohote. Eu sunt Frasquita ta şi tu eşti Lucas al meu cel scump, mai urât ca o sperietoare, mai priceput decât orice bărbat, mai bun ca pâinea caldă şi mai drag decât... Ah! dar ai să vezi tu cum vine cu iubitul ăsta, când ai să cobori din viţă! Pregăteşte-te să încasezi mai multe palme şi ghionturi decât firele de păr din capul tău! Dar, taci! Ce văd? Domnul judecător vine aici singur-singurel... Şi aşa de devreme!... Precis că pune ceva la cale... După cât se vede, aveai dreptate !

— Stăpâneşte-te şi nu-i spune că sunt în viţă. Ăsta vine să-ţi facă o declaraţie între patru ochi, crezând că eu îmi fac între timp siesta! Vreau să mă distrez ascultând ce-o să-ţi spună.
Astfel vorbi Lucas,întinzând coşul nevestei sale.

— Nu te-ai gândit rău! exclamă ea, izbucnind într-un nou hohot de râs. Al naibii madrilen! Ce şi-o fi închipuind că înseamnă pentru mine un judecător? Dar uite-l că vine... Cu siguranţă că Garduna, care-l urmează la oarecare distanţă, s-a aşezat la umbră jos în viroagă...
Ce gogomănie ! Tu ascunde-te bine printre ramuri, c-o sărâdem mai mult decât îţi poţi închipui...
Şi, spunând asta, frumoasa navareză începu să cânte un fandango, care îi devenise tot atât de familiar ca şi cântecele de pe meleagurile natale.