II Despre cum trăia lumea pe atunci

De pildă în Andaluzia (căci ceea ce o să vă povestesc s-a întâmplat tocmai într-un oraş andaluz), persoanele de vază continuau să se scoale foarte devreme; să meargă la catedrală, la liturghia cea mare, chiar dacă nu era zi de predică; să mănânce la nouă nişte ochiuri şi să ia o ceaşcă de ciocolată cu friganele; între unu şi două, la prânz, să servească rasol ca prim fel şi apoi vânat, iar dacă nu era vânat, doar rasol; după-masă să-şi facă siesta, şi apoi o plimbare în afara oraşului: iar când se-ngâna ziua cu noaptea, să meargă fiecare la parohia lui să bată mătănii. Apoi, la toacă, mai luau o porţie de ciocolată (de data aceasta cu biscuiţi); cei mai cu moţ asistau la sindrofia Judecătorului, a Decanului sau a Nobilului care-şi avea reşedinţa acolo, se retrăgeau în casă pe la vecernie, închizând uşa cea mare înainte de-a se suna stingerea; mâncau salată şi iahnie, gândindu-se Ia hamsiii proaspeţi care nu se găsiseră în ziua aceea, şi se culcau îndată cu doamna lor (cei care aveau aşa ceva), nu fără a-şi fi încălzit dinainte patul, lucru pe care-l făceau nouă luni din an...

Fericite acele vremuri în care pământul nostru mai păstra încă toate pânzele de păianjen, tot praful, toate moliile, tot respectul, toate credinţele, tradiţiile, obiceiurile şi abuzurile sfinţite de către secole! Fericite vremuri acelea în care existau în societate diferite clase, credinţe şi obiceiuri! Fericite vremuri, spun... mai ales pentru poeţi, care găseau subiect pentru o farsă, o scenetă veselă, o comedie, o dramă, un autosacramental ⁴ sau pentru o epopee la fiecare colţ de stradă, în loc de această prozaică lipsă de variaţie şi acest realism anost pe care ni le-a lăsat drept moştenire în cele din urmă, Revoluţia Franceză ! Fericite timpuri, cu adevărat !...

Dar asta înseamnă să ne întoarcem la vechile năravuri. Ajunge cu generozităţile şi cu vorbăria şi să pătrundem cu hotărâre în lumea Tricornului.