XIV Sfaturile lui Garduna

În vremea aceasta, judecătorul intrase la primărie, însoţit de Garduna, cu care susţinea de câtva timp, în sala de şedinţe, o conversaţie mai intimă decât cea care s-ar fi cuvenit unei persoane cu calitatea şi funcţia sa.

— Vă rog să credeţi pe un câine prepelicar care se pricepe la vânătoare! spunea nedemnul poliţai. Doña Frasquita e îndrăgostită nebuneşte de domnia-voastră şi tot ceea ce mi-aţi povestit acum mă face să văd lucrurile într-o lumină mai limpede decât asta...

Şi arătă spre o lampă cu ulei de Lucena care abia dacă lumina a opta parte din sală.

— Nu sunt tot atit de sigur ca tine, Garduna! îi ăspunse don Eugenio, oftând languros.

— Da nu ştiu de ce! Şi, dacă-i aşa, atunci să vorbim pe şleau. Domnia-voastră, să-mi fie cu iertare, aveţi o meteahnă... E-adevărat ?

— Asta, aşa-i! răspunse judecătorul. Dar cumătrul Lucas are aceeaşi meteahnă. Doar el e şi mai cocoşat decât mine!
— Mult mai mult! Cu mult mai mult, nici nu se poate compara! În schimb, şi despre asta vreau să vă vorbesc, domnia-voastră aveţi o faţă foarte interesantă... ceea ce se numeşte cu adevărat o faţă frumoasă... În vreme ce cumătrul Lucas seamănă eu sergentul Utrera, cel care-a crăpat de urât ce era. Judecătorul zâmbi cu oarecare mândrie.

— În afară de asta, urmă poliţaiul, doña Frasquita e în stare să se arunce pe fereastră ca să smulgă numirea nepotului ei...

— Până aici suntem de aceeaşi părere. În numirea asta stă singura mea speranţă!

— Dacă-i aşa, atunci să ne apucăm de treabă! V-am mai explicat planul meu... Nu rămâne decât să-l punem în aplicare în noaptea asta!

— Ţi-am spus de-atâtea ori că nu am nevoie de sfaturile tale! strigă don Eugenio, amintindu-şi deodată că vorbea cu un inferior.

— Credeam că domnia-voastră mi-a cerut asta... îngăimă Garduna.

— Tu să taci!

Garduna salută.

— Aşadar, spuneai, continuă don Eugenio de Zuniga, îmblânzindu-se din nou, că în noaptea asta chiar, s-ar putea aranja totul? Păi atunci, uite ce e, fiule, îmi pare bine. Ce dracu! În felul ăsta voi scăpa cât mai repede de această crudă nesiguranţă!

Garduna tăcu.

Judecătorul se îndreptă spre birou, scrise câteva rânduri pe un plic cu hârtie ştampilată, pe care o mai ştampilă şi el o dată şi-l băgă apoi în buzunar.

— Numirea nepotului e gata! spuse atunci, trăgând o priză de tabac. Mâine, văd eu ce-o să fac cu consilierii comunali... şi ori o aprobă, ori iese cu scandal! Nu-i bine ceea ce fac?

— Sigur că da! Sigur că da! exclamă Garduna entuziasmat, băgându-si gheara în cutia judecătorului şi luând puţin tabac. Aşa, aşa! Nici predecesorul domniei-voastre nu ţinea seama de nimic. Odată...

— Termină cu flecăreala! spuse judecătorul, arzându-i una peste mâna care şterpelise tabac. Cel dinaintea mea a fost o vită încălţată dacă te-a ales pe tine poliţai. Dar să trecem la subiect. Tocmai spuneai că moara cumătrului Lucas se află în limita teritoriului învecinat şi nu face parte din ţinutul ăsta... Eşti sigur ?

— Cît se poate de sigur. Jurisdicţia oraşului se termină în mica viroagă unde v-am aşteptat azi după- masă. Fir-ar a dracului să fie! dacă aş fi în situaţia dumneavoastră...

— Ajunge ! strigă don Eugenio. Eşti un neobrăzat!

Şi luând o bucăţică de hârtie scrise un bileţel, îl

împături, îndoindu-i un capăt, şi i-l dădu lui Garduna.

— Uite aici, îi spuse în acelaşi timp, scrisoarea pe care mi-ai cerut-o pentru primarul din localitate. Tu ai să-i explici verbal tot ceea ce are de făcut. După cum vezi, urmez întocmai planul tău! Vai de tine dac-o să mă bagi în vreo încurcătură din care să nu mai pot ieşi!

— N-aveţi nici o grijă! răspunse Garduna. Domnul Juan Lopez are multe motive să se teamă şi, când o să vadă semnătura dumneavoastră, o să facă tot ceea ce-i voi ordona eu. Datorează cel puţin o mie de fanegas [13] de grâne hambarelor regale şi tot atâta grânarului de rezervă. Şi toate astea împotriva oricărei legi, căci nu-i nici o văduvă sau vreun plugar sărac care să primească grâu fără să plătească dobânzi sau majorări, iar el nu-i decât un cartofor, un beţivan si-un coate-goale, care umblă după fuste, ridicându-şi în cap tot satul... Şi toată puterea e în mâinile lui!... Aşa se petrec lucrurile pe lumea asta !

— Ţi-am mai spus o dată să taci! Mă distragi! mugi judecătorul. Aşadar, să ne apucăm de treabă, adăugă apoi, schimbând tonul. E şapte şi un sfert... Primul lucru pe care trebuie să-l faci e să te duci la mine acasă şi să-i spui doamnei să nu m-aştepte nici la cină şi nici la noapte. Spune-i că noaptea asta o să rămân să lucrez aici până la ora stingerii şi că după aceea vom face de strajă în secret amîndoi, să vedem dacă nu putem pune mâna pe ceva răufăcători... În sfârşit, spune-i tot ce-ţi trece prin minte, numai să se culce liniştită. În drum, spune celuilalt poliţai să-mi aducă cina... Eu nu îndrăznesc să apar noaptea asta în faţa doamnei, fiindcă mă cunoaşte atât de bine, încât e în stare să-mi citească şi gânduriie! Spune-i bucătăresei să pună câteva. gogoşi dintr-acelea pe care le-a făcut azi şi lui Juanete să-mi aducă de la circiumă, fără să-l vadă nimeni, o jumătate de litru de vin alb. Apoi pleci în sat, unde poţi ajunge foarte bine la opt şi jumătate.
—La opt fix am să fiu acolo! exclamă Garduna.
—Să nu mă contrazici! răcni judecătorul, amintindu-şi din nou cine era.
Garduna salută.
—Am spus, continuă judecătorul, îmblânzindu-se iarăşi, că la opt fix ai să fii în sat. Din sat până la moară să tot fie... Eu cred că poate să fie o jumătate de leghe...
—Nu mă întrerupe !Poliţaiul salută din nou.
—Exact... continuă judecătorul. Prin urmare la
zece... Crezi tu că la zece ?

— Înainte de zece! La nouă şi jumătate puteţi bate fără grijă la uşa morii.

— Ei, asta-i bună ! Nu trebuie să-mi spui tu ce am de făcut ! Bineînţeles că tu vei fi...

— Eu am să fiu pretutindeni... Dar statul meu major va fi în viroagă. Oh, era să uit! Să mergeţi pe jos şi fără lanternă...

— La dracu dacă aveam nevoie de sfaturile astea! Poate crezi că umblu pentru prima oară pe câmp ?

— Iertaţi-mă, vă rog... Ah ! Şi altceva. Să nu bateţi la poarta cea mare care dă în piaţeta cea pietruită, ci la portiţa de deasupra jgheabului morii...

— Mai e o poartă deasupra jgheabului ? Uite un lucru pe care nu mi l-aş fi închipuit niciodată!

— Da, domnule, portiţa scocului dă chiar în dormitorul morarilor... dar cumătrul Lucas nu intră şi nu iese niciodată pe acolo. Aşa că, chiar dacă s-ar întoarce mai repede...

— înţeleg, înţeleg... Nu mă mai bate atâta la cap !

— Şi, în sfîrşit: faceţi tot posibilul să ajungeţi acasă înainte de ivirea zorilor. Acum se face lumină la şase...
—Uite alt sfat inutil! La cinci mă voi întoarce acasă... Dar am vorbit destul... Acuma şterge-o!
Păi atunci, domnule... mult noroc! exclamă poliţaiul, întinzând mâna lăturalnic către judecător şi uitându-se în acelaşi timp în tavan.
Judecătorul îi puse în mâna întinsă o peseta şi Garduna dispăru ca prin farmec.
—Fir-ar să fie! murmură bătrânul după o clipă. Am uitat să-i spun flecarului ăstuia să-mi aducă şi o pereche de cărţi de joc. Mi-aş fi trecut vremea cu ale până la nouă şi jumătate, să văd dacă-mi iese pasienţa!...