IV O femeie văzută pe dinafară

Ultimul şi poate cel mai puternic motiv pentru care persoanele de vază ale oraşului frecventau, după-amiezele, moara cumătrului Lucas era... că, atât clericii cât şi mirenii, începând cu domnul Episcop şi cu domnul Judecător, puteau să contemple aici, în voie, una din cele mai frumoase, mai graţioase şi mai admirabile opere ieşite din mâna Domnului, pe care Jovellanos ⁵ şi toată şcoala de modă franceză din ţara noastră îl numeau pe atunci Fiinţa Supremă...

Această operă... purta numele de „doña Frasquita“.

Am să încep prin a vă spune că doña Frasquita, soţia legitimă a cumătrului Lucas, era o femeie cinstită, şi lucrul acesta îl ştiau toţi distinşii vizitatori ai morii. Şi am să vă mai spun încă ceva: nici unul dintre aceştia nu părea s-o fi privit cu ochi de bărbat sau cu gânduri păcătoase. O admirau, e adevărat, şi o lăudau adeseori (în faţa soţului ei, bineînţeles), atât călugării cât şi cavalerii, canonicii şi magistraţii, ca pe o minune a naturii care-şi onora Creatorul, si ca pe o diavoliţă poznaşă şi cochetă, care înveselea în mod nevinovat sufletele mai melancolice. „E un animal frumos“, obişnuia să spună preavirtuosul Prelat. „E o statuie din antichitatea greacă“, remarca un avocat foarte erudit, membru corespondent al Academiei de Istorie. „E însăşi copia Evei“, izbucnea stareţul franciscanilor. „E o fiică de rege“, exclama colonelul de poliţie. „E o şerpoaică, o sirenă, un demon“, adăuga Judecătorul. „Dar e o femeie bună, un înger, un copil, o fetiţă de patru ani“, terminau prin a spune cu toţii, plecând de la moară îndopaţi cu struguri şi nuci pentru a se înapoia la căminele lor mohorâte şi monotone.

Fetiţa de patru ani, adică doña Frasquita, se apropia de treizeci. Avea peste un metru şi şaizeci şi şapte înălţime şi era voluminoasă ca proporţii, mai voluminoasă chiar decât s-ar fi căzut să fie în raport, cu talia ei mândră. Semăna cu o Niobe colosală, şi asta pentru că nu avea copii; părea o femeie herculeană; părea o matroană romană dintre cele din care mai există încă unele exemplare în Trastevere. Dar ceea ce era mai vrednic de luat în seamă la ea erau mobilitatea, sprinteneala, vioiciunea, graţia respectabilului său corp. Ca să fie o statuie, cum pretindea academicianul, îi lipsea repausul monumental. Se mlădia ca o trestie, se învârtea ea o morişcă, dansa ca o sfârlează. Faţa îi era însă şi mai mobilă şi, de aceea, mai puţin sculpturală; nu mai puţin de cinci gropiţe îi însufleţeau în chip nostim figura; două pe un obraz şi una pe celălalt; alta, foarte mică, aproape de colţul stâng al surâzătoarelor sale buze și ultima, foarte mare, în mijlocul bărbiei sale rotunde. Adăugaţi la aceasta gesturile ei ştrengăreşti, graţioasele-i ocheade şi feluritele mişcări ale capului care dădeau atâta savoare conversaţiei sale, şi vă veţi putea face o idee despre faţa aceea plină de farmec şi frumuseţe, radiind întotdeauna sănătate şi veselie.

Nici doña Frasquita, nici cumătrul Lucas nu erau din Andaluzia: ea era din Navarra, iar el din Murcia. Lucas plecase în oraşul X de la vârsta de cincisprezece ani, jumătate paj, jumătate slujitor al episcopului care era pe atunci şeful acelei biserici. Protectorul său îl pregătea pentru a deveni preot, şi poate cu acest gând şi pentru ca situaţia să fie echitabilă, îi lăsă prin testament moara; dar Lucas, care la moartea sfinţiei-sale nu intrase în ordin fiind încă prea tânăr, lepădă haina monahală chiar în momentul acela şi se înrolă ca soldat, mai dornic de a cunoaşte lumea şi de a se ţine de şotii decât de a sluji liturghia sau de a măcina grâu. În 1793 luă parte la campania din Pirineii Apuseni, ca ordonanţă a viteazului general Don Ventura Caro; luă parte la asaltul din Castillo Pinon şi rămase timp îndelungat în provinciile din Nord, unde se eliberă. Pe doña Frasquita, care pe atunci se numea simplu Frasquita, o cunoscu la Estella; se îndrăgosti de ea, o luă de nevastă şi o duse cu el în Andaluzia, în căutarea acelei mori, unde aveau să trăiască atât de împăcaţi şi de fericiţi în restul peregrinării lor prin această vale a lacrimilor şi a râsului.

Strămutată din Navarra în singurătatea aceea, doña Frasquita nu-şi însuşise nici un obicei andaluz şi se deosebea mult de ţărăncile din împrejurimi. Se îmbrăca cu mai multă simplitate, îndrăzneală şi eleganţă decât ele; se spăla mai mult şi lăsa soarele şi aerul să-i mângâie braţele goale şi gâtul descoperit. Rochiile ei semănau, până la un anumit punct, cu rochiile doamnelor din epoca aceea, cu rochiile femeilor din picturile lui Goya, cu cea a reginei Maria Luisa: dacă nu fustă strimtă din cale-afară, fustă mult ajustată şi foarte scurtă, care lăsa să i se vadă picioarele-i mici şi începutul minunatelor ei pulpe; purta decolteul rotund şi adânc, ca la Madrid, unde stătuse două luni cu Lucas al ei în drum spre Andaluzia; îşi strângea părul în creştet, scoţând astfel în evidenţă toată graţia capului şi a gâtului; în urechile-i mici îşi punea fel de fel de cercei, iar în degetele subţiri ale mâinilor sale aspre, dar frumoase, o mulţime de inele. În sfârşit: vocea doñei Frasquita avea toate mlădierele celui mai complicat şi melodios instrument, iar râsul ei era atât de vesel şi de argintiu, încât semăna cu bătaia clopotelor din Sâmbăta Mare.

Să-l prezentăm acum pe cumătrul Lucas.