III Do ut des

Aşadar exista pe atunci în apărarea oraşului X o vestită moară de făină (care azi nu mai este), aşezată cam la vreun sfert de leghe de oraş, între poalele unui deluşor acoperit de vişini şi cireşi şi o grădină de zarzavat deosebit de fertilă care servea drept mal (şi uneori drept albie) unui râu schimbător şi perfid.

Din multe şi diferite motive, moara aceea devenise de la o vreme locul preferat de popas şi odihnă al celor mai distinşi vizitatori din oraşul de mai sus... În primul rând, pentru că drumul carosabil care ducea la moară era mai puţin impracticabil decât restul drumurilor din împrejurimi. În al doilea rând pentru că în faţa morii se afla un mic loc pietruit, ca un fel de piaţetă, acoperit de o imensă viţă, sub care se putea sta foarte bine la aer curat în timpul verii, datorită bolţii de viţă, şi se putea profita de soare iarna, când frunzele de viţă cădeau. În al treilea rând, morarul era o persoană foarte respectuoasă, foarte discretă, foarte fină, care avea darul de a se face plăcut, cum se spune, şi care trata pe domnii din lumea mare care obişnuiau să-i onoreze cu prezenţa lor sindrofiile sale nocturne cu ceea ce se găsea în anotimpul respectiv, adică fie cu agrişe, cireşe şi vişine, fie cu lăptuci verzi (care sunt foarte bune cu cornuleţe şi untdelemn; cornuleţe după care se dădeau în vânt domnii cei mari), ori cu pepeni galbeni, ori cu struguri culeşi chiar din viţa care le servea de polog, ori cu floricele de porumb, dacă era iarnă, şi cu castane prăjite, şi cu migdale, şi cu nuci, iar uneori, în serile foarte reci, cu câte o duşcă de vin din cel tare (şi asta în casă, la gura sobei), la care obişnuia să adauge, de Paşti, câte o gogoaşă, câte un cozonac cu unt, câte un colac sau câte o felie de şuncă de Alpujarra.

— Aşa de bogat era morarul, sau atât de nesocotiţi invitaţii săi? veţi exclama, întrerupându-mă.

Nici una, nici alta. Morarul dispunea doar de mijloacele de existenţă necesare, iar domnii erau fineţea şi mândria personificată. Dar într-o perioadă ca aceea în care trebuia să plăteşti zeci şi zeci şi fel de fel de contribuţii Bisericii şi Statului, nici o cheltuială n-ar fi fost prea mare pentru un ţăran atât de inteligent ca acela, dacă putea câştiga bunăvoinţa consilierilor comunali, a canonicilor, a călugărilor, a grefierilor şi a celorlalte persoane sus-puse. Aşa se face că se găseau unii care să spună cum că cumătrul Lucas (acesta era numele morarului) economisise o grămadă de bani, cinstind pe toată lumea.

„Domnia-voastră poate să-mi dea o portiţă veche, rămasă de la casa pe care aţi dărâmat-o?“ îi spunea unuia. „Înălţimea-voastră, îi spunea altuia, poate porunci să mi se scadă subvenţia, impozitul sau contribuţia cetăţenească?“ „Sfinţia-voastră o să mă lase să adun din grădina mănăstirii câteva frunze pentru viermii mei de mătase?“ „Luminăţia-voastră îmi va da permisiunea de-a aduce câteva căruţe cu lemne pentru foc de pe muntele X?“ „Preasfinţia-voastră o să intervină ca să mi se permită să tai nişte pini în pădurea de la H.“ „Dumneavoastră trebuie să-mi eliberaţi un act care să nu mă coste nimic.“ „Anul ăsta nu pot să plătesc impozitul.” „Sper ca procesul să se pronunţe în favoarea mea.“ „Azi i-am dat unuia câteva palme şi cred că trebuie să meargă la închisoare fiindcă m-a provocat.“ „Oare nu cumva aţi putea să-mi daţi mie lucrul acela care vă prisoseşte ?“ „Oare mai aveţi nevoie de lucrul celălalt ?“ „Îmi puteţi împrumuta catârul ?“ „Aveţi nevoie mâine de căruţă ?“ „Ce ziceţi dacă trimit mâine după măgar?“

Şi cântecele astea se repetau la fiecare ceas, obţinând întotdeauna, drept răspuns, un generos şi dezinteresat „Cum doreşti.“

De unde se poate vedea cum că cumătrul Lucas nu era pe punctul de a se ruina.