XV Despărţire în proză

Să fi tot fost ora nouă seara când cumătrul Lucas şi doña Frasquita, după ce terminară toate treburile morii şi ale casei, se aşezară să mănînce un castron de salată de andive, o farfurie de carne cu sos de roşii şi câţiva struguri dintre cei rămaşi în coşul despre care v-am vorbit; şi toate acestea udate cu puţin vin şi însoţite de nişte hohote puternice de râs la adresa judecătorului, după care cei doi soţi se priviră duios, foarte mulţumiţi de soarta lor şi de ei înşişi, şi-şi spuseră, printre nişte căscături care dovedeau toată împăcarea şi liniştea din sufletele lor:

— Atunci, domnule, hai să ne culcăm că mâine ne aşteaptă o nouă zi.

În clipa aceea, în poarta cea mare a morii răsunară două bătăi puternice şi grăbite.

Soţii se priviră speriaţi.

Era pentru prima dată când auzeau pe cineva bătând în poartă la o asemenea oră.

— Mă duc să văd ce e... spuse curajoasa navareză, îndreptându-se spre piaţetă.

— Ia fugi de-aici! Asta-i treaba mea! exclamă cumătrul Lucas cu atâta demnitate, încât doña Frasquita îl lăsă să treacă. Ţi-am spus doar că asta-i treaba mea! adăugă apoi cu asprime, văzând că încăpăţânata morăriţă voia să-l urmeze.

— Cine e? întrebă cumătrul Lucas din mijlocul piaţetei

— Justiţia! răspunse o voce de dincolo de poartă.

— Care justiţie?

— Cea din satul vecin! Deschide domnului primar!
Cumătrul Lucas se uită între timp printr-un vizor secret de la poarta cea mare şi recunoscu la lumina lunii pe necioplitul de poliţai din satul învecinat.

— Vrei să spui să deschid beţivanului de poliţai! răspunse morarul, trăgând drugul care închidea poarta.

— E totuna! răspunse cel de afară, fiindcă vă aduc o ordonanţă scrisă de către domnia-sa! Bună seara, cumetre Lucas, adăugă după aceea intrând, cu o voce mai puţin oficială, mai joasă şi mai plină, ca şi când ar fi fost a altuia.

— Dumnezeu să fie cu tine, Tonuelo! făcu murcianul.
Să vedem ce fel de ordin e ăsta... Iar domnul Juan Lopez ar fi putut alege o oră mai potrivită ca să se adreseze oamenilor cumsecade! De bună seamă însă că vina-i a ta. Sunt convins că te-ai îmbătat prin livezile de pe lângă drum! Vrei o duşcă?

— Nu, domnule. N-am timp de pierdut. Trebuie să mă urmezi imediat. Citeşte ordinul!

— Cum adică să te urmez? exclamă cumătrul Lucas, intrând în moară după ce luă hârtia. Să vedem! Frasquita, ia fă puţină lumină!

Doña Frasquita dădu drumul unui obiect pe care-l ţinea în mână şi luă lampa cu ulei din cui. Cumătrul Lucas se uită în fugă la obiectul căruia îi fl dăduse drumul nevastă-sa şi-şi recunoscu arma, adică o puşcă enormă pentru gloanţe de o jumătate de livră...

Atunci morarul îi aruncă navarezei o privire plină de recunoştinţă şi de duioşie şi-i spuse, luându-i faţa în mâini :

— Ce mult te preţuiesc!

Doña Frasquita, palidă şi senină ca o statuie de marmură, ridică lampa pe care o ţinea cu două degete, fără ca mâna să-i tremure câtuşi de puţin şi spuse sec :

—Hai şi citeşte !

Ordinul grăia astfel:

„În numele maiestăţii sale, regele nostru (Dumnezeu să-l aibă în pază!), atrag atenţia lui Lucas Fernández, morar din satul acesta, că de îndată ce va primi ordinul de faţă, trebuie să se prezinte la mine, fără scuze sau pretexte de nici un fel, avertizându-l că, fiind vorba de o problemă deosebită, nu trebuie s-o comunice nimănui; toate acestea sub pedeapsa corespunzătoare, în caz de nesupunere. Primar:

JUAN LOPEZ."

Şi în loc de parafă, o cruce.

— Ia ascultă, ce-i asta? îl întrebă Lucas pe poliţai... Ce înseamnă ordinul ăsta ?

— Nu ştiu... răspunse ţăranul, om de vreo treizeci de ani, a cărui faţă colţuroasă şi perfidă, semănând cu cea a unui tâlhar sau criminal, exprima orice în afară de sinceritate. Cred că e vorba de vrăjitorie sau de niscaiva bani falşi... Dar dumneata nu eşti implicat în poveştile astea... Te cheamă doar ca martor sau ca specialist. În sfârşit, nu ştiu prea multe amănunte în legătură cu asta... Domnul Juan Lopez o să-ţi explice de-a fir-a-păr.

— În regulă! exclamă morarul. Spune-i că vin mâine.

— Ei, aş! Nu, domnule!... Trebuie să mergi chiar acum, fără să pierdem un minut. Asta e ordinul pe care mi l-a dat domnul primar.

Urmă un moment de tăcere.

Ochii doñei Frasquita aruncau flăcări.

Cumătrul Lucas se uita în pământ, ca şi când ar fi căutat acolo ceva.

— Ai să-mi acorzi cel puţin timpul necesar pentru a mă duce la grajd ca să pun şaua pe măgăriţă, exclamă în sfârşit, ridicând capul.

— La naiba cu măgăriţa! răspunse poliţaiul. Oricine poate să meargă pe jos o jumătate de leghe! Noaptea e foarte frumoasă şi mai e şi lună...

— Am văzut c-a ieşit... Dar picioarele mele sunt foarte umflate...

— Atunci să nu pierdem vremea. Am să te-ajut să pui şaua pe măgăriţă.

— Hei, ia ascultă! Ţi-e teamă c-am s-o şterg?

— Nu mi-e teamă de nimic, cumetre Lucas, răspunse Tonuelo cu nepăsarea unui om fără suflet. Eu reprezint Legea.
Şi spunând asta, lăsă să i se vadă mica puşcă pe care o purta sub manta.

— Uite ce e, Tonuelo... spuse morăriţa. Fiindcă tot te duci la grajd... ca să-ţi faci adevărata meserie... fii bun şi pune şaua şi pe cealaltă măgăriţă.

— Pentru ce? întrebă morarul.

— Pentru mine! Merg cu voi.

— Nu se poate, doña Frasquita, se opuse poliţaiul. Am ordin să-l iau pe bărbatul dumitale şi nimic altceva şi să vă împiedic să-l urmaţi! E doar „capul meu în joc“. Aşa m-a avertizat domnul Juan Lopez. Aşadar... să mergem, cumetre Lucas...
Şi se îndreptă spre poartă.

— Ciudat lucru spuse cu jumătate de glas murcianul, fără să se mişte.

— Foarte ciudat! făcu şi doña Frasquita.

— Aici e ceva... Ştiu eu ce e... şopti din nou cumătrul Lucas în aşa fel încât să nu fie auzit de Tonuelo.

— Vrei să mă duc la oraş, murmură navareza, ca să-l încunoştiinţez pe judecător de ceea ce ni se întâmplă ?

— Nu! spuse cu glas tare cumătrul Lucas. Asta nu!

— Atunci ce-ai vrea să fac? vorbi cu mult elan morăriţa.

— Să te uiţi la mine, răspunse fostul soldat.

Cei doi soţi se priviră în tăcere şi fură atât de mulţumiţi de liniştea, hotărârea şi forţa pe care şi-o transmiteau sufletele lor, că până la urmă ridicară din umeri şi izbucniră în râs.

După aceasta, cumătrul Lucas aprinse cealaltă lampă de ulei şi se îndreptă spre grajd, spunând în trecere, şi cu glas batjocoritor, lui Tonuelo :

— Hai, omule! Vino şi mă ajută... presupunând că eşti atât de binevoitor!

Tonuelo îl urmă, fredonând printre dinţi o melodie.

Câteva clipe mai târziu, cumătrul Lucas pleca de la moară, călare pe o frumoasă măgăriţă şi urmat de poliţai.

Despărţirea soţilor se redusese doar la cele ce urmează :

— Închide bine... spuse cumătrul Lucas.

— Înfăşoare-te bine, că e răcoare, spuse doña Frasquita, încuind poarta cu cheia, cu drugul şi zăvorul.

Nici un adio, nici o sărutare, nici o îmbrăţişare, nici o privire...
La ce bun ?