XIIDijme şi trufandale

După ce judecătorul fu aşezat din nou pe scaun, morăriţa aruncă o privire grăbită bărbatului ei şi văzu că acesta nu mai era atât de calm ca de obicei, ci cu greu se abţinea să nu izbucnească în râs după cele întâmplate; îşi trimiseră câte o sărutare de departe, profitând de nebăgarea de seamă a lui don Eugenio, şi în cele din urmă Frasquita i se adresă cu un glas de sirenă pentru care ar fi invidiat-o însăşi Cleopatra:

— Acum domnia-voastră o să guste din strugurii ăştia ai mei!

Atunci trebuie s-o fi văzut pe frumoasa navareză (şi aşa aş fi pictat-o eu dacă aş fi avut penelul lui Tizian), înfingându-se în faţa judecătorului fascinat, proaspătă, minunată, ispititoare, cu nobilele ei forme, cu rochia ei strâmtă, înaltă, cu braţele-i goale, ridicate deasupra capului şi cu câte un ciorchine străveziu în fiecare mână, spunându-i, între un zâmbet irezistibil şi o privire rugătoare, în care şovăia teama:

— Domnul episcop încă nu i-a gustat... Sunt primii ciorchini din anul ăsta...

Frasquita părea acum o gigantică Pomona, întinzând fructe unui zeu campestru; unui satir, de pildă.

În clipa aceea apăru în partea opusă a piaţetei pietruite venerabilul episcop al oraşului, însoţit de avocatul academician şi de doi canonici în vârstă şi urmat de secretarul său, de doi slujitori şi de doi paji.

Sfinţia-sa se opri o clipă pentru a contempla acel tablou atât de comic şi încântător totodată, până când, în cele din urmă, rosti cu un glas liniştit, caracteristic prelaţilor de pe vremea aceea:
—Religia creştină ne învaţă, prin porunca a cincea, să plătim zeciuieli şi să facem daruri în natură Bisericii Domnului, dar dumneavoastră, domnule judecător, nu vă mulţumiţi doar să administraţi dările, ci încercaţi pe deasupra să mâncaţi şi trufandalele.—Domnul episcop ! exclamară morarul şi morăriţa, părăsindu-l pe judecător şi alergând să sărute inelul prelatului.—Dumnezeu să vă răsplătească, sfinţia-voastră, pentru că aţi binevoit să onoraţi această sărmană colibă! spuse cumătrul Lucas, sărutându-i mâna cel dintâi, şi cu un accent de sinceră veneraţie.—Ce mândru arată domnul episcop al meu! exclamă doña Frasquita, sărutîndu-i mâna după aceea. Dumnezeu să vă binecuvânteze şi să dea o viaţă mai lungă sfinţiei-sale decât lui Lucas al meu!—Nu ştiu cu ce ţi-aş putea fi de folos, când tu mă acoperi de binecuvântări în loc să-mi ceri! răspunse rîzînd blajinul păstor.
Şi, întinzând două degete, o binecuvântă pe dona Frasquita şi apoi pe ceilalţi.—Iată trufandalele preaînălţimii-voastre! spuse judecătorul, luând un ciorchine din mâinile morăriţei şi întinzându-l politicos episcopului. N-am gustat încă din struguri...
Judecătorul pronunţă aceste cuvinte aruncând în trecere o privire grăbită şi cinică splendidei frumuseţi a morăriţei.—Sper că nu pentru că sunt verzi, ca cei din fabulă, observă academicianul.—Cei din fabulă, spuse episcopul, nu erau verzi, domnule licenţiat, numai că nu erau la îndemâna vulpii.
Nici unul, nici celălalt nu voiseră să facă nici o aluzie la adresa judecătorului; dar ambele fraze se potriveau din întâmplare atât de bine cu tot ceea ce se întâmplase acolo, încât don Eugenio de Zuniga se făcu livid de mânie şi, sărutând inelul prelatului, spuse:—Asta înseamnă că mă faceţi vulpe, sfinţia-voastră !—Tu dixisti! [11] îi răspunse acesta, cu binevoitoare

severitate a unui sfânt, cum se spune că şi era. Excusatio non petita, accusatio manifesta. Qualis vir, talis oratio. Dar satis jam dictum, nullus ultra sit sermo. [12] Sau, ceea ce înseamnă de fapt acelaşi lucru, să ne lăsăm de latină şi să vedem de strugurii ăştia frumoşi.

Şi ciupi... o singură dată... din ciorchinele pe care i-l întindea judecătorul.

— Sunt foarte buni! exclamă, privind strugurele acela în lumină şi întinzându-l de îndată secretarului său. Ce păcat că mie-mi fac rău! Secretarul privi la rândul său strugurele; făcu un gest de curtenitoare admiraţie şi îl dădu unuia dintre cei doi slujitori.

Acesta repetă gestul episcopului şi al secretarului şi ajunse chiar să şi miroasă ciorchinele, trecând de limitele bunei-cuviinţe şi apoi... îl puse în coş cu deosebită grijă, nu fără a spune în şoaptă celor de faţă :

— Sfinţia-sa ajunează...

Cumătrul Lucas, care urmărise strugurele cu privirea, îl luă atunci pe furiş şi-l mâncă fără să-l vadă nimeni.

După aceasta luară loc cu toţii; vorbiră despre toamnă (care continua să fie foarte secetoasă, cu toate că trecuse de Sfântul Francisco); câte ceva despre posibilitatea unui nou război între Napoleon şi Austria; se insistă asupra părerii că trupele imperiale nu vor cotropi niciodată pământul spaniol ; avocatul se plânse de epoca aceea atât de frământată şi nefericită, invidiind liniştitele vremuri pe care le trăiseră părinţii săi (după cum aceştia invidiaseră probabil pe bunicii lor); papagalul anunţă ora cinci... şi, la un semn al venerabilului episcop, cel mai mic dintre paji se duse la trăsura episcopală (care rămăsese în aceeaşi viroagă ca şi poliţaiul) şi se întoarse cu o minunată turtă din aluat cu untdelemn, presărată cu sare, care ieşise din cuptor de-abia de-o oră; aşezară o măsuţă în mijlocul invitaţilor, se tăie turta, cumătrul Lucas şi doña Frasquita căpătară partea ce li se cuvenea cu toate că refuzară de nenumărate ori... şi, vreme de-o jumătate de ceas, o egalitate cu adevărat democratică domni sub bolta de viţă, prin care se strecurau ultimele sc lipiri ale soarelui în amurg...