XVI O pasăre prevestitoare de rău

Să-l urmărim acum pe cumătrul Lucas.

Făcuseră un sfert de leghe fără să-şi spună un cuvânt, morarul călare pe măgăriţă şi Tonuelo mânând-o cu bastonul său de poliţai, când zăriră înaintea lor, în umbra unei movile, umbra unei enorme păsări care venea spre ei.

Umbra aceea se profilă puternic pe cerul luminat de lună, conturându-se pe el cu atita precizie, încât morarul exclamă imediat:

— Tonuelo, dar ăsta e chiar Garduna, cu tricornul şi cu picioroangele lui slăbănoage !

Dar, înainte ca cel interpelat să-i fi răspuns, umbra, dornică fără îndoială de-a evita o asemenea întâlnire, părăsise drumul şi-o luase la fugă peste câmp, cu iuţeala unui adevărat dihor.

— Nu văd pe nimeni, răspunse atunci Tonuelo cu cea mai mare naturaleţe.

— Nici eu, repetă Lucas, înghiţind în sec.

Şi bănuiala de la moară începu să prindă formă şi consistenţă în sufletul neliniştit al cocoşatului.

„Plecarea asta a mea, îşi spuse în sinea lui, e un şiretlic amoros de-al judecătorului. Declaraţia pe care am ascultat-o azi după-amiază de sus din viţă mă face să cred că bătrânelul ăsta caraghios nu mai poate să aştepte. Fără îndoială că în noaptea asta o să vină iar la moară, şi de aceea a căutat să mă îndepărteze de acolo... Dar, ce importanţă are asta? Frasquita e Frasquita şi n-o să deschidă poarta, chiar dac-ar fi să ia casa foc! Mai mult! Chiar dac-ar deschide şi judecătorul ar izbuti prin nu ştiu ce viclenie s-o ia prin surprindere pe apriga mea navareză, bătrânul pungaş ar pleca luându-se cu mâinile de cap! Frasquita e Frasquita! Totuşi, adăugă după o clipă, bine ar fi să mă-ntorc în noaptea asta cât mai devreme cu putinţă !“ Ajunseră în sfârşit în sat şi se îndreptară spre casa domnului primar.