XIIIGaiţa-i spune corbului

O oră şi jumătate mai târziu, distinşii prieteni care luaseră acea gustare, se întorceau în oraş.

Domnul episcop şi familia sa ajunseseră cu mult mai înainte, graţie trăsurii, şi se şi aflau în palatul episcopal, unde îi vom lăsa să-şi facă rugăciunile.

Ilustrul avocat (care era foarte uscăţiv) şi cei doi canonici (care mai de care mai gras şi mai respectabil) ii întovărăşiră pe judecător până la poarta primăriei (unde domnia-sa spusese că are de lucru), după care o luară spre casele lor, călăuzindu-se după stele, precum navigatorii, sau ferindu-se pe pipăite de colţuri, ca orbii; se lăsase noaptea, luna nu răsărise încă şi iluminatul public (la fel ca şi celelalte lumini din secolul nostru) se afla încă în mintea divină.

În schimb, nu părea ciudat să vezi, pe câte o stradă, lanterna sau felinarul cu care vreun servitor respectuos lumina drumul stimaţilor lui stăpâni, care mergeau la obişnuita sindrofie sau în vizită la vreo rudă...

Aproape lângă toate grilajurile scunde se puteau vedea (sau se ghiceau mai bine zis) mogâldeţe negre şi tăcute. Erau îndrăgostiţii care, simţind paşi, încetaseră pentru moment să-şi spună vorbe dulci...

— Suntem nişte descreieraţi! îşi spuneau avocatul şi cei doi canonici. Ce-o să creadă de noi cei de-acasă văzând că venim la orele astea?

— Dar ce-or fi spunând cei care ne întâlnesc pe stradă, la şapte şi ceva seara, ca nişte bandiţi ocrotiţi de întuneric?

— Trebuie să ne schimbăm purtarea...

— Ah! Da... Dar moara asta minunată!...

— Soţiei mele îi stă în gât, spuse academicianul, cu un ton în care se ghicea o mare teamă de apropiata furtună conjugală.

— Şi nepoata mea! exclamă unul dintre canonici, însărcinat cu absolvirea cazurilor speciale. Nepoată-mea zice că preoţii nu trebuie să viziteze femeile de rând...

— Şi, totuşi, îl întrerupse tovarăşul său, care era canonic predicator, ceea ce se întâmplă acolo, nici că poate fi mai nevinovat...

— Întocmai! Dacă merge până şi domnul episcop în persoană...

— Şi apoi, domnilor, la vârsta noastră! replică celălalt. Eu am împlinit ieri şaptezeci şi cinci de ani.

— Sigur că da, răspunse canonicul. Dar hai să vorbim de altceva. Ce frumoasă era in seara asta doña Frasquita !

— Oh, în privinţa asta... de frumoasă, e frumoasă! spuse avocatul, făcând pe nepărtinitorul.

— Foarte frumoasă... repetă cel cu cazurile speciale de sub gluga care-i acoperea faţa.

— Şi dacă nu-i aşa, adăugă predicatorul, întrebaţi-l pe judecător...

— Bietul om e îndrăgostit de ea!

— Cred şi eu! exclamă canonicul predicator.

— Asta-i sigur! adăugă şi academicianul... membru corespondent. Şi acum, domnii mei, eu am s-o iau pe-aici pentru a ajunge mai repede acasă... Noapte bună!

— Noapte bună!... îi răspunseră ceilalţi.

Şi merseră câţiva paşi in linişte...

— Şi ăstuia îi place morăriţa! murmură atunci canonicul predicator, lovindu-l pe celălalt cu cotul!

— Cum te văd şi cum mă vezi! răspunse acesta, oprindu-se la poarta casei sale. Şi ce om grosolan e! Atunci pe mâine, colega! Să-ţi fie de bine strugurii!

— Pe mâine, dac-o vrea Dumnezeu... Somn uşor!

— Noapte bună să dea Dumnezeu! se rugă pocăitul care ajunsese la intrare, unde se aflau pesemne un felinar şi o statuie a Sfintei Fecioare.
Şi bătu la uşă.Rămas singur în stradă, celălalt canonic (care era mai mult lat decât înalt, iar când mergea părea că se rostogoleşte) îşi continuă drumul spre casă; dar înainte de-a ajunge, comise lângă perete o anumită greşeală, care mai târziu avea să fie interzisă prin lege de către poliţie şi spuse în acelaşi timp, gândindu-se fără îndoială la colegul său de cor:

— Şi ţie îţi place doña Frasquita!... Şi adevărul e, adăugă el după un moment, că de frumoasă, e frumoasă!