XXI În gardă, cavalere!

Să-l lăsăm pentru moment pe cumătrul Lucas şi să vedem ce s-a întâmplat cu doña Frasquita, rămasă singură la moară până la întoarcerea bărbatului ei, care, venind acasă, avu nişte surprize atât de nemaipomenite.

Trecuse o oră de când cumătrul Lucas plecase cu Tonuelo când amărâta de navareză, care se hotărâse să nu se culce până la întoarcerea bărbatului ei şi care îşi trece vremea împletind ciorapi în dormitorul său de la primul etaj, auzi afară nişte strigăte jalnice, cam prin locul pe unde curgea apa prin jgheab.

— Ajutor, mă înec! Frasquita! Frasquita! striga un glas de bărbat cu accentul lugubru al desperării.

— Dacă o fi Lucas? se gândi navareza, cuprinsă de o spaimă pe care nu mai e nevoie să v-o descriu.

În dormitor mai era o uşiţă, de care ne-a mai pomenit odată Garduna şi care da, intr-adevăr, spre jgheab. Doña Frasquita o deschise fără să mai stea pe gânduri, mai ales că nu recunoscuse vocea care striga după ajutor, şi se trezi nas în nas cu judecătorul care tocmai în clipa aceea ieşea şiroind de apă din acel impetuos şanţ de scurgere...

— Dumnezeu să mă ierte! Dumnezeu să mă ierte! j bâlbâia infamul bătrân. Am crezut c-o să mă-nec !

— Cum? Dumneavoastră sunteţi? Ce înseamnă asta? Cum de aţi îndrăznit? De ce veniţi la orele astea? strigă morăriţa mai mult indignată decât speriată, dar dându-se înapoi în mod maşinal.

— Taci, taci, femeie! îngăimă judecătorul, strecurându-se în odaie după ea. Am să-ţi spun totul... Era cât p-aci să mă înec! Apa începuse să mă ducă tocmai ca pe-un fulg! Uite, uite în ce hal sunt.

— Afară, afară de-aici! răspunse doña Frasquita şi mai înfuriată. N-aveţi ce să-mi explicaţi!... Înţeleg prea bine totul! Ce mă interesează pe mine că vă-necaţi? V-am chemat eu? Ah! Ce ticăloşie! Pentru asta aţi poruncit să-l ia pe bărbatul meu!

— Femeie, ascultă...

— Nu ascult nimic! Plecaţi imediat, domnule judecător! Plecaţi imediat sau... nu mai răspund de viaţa dumneavoastră!...

— Ce spui ?

— Ceea ce auziţi ! Bărbatul meu nu-i acasă; dar şi așa mă pot face respectată! Plecaţi pe unde aţi venit, dacă nu vreţi să vă arunc din nou în apă chiar cu mâinile mele !

— Fetiţo, fetiţo! Nu striga aşa, că doar nu sunt surd! exclamă bătrânul uşuratic. De vreme ce-s aici, înseamnă n-am venit de florile mărului! Am venit ca să-l eliberez pe cumătrul Lucas, pe care l-a arestat din greșeală un primar de ţară... Dar, mai întâi de toate, am nevoie să-mi pun la uscat hainele astea... Sunt ude leoarcă!

— Vă spun să plecaţi!

— Taci, proasto!... Ce ştii tu?... Ia te uită... am aici Momirea nepotului tău... Aprinde focul şi vorbim noi... De altfel, în timp ce mi se usucă hainele, am să mă culc în patul ăsta...

— Ah, aşa! Care va să zică, recunoaşteţi că aţi venit pentru mine? Aşadar recunoaşteţi că pentru asta aţi poruncit să-l aresteze pe Lucas al meu? Prin urmare aduceaţi până şi numirea gata semnată? Dar, Doamne sfinte, ce şi-o fi închipuit de mine caraghiosul ăsta?

— Frasquita ! Eu sunt judecătorul !

— Poţi să fii şi regele-n persoană ! Ce mă priveşte pe mine asta? Eu sunt femeia bărbatului meu şi stăpână în casa mea! Credeţi care cumva că mă sperii de judecători? Ştiu să merg şi până la Madrid şi până la capătul lumii, ca să cer dreptate împotriva bătrânului neruşinat care-şi terfeleşte singur autoritatea! Şi, mai mult decât atât, am să-mi pun mâine mantila şi am să mă duc la soția dumneavoastră...

— N-ai să faci nimic din toate astea! îi răspunse judecătorul, pierzându-şi răbdarea, sau schimbând tactica.

N-ai să faci nimic din toate astea, fiindcă, dacă nu-nţelegi vorbă bună, am să-ţi trag un glonţ.

— Un glonţ ? exclamă doña Frasquita cu o voce înăbuşită.

— Un glonţ, chiar aşa! Şi dintr-asta n-o să am nici o neplăcere. Din întâmplare, am lăsat vorbă în oraş că în noaptea asta plec la vânătoare de criminali... Aşadar, nu fi proastă... şi iubeşte-mă.. aşa cum te ador eu!

— Ce spuneţi, domnule judecător? Un glonţ? repetă navareza, ducându-şi mâinile la spate şi repezindu-şi trupul înainte, ca şi cum s-ar fi pregătit să se arunce asupra adversarului său.

— Dacă te încăpăţânezi, am să-ţi trag un glonţ si în felul acesta am să scap de ameninţările şi de frumuseţea ta... răspunse judecătorul înfricoşat şi scoţând o pereche de pistoale mici.

— Aşadar aveţi şi pistoale? Iar în buzunarul celălalt e numirea nepotului meu! spuse doña Frasquita, clătinând din cap. Apăi, domnule, să ştiţi că alegerea e şi făcută. Aşteptaţi un moment: mă duc să aprind focul.

Şi spunând asta, se îndreptă iute spre scară şi o coborî din trei sărituri.

Judecătorul luă lampa şi porni după morăriţă, temându-se să nu-i scape; dar trebui să coboare mult mai încet, din care cauză, atunci când ajunse în bucătărie, se ciocni cu navareza care se întorcea în căutarea lui.

— Aşadar, spuneaţi că aveţi de gând să-mi trageţi un glonţ? exclamă acea neîmblânzită femeie, dând un pas înapoi. Atunci, în gardă, cavalere, că eu sunt gat !

Spuse asta şi-i băgă sub nas puşca aceea formidabilă care are un rol atât de important în povestirea asta

— Opreşte-te, nefericito! Ce vrei să faci? strigă judecătorul, mort de frică. Povestea cu glonţul meu era doar o glumă... Priveşte... pistoalele sunt descărcate... În schimb numirea e adevărată... Uite-o aici... Ia-o... Ţi-o dăruiesc... E a ta... ţi-o dau pe gratis, complet pe gratis.

Şi o puse tremurând pe masă.

— Aici stă foarte bine! reluă navareza. Mâine am să aprind focul cu ea, când am să pregătesc prânzul pentru bărbatul meu. Nu vreau nimic de la dumneavoastră! Şi dacă nepotul meu ar fi să vină vreodată din Estella, ar fi doar ca să calce în picioare urâta mână care i-a scris numele pe hârtia asta neruşinată! Am zis! Şi-acum, afară din casa mea! Repede! Că acum mi se urcă praful de puşcă la cap!

Judecătorul nu răspunse la discursul acesta. Se făcuse palid, aproape vânăt; ochii îi erau daţi peste cap şi un trmur îngrozitor îi scutura tot corpul. În cele din urmă începu că clănţăne din dinţi şi căzu la pământ, pradă unor convulsii îngrozitoare.

Sperietura cu jghiabul, hainele de pe el ude leoarcă, violenta scenă din dormitor şi frica de arma cu care-l ochea navareza sleiseră puterile bătrânului bolnăvicios.

— Mor! bolborosi el. Cheamă-l pe Garduna! Cheamă-I pe Garduna, care-i acolo... în viroagă... Nu trebuie să mor în casa asta!

Dar nu mai putu adăuga nici un cuvînt, închise ochii i rămase ca mort.

— Şi-o să moară, aşa cum spune! izbucni doña Frasquita. Apăi, domnule, asta pune capăt la toate! Ce fac acuma cu el aici? Ce-o să se spună despre mine, dacă moare? Ce-o să spună Lucas? Cum am să mă pot dezvinovăţi, de vreme ce eu însămi am deschis poarta? Oh! Nu... Nu, nu trebuie să rămân aici cu el. Trebuie să-I caut pe bărbatu-meu, trebuie să ridic tot satul înainte de a-mi fi compromisă onoarea!

O dată luată hotărârea asta, lăsă arma, se duse în ogradă, luă măgăriţa care mai rămăsese, o înşeuă cum putu, deschise poarta cea mare, se urcă dintr-un salt, în ciuda greutăţii ei, şi se îndreptă spre viroagă.

— Garduna! Garduna! strigă navareza, pe măsură ce se apropia de locul acela.

— Aici! răspunse în sfârşit poliţaiul apărând din spatele unui gard. Cine-i? Doña Frasquita?

— Da, eu sunt. Vino la moară şi ajută-ţi stăpânul, că-i pe moarte.

— Ce spui ? Grozavă minciună !

— Ceea ce auzi, Garduna...

— Şi dumneata, sufleţelule, unde te duci la ora asta?

— Eu? Fugi de-aici, caraghiosule! Mă duc la oraş, după doctor! răspunse doña Frasquita, îndemnând măgăriţa cu o lovitură de călcâi şi pe Garduna cu vârful piciorului.

Şi o luă... nu pe drumul către oraş, cum spusese, ci spre satul vecin.

Garduna nu observă însă aceasta, căci se-ndrepta cu paşi mari spre moară, gândindu-se între timp în felul acesta :

— Se duce după doctor !... Nefericita de ea, nu poate face mai mult! Dar el e un biet prăpădit! Grozavă ocazie ca să-i vină rău! Dumnezeu dă zaharicale cui nu le poate ronţăi!