I Când a avut loc întîmplarea

Era pe la începutul acestui lung secol, care acum se apropie de sfârşit. Nu se ştie precis anul; dar este sigur că era după 1804 şi înainte de 1808.

Aşadar, mai domnea pe atunci în Spania Don Carlos al IV-lea de Burbon, din mila lui Dumnezeu — după cum scria pe monede, şi din toleranţa şi favoarea deosebite a lui Bonaparte — după buletinele franceze. Ceilalţi suverani europeni, descendenţi ai lui Ludovic al XIV-lea, iși pierduseră deja coroana (iar şeful lor, chiar şi capul) în cumplita vijelie care bântuia în acest îmbătrânit colţ de lume pe la 1789.

Dar nu asta era singura ciudăţenie a patriei noastre în vremea aceea. Soldatul Revoluţiei, fiu al unui oarecare avocat corsican, învingătorul de la Rivoli, de la Marengo, învingătorul în luptele de la Piramide şi în alte sute de bătălii, îşi pusese pe cap coroana lui Carul cel Mare şi transfigurase pe de-a-ntregul Europa, creând şi desființând naţiuni, ştergând frontiere, inventând dinastii şi schimbând forma, numele, locul, obiceiurile şi chiar şi îmbrăcămintea popoarelor pe unde trecea pe armăsarul său de luptă, ca un cutremur năprasnic sau ca „Anticristul“ — cum îi spuneau puterile din Nord... Totuşi, părinţii noştri (Dumnezeu să-i odihnească în pace!), departe de a-l urî sau de a se teme de el, se complăceau chiar în a-i lăuda peste măsură extraordinarele sale fapte de arme, ca şi când ar fi fost vorba de eroul unei cărţi cavalereşti sau de lucruri care s-ar fi petrecut pe altă planetă, şi pentru nimic în lume nu le-ar fi trecut prin minte că Napoleon se va gândi vreodată să vină pe-aici pentru a comite atrocităţile pe care le comisese în Franţa, Italia, Germania şi în alte ţări. O dată, sau cel mult de două ori pe săptămână, curierul din Madrid aducea în cea mai mare parte a oraşelor importante ale Peninsulei câte un număr al Gazetei (care de fapt nu apărea zilnic) şi din care persoanele însemnate (presupunînd că Gazeta ar fi vorbit de ceva deosebit) luau cunoştinţă dacă apăruse sau dispăruse vreun stat dincolo de Pirinei, dacă avusese loc o nouă bătălie la care luaseră parte şase sau opt regi şi împăraţi, şi dacă NAPOLEON se afla la Milano, Bruxelles sau Varşovia... în rest, bunicii noştri continuau să trăiască după vechiul tipic spaniol, ducând un trai foarte tihnit, în pacea şi în mila Domnului, cu Inchiziţia şi călugării lor, cu pitoreasca inegalitate în faţa legii, cu privilegiile, jurisdicţiile şi dispensele personale, cu lipsa totală de libertate cetăţenească sau politică, guvernaţi în acelaşi timp de distinşi episcopi şi puternici judecători (ale căror atribuţii nu se puteau delimita cu uşurinţă, căci şi unii şi alţii se amestecau şi-n cele lumeşti, şi-n cele sfinte) şi plătind dijme, dări în natură, biruri, subvenţii, danii şi pomeni obligatorii, rente, rentişoare, impozite, treimi regale, dăjdii, dări cetăţeneşti şi încă alte cincizeci de tributuri, al căror nume nu-mi vine acum în minte.

Asta-i tot ce are de-a face povestea de faţă cu viaţa politică şi militară a acelei epoci; istorisindu-vă cum mergeau pe atunci lucrurile în lume, am vrut să ne oprim la anul despre care e vorba (să zicem 1805), când mai domnea încă în Spania vechiul regim în toate sectoarele vieţii publice şi particulare, ca şi cum, în mijlocul atâtor noutăţi şi prefaceri, Pirineii s-ar fi transfomat într-un nou Zid Chinezesc.